Istoria noastră – Istoria voastră (un pertinent punct de vedere, pe lângă alte puncte…)

Reciteam zilele trecute articole și informații selectate de-a lungul timpului, mai noi și mai vechi, rând cu rând sau pe diagonală, ca într-o plimbare de plăcere pe aleile unui parc bucureștean înflorit primăvăratic. Așa mi-a tras atenția un articol ce cuprindea un punct de vedere al Prof. dr. Maria-Luminița Roll, de la Universitatea din Edinburgh. Domnia sa ținea să menționeze faptul că „În Europa de Vest, nu se cunoaște istoria României și cei care o vizitează acum văd sărăcia materială de astăzi și nicidecum, milenara ei bogăție culturală și spirituală.” Așa este. Am constatat personal prin vizita pe care am făcut-o la Madrid, în 2014, cu ocazia lansării cărții mele „Apocalipsa – pericolul din spațiu”, carte ce mi-a fost tradusă în limba spaniolă de o editură madrileană, că spaniolii au avut doar un minim contact cu personalități din România, necunoscând prea multe despre cultura și istoria poporului român. „În plus, propaganda maghiară din SUA se bazează pe milioanele de dolari ale d-lui Soros, care finanțează edituri și opinii la București, în timp ce, în Elveția, am auzit de la un doctor în istorie (la Geneva, în iunie 1999) că Transilvania a apărut în secolul XIII și de la un ambasador francez în România (la Lausanne, în noiembrie 1998) că poporul român a dispărut timp de 1000 de ani, ca să reapară, ca prin miracol (subit), în secolul XIV!”

Într-adevăr, suntem un popor miraculos și prin faptul că am supraviețuit atâtor și atâtor vicisitudini, timp de mii și mii de ani. Fiind vatra principală a Europei, a rasei albe caucaziene, de unde au roit toate popoarele la un moment dat, acest pământ este dorit de toți. „Cu toate acestea, nimeni nu menționează că cea mai veche scriere din Europa a fost atestată arheologic în 1961, tot în Transilvania, în satul Tărtăria, pe râul Someș, în județul Alba, de către Profesorul Nicolae Vlassa, de la Universitatea din Cluj. În afara României, „Tăblițele de la Tărtăria”, datate 4.700 î.e.n., au făcut ocolul lumii anglo-saxone (Colin Renfrew, Marija Gimbutas) și au creat dezbateri aprinse pe tot globul. Deși românii știau să scrie acum aprox. 7000 de ani, acest detaliu esențial nu este nici în ziua de azi – după mai mult de 40 de ani – cunoscut publicului românesc și nu apare în manualele de istorie. Ce ne spun specialiștii din Romania?

În 1998, s-a publicat „Istoria Romaniei” (Editura Enciclopedică, București), de către un colectiv academic sub conducerea unei „autorități în materie”, Prof. dr. Mihai Bărbulescu – culmea culmilor, de la aceeași Universitate (din Cluj) – care nu spune că Profesorul Vlassa a descoperit „Tăblițele”! La pagina 15 a acestui impresionant volum, „Tăblițele de la Tărtăria” sunt menționate cu semnul întrebării într-o foarte scurtă frază, fără nici un comentariu: „Într-o groapă de cult de la Tărtăria, s-au găsit (!) trei tablete de lut acoperite cu semne incizate (scriere?), cu analogii în Mesopotamia.” Dar dl. Barbulescu nu-și aduce aminte, oare, că scrierea proto-sumeriană apare cu 1000 de ani mai târziu și că cea cicladică, proto-greacă, după 3000 de ani? El a uitat că metalurgia în Europa apare tot în Transilvania, în jur de 3500 î.e.n.? Că tracii sunt primul mare popor indo-european care intră în Europa – tot în jur de 3500 î.e.n., cu mai mult de două milenii înainte ca celții, etruscii, romanii, germanii, sau slavii să apară pe harta Europei? Și că tracii ocupau tot teritoriul între Munții Ural și Tatra, de la est la vest și de la Marea Baltică la Dunăre și Marea Neagră, de la nord la sud? De asemenea și în același context, nici un specialist în istoria României nu atrage atenția asupra altui „detaliu” primordial, și anume că limba traco-dacică este cu mii de ani anterioară latinei (care apare abia în sec. VI î.e.n.) și că, în consecință, limba română nu se trage din latină, pentru că, deși din aceeași familie, există istoric înaintea latinei, deci este o limbă proto-latină.

Latina se formează din etruscă și greacă, limbi care, deși amândouă indo-europene, sunt scrise cu un alfabet fenician, răspândit în lumea mediterană a epocii. În plus, etruscii ei înșiși erau o branșă a celților, coborâți în sudul Alpilor, în jur de 1200 î.e.n. La rândul lor, celții erau o branșă a tracilor care migrau spre vestul Europei și erau numiți ca atare, adică traco-iliri, până în sec. VI î.e.n., când se deplasează din Noricum (Austria) spre Alpii elvețieni, unde se numesc helveți. Atâtea detalii ignorate despre originea, continuitatea și însăși existența poporului român dau de gândit. Cine schimbă și interpretează istoria României? În mozaicul de limbi și popoare de pe harta Europei, singurii care au o continuitate de 9000 de ani pe același teritoriu și o scriere de 7000 de ani, sunt românii de azi. Transilvania nu a fost maghiară și nici nu putea fi, când strămoșii maghiarilor de azi locuiau în nordul Mongoliei, sursa turco-finică nu numai a ungurilor, dar și a bulgarilor (care năvălesc în România și în teritoriile Bizantine din sudul Dunării, în secolul VI), a turcilor și a finlandezilor din zilele noastre. Hunii pătrund în Europa, până la Paris, Roma și Constantinopole, sub Atila, în secolul V, dar se retrag spre Ural, până în secolul IX, când năvălesc din nou în Panonia, teritoriu ocupat la acea dată de dacii liberi (80 la sută), amestecați cu slavii (20%). Poporul și limba dacă sunt, deci, cu mult mai vechi decât poporul roman și limba latină, dar cele două limbi erau foarte asemănătoare, și de aceea, asimilarea s-a făcut atât de repede, în câteva secole. Ovidiu, poet roman exilat la Tomis pe malul Mării Negre, nu numai că a învățat daca imediat, dar, în șase luni, scria deja versuri în limba lui Zalmoxis! Invadarea Daciei, de fapt – a unui coridor spre Munții Apuseni – a avut ca scop precis cele 14 care cu aur pe care împăratul Traian (de origine iberică) le-a dus la Roma, ca să refacă tezaurul golit al Imperiului. Peste mai mult de 1000 de ani, după căderea Constantinopolului sub turci, în 1453, tributul plătit sultanilor otomani va fi tot în aur, în formă de „țechini”. Și tot în aur se plătesc, în ziua de astăzi, anumite interese în România, după ce tezaurul național de 80 tone-aur a fost vândut de Ceaușescu la licitație în Zürich și cumpărat de Banca Angliei.

Cele 14, nu care romane, ci milioane de români din afara României înțeleg și simt acum, mai bine ca niciodată, sensul versurilor transilvane „Munții noștri aur poartă,/ Noi cerșim din poartă-n poartă!” În aceeași ordine de idei, Imperiul Bizantin, care a durat mai mult de 1.000 de ani (330-1453), în timp ce Europa de Vest dormea sub jugul Bisericii Romane și al analfabetismului, este complet necunoscut pe aceste meleaguri. Cultura și civilizația europeană și-au mutat centrul de la Roma la Constantinopole, în 330, când Bizanțul devine capitala Imperiului Roman. Deși se studiaza istoria și limba Greciei antice, Imperiul Bizantin este nu numai complet ignorat în istoria Europei, dar chiar considerat „barbar” și „incult”. Nici un istoric elvețian nu a fost capabil să-mi dea un singur nume de scriitor Bizantin, nici măcar Ana Comnena ! Nimeni nu cunoaște aici cultura și civilizația Bizantină, religia ortodoxă („orthodox” este, în limbile occidentale, un termen peiorativ), și cu atât mai puțin, istoria și tradiția română. Faptul esențial că analfabetismul nu exista în Bizanț, dar exista în Europa de Vest, în aceeași perioadă, este și mai necunoscut. Academiile „păgâne” (socratice, pitagorice, orfice, druidice etc.) au fost toate închise în secolul VI, iar când, în cele din urmă, universitățile au început să apară în Occident, în secolul XIII (Oxford, Cambridge, Padova), ele erau controlate de Biserica Romană și studiau teologia. Numai călugării și clericii știau carte, se îmbogățeau – prin exproprierea de pământuri în favoarea mănăstirilor – și luau puterea în toate țările vestice, prin misionarism și prozelitism – la început (prin teroare și Inchiziție – mai târziu), până în secolul XI, când ultimul ținut liber, al vikingilor din Scandinavia, cade sub puterea Romei Papale. Renașterea italiană apare, ca o consecință clară și directă a căderii Constantinopolui (1453), cu emigrarea în masă a savanților Bizantini către Italia. De exemplu, numai Cosimo de Medici primește 5000 de savanți exilați din Bizanț, într-un singur an, la Florența – acolo unde, în curând, vor scrie Petrarca, Dante și Boccacio și unde vor picta Michelangelo și Leonardo da Vinci.

Între timp, cultura Bizantină este păstrată și cultivată în țările Române (de exemplu, la Putna), care nu numai că își păstrează autonomia față de Imperiul Otoman, plătind-o în aur (ca de obicei), dar voievozii români trimit anual aur în Grecia, pentru a susține mănăstirile ortodoxe (de exemplu, la Muntele Athos). În Occident, o scurtă istorie a României apare în 1943, scrisă de Mircea Eliade, în engleză, la Lisabona și publicată la Madrid („The Romanians, a Concise History”, Stylos, Madrid, 1943) și republicată peste alți 50 de ani în România („The Romanians, a Concise History”, Roza Vânturilor, București, 1992). În timp ce prima istorie serioasă a Bizanțului apare, tot în engleză, de-abia în 1988 (Lord John Julius Norwich, „A Short History of Byzantium”, Penguin Books, London, 1988, 1991, 1995, 1997). Cu toată bunăvoința lui de a reabilita „misterioasa” istorie a uitatului Imperiu Bizantin, din nefericire, nici măcar Lord John Julius, de la Universitatea din Oxford, n-a avut acces la texte Bizantine, pentru simplul motiv că nu știe greaca – nici veche, nici nouă. În final, se pune întrebarea de ce nouă milenii, atestate arheologic, de civilizație neîntreruptă pe teritoriul României sunt ignorate, nu numai în Europa de Vest, dar și în România? Cu ce se ocupă istoricii români? Și reprezentanții României peste hotare ? Cine promovează cultura milenară a României? Dacă dentiștii – și nu profesorii de română – vor să facă școli în română la Geneva, să nu ne mirăm dacă profesorii vor deschide, în curând, cabinete dentare în același oraș. În 1996, când am fost la București pentru a face cercetari în mitologia tracică, la Academia Română, spre uimirea mea, mi s-a pus întrebarea de ce mă interesează tracii și dacii, când acesta era subiectul de predilecție a lui Ceaușescu, fapt pentru care subiectul trebuie acum total ignorat. La rândul meu, mă întreb ce contează 50 de ani de comunism, în comparație cu cele 9 milenii de istorie românească?” – (Prof. dr. Maria-Luminița Roll, Universitatea din Edinburgh, Academic Consultant in European Mythology).

Acest pertinent punct de vedere al Doamnei Prof. dr. Maria-Luminița Roll, de la Universitatea din Edinburgh, vine cumva să contrabalanseze ceea ce se întâmplă acum în țara noastră și anume discuțiile despre inițiativa de a scoate istoria din programa școlară românească. Probabil printre alte justificări puerile ale acestui act incredibil, o putem pune și pe aceasta: dacă tot nu se cunoaște istoria României în Vest, de ce să nu venim noi, umili și preaplecați, în întâmpinarea Vestului și să ștergem („Delete”) informațiile despre trecut? Astfel Vestul nu va mai trebui să își „încarce” memoria (RAM) și cu istoria milenară a noastră, a celor din Vatra Vechii Europe, istorie ce le aparține de fapt și lor. Istoria noastră este și istoria voastră, pentru că aceste meleaguri au adăpostit oameni și popoare din zorii civilizației umane, fără întrerupere, până în prezent. Dar, dacă acum ștergem istoria din memoria colectivă națională, ce ne mai rămâne? După această operație de trepanație națională vom fi din nou proaspeți în fața istoriei, în fața întregii Europe, reșapați, remodelați, precum o „reconsiderată” fată mare în noaptea nunții? Sau noaptea minții?

Un răspuns la Istoria noastră – Istoria voastră (un pertinent punct de vedere, pe lângă alte puncte…)

  1. Vlad spune:

    Un articol in care o serie de informatii verificate sunt alaturate unor legende…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*