Istoria nu iartă…

Măreaţa revoluţie a lui Horia, Cloşca şi Crişan a lăsat urme nu numai în viaţa Transilvaniei şi a Romîniei, ci şi în întreaga Europă, pentru totdeauna, precedînd marea revoluţie franceză ce i-a preluat din program, dar a fost şi învăţătură de minte pentru românii ardeleni, de care a ţinut seama şi Avram Iancu, în relaţia cu împăratul nemţesc, dar şi cu nemeşii unguri uzurpatori. Din 1794, încoace, nobilimea ungurească îngrăşată cu pământ şi sânge românesc, şi-a rafinat apucăturile şi metehnele. Cei care – vorba lui Eminescu, maghiarizau şi pietrele, au devenit împilatori de rang european cu presă, instituţii politice şi diplomatice ultraagresive, până i-a cuminţit, iarăşi, Avrămuţ – craiul munţilor…

Marele Horia, în demersul său revoluţionar, minţit de împărat, în prima parte a revoltei nu a atacat nici un picior de soldat crăiesc. A luat prin forţă de la nobilii unguri ce au furat de la români – moşii, privilegii, nume, religie etc., inclusiv de la renegaţii nobili români gen Kristior, Rîbiţei, Giulay şi mulţi alţii, i-a forţat să se întoarcă la ortodoxism şi la numele avut, le-a dat o ţidulă pe care scria „Asta e creştin bun”, a băgat spaima în trădătorii de neam şi religie. Lipsiţi de mijloace de luptă, moţii lui Horia cu mari jertfe au ţinut piept, cu lănci făcute din coase sau furci, celei mai teribile oşti ai vremii… S-a făcut dreptate pentru o vreme, s-a dat o pildă de putere populară… Răzbunarea nobilimii ungureşti a fost cea mai cruntă din secol, ultima tragere pe roată din istorie… nobilimea ungurească, până la lecţia dată de Iancu, a perfecţionat mijloacele de luptă împotriva românilor, s-a insinuat la conducerea imperiului, reuşind, prin şantaj şi revolte, speculaţii şi trădări, să devină putere a bicefalităţii austro-ungare.

Acesta a fost şi scopul dur al revoluţiei lor paşoptiste, alungând pretenţiile cehe, evreieşti etc. Masa de populaţie de unde se hrănea fiara feudală ungurească era populaţia românească, care era divizată de mai marii vremii (ferice de inteligenţia românească, oaste ce le-a trâmbiţat dorul şi lupta, de la Eminescu, Cuza, Gojdu, Jnochentie Micu, Haşdeu, la Regina Maria și Mareşalul Antonescu), pe lângă asuprirea socială, ungurimea le-a retezat românilor şcolile, pe lângă catolicizare, au impus evanghelizarea protestantă – să se dea bine nu numai cu papa ci şi cu Luther şi ai săi, unii lideri maghiari s-au turcit – vezi Kossuth (mai târziu s-au lipit de Lenin, apoi de Hitler, acum de Soros etc), cu oricine pentru a captura Ardealul.

De multe ori, istoria nu le-a admis jocul. Astfel, românii făcuţi catolici, având şi ceva drept de şcoală, au fost cei mai aprigi luptători pentru neam (vezi Şcoala ardeleană), românii maghiarizaţi, parte dintre ei mascaţi de numele unguresc, au acţionat pentru neamul dintâi, poate că lecţia lui Horea nu s-a uitat! Şi apoi, vorba românească: „sângele apă nu se face”…

Veşnicele tertipuri cu Trianon-ul îi împinge la marginea civilizaţiei, agitaţia unor căpetenii hungariste nu reuşește să dizloce turma blândului păstor cristic al românilor… Umiliţi şi jigniţi pe mapamond de ciracii şi urmaşii hortişti, neamul românesc suferă şi merge mai departe, el – origine romană nu se dezice, nu se frânge, căci istoria nu uită nimic, eventual amână sau îngăduie o vreme…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*