Multe presupuneri și foarte puține certitudini în legătură cu primele popoare europene

Urmărind să combată teoriile raseologice ale lui Gobineau și Chamberlain, din care mai apoi s-au alimentat ideologii naziști, P.P. Negulescu întreprinde în volumul doi al tratatului Geneza formelor culturii o vastă incursiune în istoria primelor comunități europene, cu culturile și civilizațiile lor aferente.

Firește, totul făcut în binecunoscuta lui manieră, adică prin copioasă raportare la literatura de specialitate a vremii (istorie, filosofie, filologie). Scopul urmărit prin această incursiune era acela de-a demonstra nu numai că nu există rase pure (n-a existat rasa ariană, deci germaniii nici vorbă să fie rasă pură), dar că după părerea antropologului englez Haddon, citat în mai multe rânduri de gânditorul român, „un tip rasial nu există de fapt decât în mintea noastră”.

Iată câteva idei referențiale cu care rămâne cititorul avizat după parcurgerea acestui tratat:

1) „Nicio țară din Europa nu cunoaște îndeajuns amănuntele compoziției sale etnice” (Pittard în cartea Les races et l’histoire), deoarece „toate popoarele europene sunt amestecuri considerabile”.

2) „Structurile sanguine n-au nicio influență asupra vieții sufletești” și nu ne sunt de niciun folos la stabilirea specificului național, în înțelesul atribuit acestei sintagme de „factor determinant al manifestărilor culturale”.

3) Întrucât migrațiile au creat în decursul istoriei „amalgamuri de civilizații”, opinia lui Haddon este cât se poate de tranșantă: „Nu există civilizații rasiale”!

4) Neexistând o legătură necesară între limba și rasa celor ce o vorbesc, recomandarea învățatului francez Vendryes este că „nu trebuie să confundăm caracterele etnice, care nu se pot dobândi decât odată cu sângele, și instituțiile – limbă, religie, cultură – care sunt bunuri eminamente transmisibile, ce se împrumută și se schimbă”.

5) Charles Nicolle, în 1928 laureat al Premiului Nobel pentru medicină, este de părere că „amestecul raselor, fiind una din condițiile care pot duce la o ruptură de echilibru, furnizează formarea spiritului creator”. În sprijinul afirmației sale, Nicolle vine cu exemplul chinezilor cărora le lipsește „fermentul spiritului de invenție” și al evreilor, aceștia începând să producă lucruri de seamă de-abia după ce s-au risipit în toată lumea și s-au amestecat cu alte rase.

6) În sfârșit, dar nu în ultimul rând, avem pe cât de fina, pe atât de justa distincție făcută de Negulescu între rasă și popor (națiune): „Cea dintâi este o noțiune biologică, cea de-a doua o noțiune psihologică și sociologică”.

În lipsa unor documente istorice certe și față în față cu acest uriaș tablou al necontenitului amestec de seminții, nu-i de mirare că cercetătorii adeseori recurg la jocul debordant al fanteziei, de-abia ținută în frâu de discernământul critic. Iată-l, de pildă, pe eruditul Vacher de Lapouge împărțind rasa albă a europenilor în trei mari categorii sau varietăți: homo europaeus (înalt, blond, cu ochi albaștri, inteligent, întreprinzător, așezat la șes), homo alpinus (mărunțel, cu părul și ochii de culoare închisă, prudent, tihnit, sedentar, retras în munți și pe colinele împădurite), homo mediterraneus (inferior din punct de vedere psihic primelor două categorii, el cunoaște două varietăți fizice: mărunt, cu părul și ochii negri în sudul Italiei, Sardinia și Corsica, înalt, cu părul și ochii negri în Spania și nordul Africii).

Iată-l, de asemenea, pe antropologul italian Sergi susținând că rasa mediteraneană ar cuprinde patru ramuri importante: iberii în Spania, ligurii în Franța și nordul Italiei, pelasgii în Grecia și Asia Mică, libienii pe coastele de nord ale Africii și pe valea Nilului.

Un rol aparte (pentru noi, urmașii tracilor, un rol special) între aceste seminții protoistorice îl au pelasgii. Din următoarele considerente:

a) Unii erudiți, printre care Marsh, susțin că pelasgii ar fi traci și că limba lor înrudită cu misterioasa etruscă , n-ar fi indoeuropeană, după cum nici etrusca nu este o limbă indoeuropeană.

b) După istoricii greci Herodot și Tucidide, pelasgii au fost poporul preelenic „cel mai răspândit și mai puternic din Grecia”. Atât de puternici, încât nu numai după opinia celor doi istorici, ci și după cea a geografului Strabon, pelasgii ar fi ocupat toată Macedonia și aproape toată Grecia continentală (Peloponesul purta numele de Pelasgia), precum și insulele: Lemnos, Lesbos, Chios, Delos (la fel cu numele de Pelasgia) și Creta, de unde – se crede – ar fi trimis o colonie în Sicilia. Imperiul colonial pelasgian mai cuprindea toate coastele ioniene din Asia Mică, iar în Italia toată Toscana, Campania și Lucania.

Dar nu pelasgilor li se datorează formidabila civilizație cretano-minoiană (minoian vine de la Minos, legendarul rege cretan de origine feniciană), ci unei populații africane (se presupune că înrudită cu boșimanii și hotentoții), stabilită în Creta înainte de mileniul al VI-lea, dată aproximativă la care demarează această civilizație, pentru ca apogeul să-l atingă în al doilea mileniu de dinaintea erei noastre. Atunci, în mileniul al doilea, civilizația cretano-minoiană înaintează spre nord și „cucerește” aproape toată Grecia continentală prin civilizarea populațiilor întâlnite (de exemplu acheenii). Centrul civilizației continentale grecești este orașul Mycene, de unde numele de civilizație miceniană, iar apogeul ei este atins între anii 1400-1200 î.e.n.

După cucerirea insulei Creta de către acheeni, începe declinul întregii civilizații egeene (sintagmă care „găzduiește” civilizația minoiană și cea miceniană), asta deoarece declinul primei civilizații, punctul de plecare și inspiratoarea celeilalte, este resimțit din plin de civilizația miceniană. Dar civilizația egeeană ia cu adevărat sfârșit odată cu năvălirea din nord a dorienilor, populația barbară coborâtă dinspre Albania.

Sigur că da, câteva veacuri mai târziu se semnalează Renașterea ioniană. Dar, ne înștiințează Ad. Reinach, „Grecia ioniană a fost, față de civilizația minoiană, ceea ce a fost Renașterea italiană față de civilizația greco-romană”… La rândul lui, poporul roman a luat naștere prin amestecul principalelor populații italice: ligurii la nord, dar mai ales etruscii (locuiau în Etruria), latinii (locuiau în Latium) și sabinii.

Peste câteva secole, Europa va fi invadată de semințiile asiatice, vor avea loc alte amestecuri cu ele, cu migratorii germani și slavii, astfel constituindu-se noi popoare și familii de limbi (indoeuropene, fino-ugrice, uralo-altaice, semitice), care prin Renașterea italiană și renașterile din celelalte țări, vor deveni moștenitoarele civilizației greco-romane.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*