„În măsura în care, în viața zilnică a fiecăruia, triumfă trăirea în Dumnezeu, viața lor are profunzime, căci are sens”… (2)

– în dialog cu Prof. Univ Dr. Ilie Bădescu –

– Peste doi ani (în 2018) vom aniversa 100 de ani de la Marea Unire. Dumnevoastră cum credeţi că ar fi bine şi oportun să ne pregătim pentru această mare sărbătoare naţională?

Prin „dezvelirea/inaugurarea” (citește: târnosirea) celui mai reprezentativ monument al unui neam creștin: Catedrala mântuirii sale. Finalizarea acestui proiect care a frământat mintea și inima celor mai însemnate segmente ale elitelor neamului nostru, în frunte cu monarhia legitimă a acestui neam, cu gestul regelui Carol I, și terminând cu ofranda de jertfă a sfinților creștini ai închisorilor din imperiile păgâne. În Cartea Levitic 25 și 26, Dumnezeu stabilește pentru poporul Său două rânduieli, care s-au transmis, prin frământătura practicilor constituționale, la toate popoarele cu fundament iudeo-creștin, și anume rânduiala jubileului și dreptul divin al autohtoniei. Autohtonia, deducem de acolo, este un drept și o poruncă divină. Nimeni nu se poate înstăpâni cu drept de autohtonie (de proprietate identitară) asupra pământului moștenit de la Dumnezeu decât poporul pe care Dumnezeu l-a ales pentru aceasta (lucru adeverit de perenitatea neamurilor pe pământul moștenirii lor). Autohtonia este, iată, rod al legământului divin, drept sacru al poporului și poruncă divină.

Aceste înțelesuri s-au transmis în constituțiile covenantale sub formula principiului care statuează caracterul sacru al țării și al raportului cu patria. Țara este sfântă pentru poporul așezat acolo prin voia și adeverirea lui Dumnezeu. Această adeverire divină este îndoit atestată de seria de martiri și eroi ai neamului, adică de cei ce și-au jertfit viața pentru țară spre a confirma astfel temeinicia legământului divin al autohtoniei. De aici și legătura intimă dintre dreptul autohtoniei și instituția Jubileului. Jubileul este anul în care poporul îl sărbătorește pe Dumnezeu în țara pe care Dumnezeu i-a dat-o lui moștenire. Sărbătoarea Jubileului este, așadar, implicit amintirea de martirii și eroii unui neam, ca despre cei ce-au întărit mărturia divină cu mărturia sângelui propriu, adică tocmai cu prețul jertfei de sine pentru țară. Aceștia se rânduiesc între sfinții lui Dumnezeu, cu nume și fără de nume.

Nimic nu poate fi mai lămuritor și mai deplin pentru sărbătoarea jubileului decât comunitatea poporului adunat în biserica lui Dumnezeu. Unitatea dintre dreptul de sorginte divină al autohtoniei și instituția Jubileului îmbracă, iată, forma catedralei în care poporul rememorează intervenția mântuitoare și mărturisitoare a lui Dumnezeu. O asemenea catedrală întrunește cele trei atribute: loc de adunare a poporului ca să-l mărturisească pe Dumnezeu Salvator, cadru al amintirii permanente de Dumnezeu și cadru al slăvirii Sale la ceasul jubileului de către poporul așezat de către Dumnezeu pe pământurile moștenrii sacre, pe care Constituția le denumește țară și patrie. Țara și patria sunt porunci divine pentru generațiile succesive ale unui popor.

Catedrala Mântuirii Neamului, așadar, este împlinire de învățături biblice integrale, adică deopotrivă ale Vechiului și ale Noului Testament, ca unică împlinire a sintezei dintre autohtonie și instituția jubileului, ambele fiind rod al lecției divine. Serenitatea poporului care-L mătrurisește pe Dumnezeu și se hrănește sufletește din pacea, iubirea și credincioșia Sa îmbracă forma catedralei, adică a unității desăvârșite a poporului cu Dumnezeu. În afara acesteea autohtonia devine incertă și jubileul se preschimbă în simplă și devastatoare idolatrie. A-ți mărturisi eroii și martirii în afara mărturisirii de Dumnezeu este van și fără de rodnicie sufletească. Înfățișarea Catedralei mântuirii neamului la ceasul jubileului este însăși fotografia sufletească a poporului înzestrat de Dumnezeu cu darul autohtoniei.

– În altă ordine de idei, ştiu că aţi scris, la un moment dat, între multe altele, un veritabil studiu antropologic la adresa operei filosofice a Domnului Mihail Diaconescu. Ce anume v-a determinat să publicaţi acest material?

Literatura lui Mihail Diaconescu a fost pentru mine un prilej de verificare a ideilor mele de antropolgie și sociolgie creștină. Literatura sa oferă un tablou al unui neam cu dimensiune creștină și nici un istoric al literaturii acestui neam n-ar trebui s-o ignore dacă este onest cu titulatura cărții sale de istorie a literaturii naționale.

– Cum analizaţi/abordaţi şi apreciaţi dumneavoastră toată această campanie fulminantă, din ultima vreme, concentrată şi concertată sau purtată împotriva Bisericii, în special împotriva Bisericii Ortodoxe Române, şi, îndeosebi, împotriva finanţării acesteia cu bani publici/fonduri de la Bugetul de Stat şi, mai ales, împotriva construirii Catedralei Mântuirii Neamului (a se vedea, în acest sens, (şi) recentul videoclip – manifest al trupei „Taxi”, cum explicaţi tot acest fenomen?

Cei ce se fac piatră de poticnire în fața terminării catedralei până la ceasul jubileului sunt cei ce nu se pot bucura, ba chiar se tem de bucuria poporului mărturisitor de Dumnezeu pe pământul dat lui spre moștenire prin dreptul autohtoniei. Ei vor un Jubileu fad, fără de vlagă fiindcă este fără de Dumnezeu, ei vor un popor ațipit, cu memorie adormită și fără de glas ca să nu se ridice spre ceruri la ceasul jubileului său cuvintele de slăvire ale Psalmului 150: „Lăudați-L pe Domnul întru Sfinții Lui, lăudați-l întru tăria puterii Lui; Laudati-L pe El in glas de trambiță; laudati-L pe El in psaltire si in alauta. Laudati-L pe El in timpane si in hora; laudati-L pe El in strune si organe. Laudati-L pe El in chimvale bine răsunatoare; laudati-L pe El in chimvale de strigare; toată suflarea să laude pe Domnul” (Ps 150: 1-5). Argumentul economic este penibil, dacă ținem seama că panseluțele din sectorul I al Bucureștilor au costat în ultimii trei ani 40 de milioane de euro, aproape de costul Catedralei. L-am întrebat pe unul dintre foștii primari ai acestui sector, un excepțional sociolog și creștin, Dr. Gherasim Vasile, dacă informația aceasta este veridică și mi-a confirmat. S-a revoltat cineva contra panseluțelor? Probabil că sunt necesare, nu-mi dau seama și nu judec, dar totuși fac comparația ca să pot înțelege cât de veridică este argumentația acestor vajnici apărători ai banului public.

În ultimul Raport al Curții de conturi aflăm că în ultimii patru ani s-au cheltuit numai pentru spațiile verzi ale capitalei 600 000 000 euro, adică prețul a zece catedrale. Este evident că nu grija pentru banul public îi mână pe cei ce-ar voi să stopeze ridicarea Catedralei, ci cu totul altceva, un alt impuls: neliniștea aceluiași demon mut care schimonosea făptura nevinovată a tânărului din cunoscuta pericopă evanghelică.

Dar să judecăm lucrurile și de pe un alt versant: statul turc este dispus să finanțeze din banul public o moschee pe un teritoriu străin, de proporții grandioase. Și atunci, cum ar putea statul român, zidit pe impozitele și taxele majorității creștine a acestui popor să refuze un proiect care vine cu valul său de lumină din adâncul veacului spre tărâmul cel izbăvitor pentru toată făptura acestui popor. Să admită guvernele României o ordine sud-est europeană în care triumfă o politică de stat ca aceea de la Ankara și aici pe malurile Dâmboviței să-și facă panou de identitate din videoclipul manifest al trupei „Taxi”? Oare domnii aceștia care se revendică dintr-o grupare alcătuită după norme și criterii „estetice” nu simt urâciunea mediocrității? Adică să merite comunitatea concetățenilor noștri musulmani o biserică (foarte bine că o vor și o vor avea prin banul public al Turciei), iar comunitatea românilor să se poticnească de mediocritatea sentimentală a zeflemelei noastre bacanice?

– În schimb se va construi o moschee în Bucureşti, cum vedeţi/întâmpinaţi acest lucru/fapt?…

Orice locaș de cult este expresia nevoilor unei comunități și, în condiții normale, un astfel de lăcaș se ridică din mediul de credință și străduințe al acelei comunități, nu din afara lui. Și nimeni n-ar trebui să se opună dreptului unei comunități de a-și practica credința, religiozitatea. Cred că și concetățenii noștri au drept neîngrădit la biserica lor, dacă aceasta iese din frământătura credinței și a nevoilor lor eclesiale. Proiectul despre care vorbiți are însă o particularitate, pe care nu putem s-o ignorăm: iese preponderent din inițiativa unui stat vecin, pe linia unei negocieri între state care se declară laice, adică separate de biserică. Acesta este un lucru nou, și diplomația bisericească ar trebui să-l examineze cu mai multă atenție. Când un stat laic are o asemenea inițiativă ea denotă un substrat pe care diplomația laică ar trebui să le examineze și ea în profunzime, indiferent de deznodământ, adică chiar dacă o asemenea clădire se va ridica, așa cum s-a convenit între președinții celor două state. Mai trebuie făcută o distincție între acordarea unui spațiu (unui loc) pentru ridicarea clădirii cu destinație religioasă și acordarea unei autorizații în acest scop. Dacă pentru o clădire laică procedurile de autorizare sunt clare, pentru clădirile speciale, procedurile sunt destul de confuze. Și nu este vorba doar despre niște punctaje elaborate adhoc de o comisie.

Este vorba despre cunoașterea istoricului relației româno-turce în această chestiune, despre faptul că un spațiu dat este deopotrivă național și comunitar, deci trebuie consultată și comunitatea lărgită și obligatoriu chestiunea trebuie abordată în cadrul unui plan urbanistic al Bucureștiului etc. Pentru aprobarea unui loc destinat unei catedrale, de exemplu, (pe care l-au inclus toate „peisajele” urbanistice istorice semnificative ale Bucureștiului) și pentru a se autoriza ridicarea catedralei mânturii neamului au fost necesari 200 de ani, iar astăzi când zidirea ei a început deja s-a stârnit o furtună împotriva ei.

A doua ciudățenie este că în tot acest proces, cele două biserici au avut o poziționare mai degrabă consultativă, ceea ce iarăși este curios. Probabil că, așa cum în negocierile economice, sunt lăsate companiile să negocieze, tot astfel în relațiile inter-religioase ar trebui să negocieze bisericile. În fine, nu trebuie ignorată nici conjunctura actuală, când în Turcia este concentrată o uriașă diaspora din țările de conflict ale Orientului Apropiat, pentru care un centru religios oriunde ar fi poziționat poate deveni totodată un centru de gravitație spirituală.

O dezbatere serioasă a chestiunii nu înseamnă o negare, cum se vor grăbi unii să conchidă, ci o rezolvare organică, fără fisuri care ar face loc abia acestea, unui lung proces de exagerări, dispute spre tensiuni artificiale, dar nu mai puțin grave etc.

– Domnule Profesor, schimbând puţin, registrul discuţiei noastre, aş vrea să vă întreb care este viziunea/opinia dumneavoastră faţă de fenomenul migraţiei în Europa?

Migrația face parte din strategia salvatoare a corpului social al muncii naționale într-o economie devastată de… „reforme” și restituiri incontinente. Migrația este expresia inițiativei muncii în fața neputinței capitalului național. Prin trecerea avuției naționale în proprietatea privată a statului, începând cu legiferările anilor 1990-1993, s-a creat baza reformelor oligarhice care au ignorat deopotrivă capitalul și munca, inițiind un tip de capitalism anarhic și o periferializare rapidă a României, mai rea decât toate periferializările istorice ale României. În aceste condiții s-au făcut privatizările care au condus la dezindustrializarea masivă, economic mortală, a României și astfel s-a creat conjunctura unei migrații pentru muncă, care a lovit sistemul muncii naționale ca un țunami, în valuri consecutive și tot mai înalte.

Aceasta a fost strategia survivalistă care nu are doar o față negativă ci și una pozitivă fiindcă o vreme tocmai veniturile migranților, așa numitele remitențe, au asigurat echilibrul de cont curent al României. Anul acesta, însă, deja „profitul extras din România a fost mai mare decât sumele trimise acasă de migranți”, cum ne informeză un analist de la o binecunoscută foaie economică. Acest dezechilibru atinge 339 milioane euro în balanța de plăți a României, aflăm de la același analist. Prin urmare strategia migraționistă nu mai poate servi ca soluție de avarie pentru o economie sufocată de mecansime birocratice, supra-reglemntată, hiperfiscalizată, cu antreprenori intimidați de sistemele unui control excesiv, amănunțit, inhibitor etc. Nu voi face alte considerații, dar voi preciza că o economie se poate relansa în condiții și cu mecanisme de drept restitutiv nu represiv, fiindcă totuși, tehnica de reglementare a dinamicii economiilor este piața și intervenția inteligentă a statului și nicidecum intervenția supra-acentuată și arbitrară. Dar aceasta este o altă discuție care nu intră în problematica interviului de față.

– Dar faţă de persecuţia sângeroasă a creştinilor din Orientul Mijlociu?

Aceasta arată cât de grav poate fi efectul decreștinării statelor europene, care nu includ pe agenda lor asemenea chestiuni, precum este cea referitoare la apărarea comunităților creștine de pretutindeni. Chestiunea este abordată cel mult la capitolul drepturilor omului, unde mecansimele de intervenție și de protecție sunt totuși fragile. Oare de ce nu vor reprezentanții statelor europene să învețe de la britanici lucrul acela de toată prețuirea și admirația a unui model de întâietor al statului, precum este regina, în jurul chipului căreea citim aceste cuvinte neșterse de nici o insurecție modernistă: defensor fidae christianae?! Persecuții ca cele de azi ale creștinilor din Orientul Apropiat arată o față neașteptată a războaielor religioase de mâine, care nu pot fi stopate decât prin refacerea sistemului defensiv al civilizației creștine, care cunoaște strategiile organizării păcii pe temeiurile unor structuri deschise, adică ale ordinii bazate pe iubire și pe respectarea celuilalt. Fără restaurarea unității statului cu biserica și deci fără de asumarea fundamentului creștin al civilizației euro-americane, persecuțiile creștinilor din Orientul Mijlociu vor continua ba chiar vor fi escaladate fiindcă acolo, precum ne arată doctrina ISIS (statului islamic), singurul răspuns la opțiunea creștină este suprimarea, persecuția, etnocidul „neamului creștin”.

– Acum în încheierea acestui fructuos şi folositor/ziditor dialog, în calitatea dumneavoastră de fiu/membru al Bisericii, ne puteţi spune câteva cuvinte (şi) despre apropiatul/viitorul Sinod Panortodox?…

Viitorul Sinod Panortodox este de o importanță cu totul excepțională fiind unul dintre testele la care Dumnezeu cheamă bisericile ortodoxe după atâta vreme de nevedere față către față și după atâtea provocări ale istoriei care a împins popoarele Europei într-un curent primejdios de îndepărtare de Dumnezeu numit secularizare. Sinodul Panortodox va fi un prilej de recapitulare a corpusului teologic trăitor pe care pleroma Bisericii nu l-a pierdut niciodată, orice-ar fi făcut „urmaşii tronurilor” Sfinţilor Părinţi, după cum va fi un prilej de prespălare a instituției de orice impuls „împărătesc” și totodată un prilej de recapitulare a corpusului de învățături creștine referitoare la familie, la relația cu lumea neortodoxă etc. Un astfel de Mare Sinod se petrece, să nu uităm, la 12 secole după cel de-al șaptelea sinod ecumenic, adică la 12 secole de „inactivitate sinodală panortodoxă”, cum se exprima cineva. În plus, persecuția creștinilor în Orientul Apropiat este de natură să facă din acest mare sinod ecumenic panortodox un răspuns neîtârziat la chemarea Duhului proniator al lui Dumnezeu pentru sfinții Lui. Ofensiva unor instituții laice suprastatale împotriva familiei, a maternității etc., confuzia procesului constituțional european în materie de asumare a fundamentelor iudeo-creștine ale Europei Unite sunt alte somații din lume pentru urgența unui Sinod Panortodox preconizat a se ține de ziua Cinczecimii, în iunie anul acesta.

– Vă mulţumesc foarte mult, Stimate Domnule Ilie Bădescu, pentru acest consistent/substanţial şi pertinent interviu, dorindu-vă, să aveţi parte, în continuare, de multă putere de muncă, alese realizări şi binecuvântate împliniri!…

– sfârșit –

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*