Urmăresc în paralel cele două mari competiții continentale: Campionatul European de Fotbal și Copa America Centenatio, numită așa fiindcă se împlinesc 100 de ani de existență a competiției de pe giganticul continent american. Și mă frapează diferența dintre cele două stiluri de joc, dintre fotbalul european și fotbalul sud-american, fiindcă, cu excepția Statelor Unite, participantele la Copa America sunt echipe din principalele țări sud-americane. La Euro 2016 participă 24 echipe, pe când în Copa America doar 16, 15 + 1. Într-un fel, dat fiind că antrenorul americanilor este Jurgen Klinsmann, fost jucător al echipei Germaniei, am putea spune că echipa SUA ar fi singura care reprezintă stilul european. Dar nu este așa, fiindcă și nord-americanii s-au adaptat la stilul de joc sud-american, iar Klinsman este bine americanizat, de ani de zile!
Adică ce vedeam? Pe de o parte, în Copa America, spectacol, jocuri pline de patimă, de elan, de exuberanță, pe de altă parte, la Euro 2016, jocuri tactice și statice, pline de plictis. Acest stil al așteptării, al tatonării, al paselor infinite înapoi, când portarul este transformat în fundaș, omoară frumuesețea fotbalului, care trebuie să fie spectaculos, plin de vitalitate, cu acțiuni în viteză spre poarta adversă. Am urmărit stupefiat echipa Germaniei cum poate să joace! Jucătorii ei au ajuns la o asemenea tehnică încât evită total contactul cu jucătorii adverși. De pildă, timp de 90 de minute în meciul cu Ucraina, apărătorul Boateng a avut o singură înfruntare cu un jucător advers, în rest el a dat pase numai înapoi, la coechiperi și la portar. Minute întregi, nemții pasau între ei fără ca ucraninienii să atingă mingea. Și iar reluau miuța. Nici un jucător nu mai era el însuși. Era un pion într-o schemă tactică. Vedeai în el un robot care excecută indicațiile prețioase ale antrenorului. Nu am văzut un înaintaș să facă un dribling. E inadmisibil să existe jucători de talia lui Muller și Goetze și să nu-i tenteze un dribling. Ceva absurd, aberant. Qui prodest? Poate e bine pentru eficiență, fiindcă nemții până la urmă câștigă, dar e prost pentru fotbal, să fie redus la varii scheme. Și schematismul se tot reia, nimic nu-i scoate din această unformitate, fiindcă și echipa adversă joacă la fel. E ca o piesă de teatru în care nu mai există dialog, ci doar monolog. A dispărut și conflictul, miza. Nemții au eliminat astfel driblingul din joc, frumusețea nr. 1 a atacului.
Dimpotrivă, la Copa America tocmai driblingurile și atacurile sunt formidabile, se fac în valuri. Europenii caută poziția ideală de șut, pe când sud-americanii trag din orice poziție. Sunt meciuri europene în care se trage de 3-4 ori la poartă, pe când în Copa America nu e atac să nu se lase cu un șut. Și rezistența este colosală. În ultimul minut de joc, atacanții din Haiti, deși erau conduși cu 4-0, alergau de parcă abia a început meciul! De ce se întâmplă așa ceva? Fiindcă spectacolul e important, nu scorul. Spectatorii exultă și când echipa favorită pierde, fiindcă în sport există și învinși, altfel nu se poate. Dovadă că toate meciurile seamănă în tribune cu o fiesta infinită. Și organizatorii pregătesc fiesta cu ceremonii de deschidere speciale, stadioanele uriașe sunt arhipline, iar toată lumea se bucură. E o atmosferă incendiară, așa cum sunt și transmisiile televizate de pe posturile spaniole. Copa America se joacă în SUA, în special în zona vestică, pe marile stadioane din California. Cu adevărat, americanii sunt mari organizatori de spectacol, știu să creeze o atmosferă de sărbătoare.
Iar ceea ce aud legat de Euro 2016 e înfiorător. Totul stă sub semnul atacurilor teroriste. Franța este într-o stare de panică subconștientă, greu de depășit. Înșiși spectatorii practică violența, cum se întâmplă curent între fanii englezi și cei musulmani. Bătăi între galerii se semnalează și în tabăra română, între steliști și dinamoviști. Nu le ajungeau terenul de acasă, s-au extins și pe terasele din Paris!
Desigur, nu din aceste motive meciurile sunt statice, previzibile, fără spontaneitate, seci, reci, lipsite de fantezie! După zece minute, începi să te plictisești și muți canalul, cauți sporturi vii, active, hochei sau baschet. Ca nemții, joacă sau vor să joace și celelalte echipe europene. Italienii i-au imityat pe nemți la indigo, au dat și al doilea gol la fel, tot în min. 92, în prelungiri, și tot din voleu. Dar ei joacă de cînd îi știu, de peste 60 de ani, la fel. Dau un gol, apoi îl apără până la sfârșit. Nici alte echipe nu joacă surprinzător. Vezi variante ale schiței germane. Și englezii, și italienii, și rușii, și românii, toți, excepție pot face doar spaniolii, care au în sânge vigoarea fraților sud-americani, de aceea echipele spaniole sunt cele mai bune din Europa, fiindcă ele au în sânge specacolul, corida. Se plicitsesc să tot aplice schemele îmvățate la antrenamente.
Orice meci din Copa America însă generează o fiesta. Jucătorii se dezlănțuie, totul este animat, viu, contactele dintre jucători scot scântei, totul e luptă, conflict, angajament bărbătesc, nu joc efeminat. Până și fotbalul feminin a ajuns mai bărbătesc decât fotbalul de domnișoare practicat de echipele Germaniei, României, Belgiei etc. Dovadă că și cea mai rafinată echipă a fotbalului mondial, Brazilia, redusă la o țesătură interminabilă de pase, a fost eliminată dramatic în grupa B de bătăioasa echipă a Perului.
Sau mă uitam la jucătorii echipei Costa Rica. În meciul cu echipa Columbiei, nu mai aveau nici o miză, erau deja elininați, dar au jucat fantastic, cu o dăruire cum nu se poate imagina în Europa, dovadă că au învins Columbia, care avea nevoie măcar de un punct ca să termine pe locul 1 în grupă. Însă costaricanii le-au încurcat socotelile, avantajând astfel echipa SUA, care a teminat pe locul 1, ceea ce îi permite să joace în sferturi cu Bolivia, nu cu Peru, care a învins Brazilia.
Ani de zile nu am înțeles de ce în Statele Unite nu există pasiune pentru fotbalul european, fiindcă americanilor le place spectacolul, jocurile unde se înscriu puncte multe, ca la baschet, hochei, baseball, fotbal american, golf și alte sporturi unde spectacolul este total, unde punctele numeroase alternează balanța, ca în senzaționala finală a NBA, de 7 jocuri, între echipele Warriors și Cavaliers. La fel, în fotbalul sud-american, golurile sunt dese, toate meciurile sunt diputate, la noi, în Europa, golurile sunt rare, tot mai rare. În Copa America domină viteza, fiecare atac este ca un iureș, ca un galop. Iar contactul dintre jucători este foarte dur, ca la rugbi. Ceea ce uimește la echipa Statelor Unite este tocmai constituția ateltică a jucătorilor, rezistența lor, capacitatea de luptă, pe care au împrumutat-o de la mexicani, chilieni, peruani, panamezi și celelalte echipe cu care se înfruntă de regulă pe acest mare continent american.
Fotbalul european este îmbătrânit. În unele cazuri la propriu, precum echipa Italiei, cu cei mai vârstinici jucători din competiție, campioni la tragerea de timp. Se joacă de parcă meciurile ar fi aranjate, de parcă se știe rezultatul dinainte. Nu se mai poate concepe în contextul sporturilor moderne un joc atât de lent! Tactica exagerată duce la sterilizare. E ca și cum din boabele de cafea se extrage cofeina și rămâne numai erzatz-ul. Și jucătorilor li se extrage puterea, devin pioni într-o schemă. Sportul de echipă fără vitalitate, fără spontanieteate, fără nerv și neprevăzut, fără rezistență și mai ales viteză, este anacronic. Iată de ce am renunțat să mai văd meciurile europene din grupe și mă rezerv pentru cele eliminatorii, când e posibil să se mai întâmple vreo surpriză, vreun reviriment. Până atunci, mă las purtat în iureșul vitalist al spectacolului imprevizibil oferit cu generozitate de Copa America.
Lasă un răspuns