Să ne eliberăm de vrem a mai fi liberi…

Nimeni nu știe câte sunt… Și pe unde au fost înrădăcinate cu ghearele lor de fier beton în pământul țării. Nu le știm numărul, nu le știm întotdeauna personajele reprezentate, dar, deși le intuim caracterul revizionist-revanșard, ne îngropăm pe mai departe în neimplicare. Lasă că o să rezolve cei ce vor veni, nu?! Poate generațiile de după noi să fie mai puțin schilodite în Demnitate și Prestanță și să pună opreliște dezmățului iredentist.

Dar tare ne e teamă că acest lucru va rămâne un vis… Mai fantasmagoric decât idealul „milenar” al iredentiștilor. Pentru că noi nu am fost în stare, în două decenii și jumătate, să ne ridicăm câteva statui, iar ei au plantat zeci…

Au început cu plăcuțe… Întâi le-au pus pe ale lor lângă ale noastre, apoi le-au dat jos pe ale noastre și le-au făcut din ce în ce mai mari pe ale lor.

Nu le-a ajuns… Au venit cu busturi ale unor criminali. Și pe astea, întâi mai mici, de nu le vedeai din bălăriile încolțite din sămânțele lor otrăvite sădite în brazdele noastre rămase, iarăși, la început nepăzite, după care înstrăinate chiar de noi pentru „arginții” lor, busturi ce au devenit mai apoi tot mai mari, tot mai încruntate, sfredelindu-ne cu ură de acolo, din tenebrele istoriei…

Nici astea nu le-au ajuns, însă… Și, pe bună dreptate, cum să le ajungă din momentul în care nu s-au mai considerat, ci au devenit de-a dreptul stăpâni… Nu peste sărăciile noastre, pe ălea ni le-au lăsat, ci pe moștenirea strămoșilor noștri. Care, poate și din blestem scris cu sângele înaintașilor, nu le-a dat lor rod. Dar nici nu aveau nevoie. Ei își aduceau propriile „roade”, nu semințe ce vor mai sta câteva decenii să încolțească, ci însemne ale înlocuirii noastre. A înlocuirii pe care noi, ne învățau cozile de topor, trebuie să o citim ca dovadă a conlocuirii. Într-o smerenie până la îndepărtarea ultimului român ce ar mai conta prin atitudinea sa de apărător al brazdei strămoșești.

Ceilalți „români”, deromânizați mai repede decât au reușit să o facă horthyștii cu baioneta, nu mai contează pentru ei. Nu reprezintă o amenințare pentru proiectelor lor „mărețe”, fiind doar o turmă aliniată în spatele a mii de „baraba”… Căci, hoții, trădătorii, lașii s-au înmulțit, au depășit oastea începutului nostru de dezagregare, nepăsarea, și doar el, pământul, a rămas purtându-și crucea înroșită brazdă cu brazdă de un trecut pe care, mâine, probabil, dacă îl vom mai aminti, vom fi condamnați ca negaționiști ai prezentului lor, atât de intens, atât de iredentist.

Busturile lor încruntate au devenit astfel statui și ansambluri statuare vii prin ura celor ce ni le-au înfipt aici.

Și nu le știm câte sunt… Dar, de am trasa linii imaginare între ele, am vedea acel contur deloc neimaginar al granițelor pe care ni le trasează revizioniștii. Pe locurile unde au fost aprinse „focuri de veghe” pentru ținutul Secuiesc, cenușa rugurilor s-a amestecat cu nisipul și cimentul vânzătorilor de țară dând naștere hidoșeniilor pe care nici măcar nu avem curajul a le privi în ochii reci, dar plini de o ură mistuitoare. Căci, revizioniștii nu „sădesc” în preajma noastră, a ultimilor rămași, statui denotând măcar un crâmpei artistic, ne împresoară cu lucrări pline de ură antiromânească.

Două decenii și jumătate, noi nu am fost în stare să punem pe socluri nici măcar o mână de busturi… Nici pe cele deja turnate și care așteaptă, ascunse în istoria noastră sub draperiile fricii, nu le-am ridicat în panteon… Și nu mai e vorba, nu a fost nicicând cu adevărat!, de vreo teamă de a nu fi carecumva incorecți… „political correct” conlocuitorilor noștri, ci de lașitate. Frica viscerală de a nu fi trași la răspundere de o justiție („română”) devenită o biată supusă lor… Și care, la rându-i, asemenea statuilor acoperite de cearșafuri grele prin subsolurile bisericilor, așteaptă să fie eliberată pentru a ne elibera.

Smerenia, ne învață acum unii, ar trebui să însemne, pentru noi, „lemnul și spațiile mici”… Că lemnul își arde repede clipa lui monumentală, mai ales în aceste vremuri, iar noi trebuie să ne mulțumim cu spațiile mici pentru a lăsa grandoarea veneticilor, care pot să-și clădească aici betoane și arhitecturi masive, că noi vom tăcea, resemnați în spațiile noastre tot mai mici…

Noi nici măcar un crâmpei de metal ca monedă jubiliară dedicată unor înaintași care au făcut ceva pentru țară, nu suntem lăsați să ni-l promovăm… Ni se reproșează spațiile mari ale credinței noastre din Catedrala Neamului, dar veneticii ne împresoară… De la apus, de la răsărit, de sub propriile noastre picioare, încolțind din semințele otrăvite sau năpustindu-se peste noi prin noile hoarde necivilizatoare…

Ardealul nostru sfânt a fost împânzit de busturi, statui și plăci „omagiale”, toate stând de veghe, căci focurile-rug din secuime se mai și sting, pentru ca românii să nu își ceară carecumva pământul înapoi…

Toate acestea stau drept borne de ferpar românismului… Precum, placa omagială din marmură, amplasată în 1990 pe zidul școlii din Aita Seacă, având inscripţia „Pentru martirii noştri din 26.09.1944”, monumentul format din 13 blocuri de piatră, ridicat în curtea aceleași școli (1994), placa dedicată lui Jósika Miklós, adept al înglobării Transilvaniei în Ungaria, (1994, Turda, Cluj), efigia în bronz a lui Vasvári Pál (1995, Izvorul Crişului, Cluj), numeroasele plăcuțe pe școli și nume de străzi cu ideologul fascist Nyrö József, unul dintre cei mai agresivi propagandişti ai regimului horthysto-szalasist din Ungaria, amplasate începând cu 2001, statuia generalilor criminali de la Arad („Statuia libertății”), din parcul „reconcilierii”(2004), statuia soldatului ungur de la Reci (2010, Covasna), busturile lui Wass Albert, ucigașul de români și evrei în timpul ocupației horthyste, amplasate în Covasna, Odorheiu Secuiesc (2011) și Mureș (mascate ca „Secuiul rătăcitor”), „Gardianul Carpaților”, simbol „al protecţiei graniţelor Imperiului Austro-Ungar faţă de România” (Harghita, 2013), statuia „Pasărea Turul”, simbol mitic al maghiarilor și al Ungariei Mari (2014, Paleu, Bihor), bustul viceguvernatorului István Horthy, fiul mai mare al dictatorului Horthy (Paleu, 2014), bustul generalului József Bem, comandantul armatei revoluționare maghiare în timpul Revoluției de la 1848 (2014, Coltău, Maramureș), iar, acum, în 2016, la Miercurea Ciuc, grupul statuar reprezentându-l pe episcopul catolic Áron Márton…

Un răspuns la Să ne eliberăm de vrem a mai fi liberi…

  1. misa spune:

    orice comentariu este de prisos! Vina este colectiva. Adica guvernele si parlamentul au tradat si tradeaza, poporul roman accepta aceasta postura de sclav, adica statui ale fostului si ocupantului prezent. Stapanul ungur isi face treaba de stapan; vina este a celor ce-l accepta ca stapan si producator de statui jignitoare. cum sa accepti statuia criminalului Bemm, Vasvari Pal, si toti astea si sa te numesti guvernant al Romaniei si tu, roman ardealean, muntean, moldovean, bihorean, aradan asemenea lucruri… iata ni s-a atrofiat complet demnitatea, dle jurnalist si orice ai scrie, nu ne trezeste nimeni din marasmul in care ne afundam. care-i solutia, nu actioneaza nimeni, normal ca daca stana n-are ciobani, n-are caini, n-are pastori… oaia e oaie… suntem biete oi la discretia tuturor potailor…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*