Patria şi Mama – două teme majore în creaţia poetică a lui Grigore Vieru

Când te hotărăşti să scrii despre Grigore Vieru – „Orfeul de peste Prut”, cum l-a numit Lazăr Lădariu – nu se poate să nu-ţi tremure mâna, fiindcă te gândeşti imediat la uriaşa sa personalitate, atât ca patriot înfocat, cât mai ales unul dintre cei mai de seamă poeţi români ai literaturii contemporane. În ceea ce mă priveşte, l-am considerat şi îl consider pe Grigore Vieru „Cetăţeanul de Onoare” al României, aducându-mi aminte de cuvintele rostite aici, la Topliţa, oraşul care i-a conferit în premieră, înaltul titlu de „Cetăţean de Onoare”, în 1995, cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani. „Devenind azi Cetăţean de Onoare al al Topliei – a spus atunci Poetul – simt că am devenit Cetăţean de Onaore al Patriei mele scumpe – România”.

Aceasta a fost convingerea dintotdeauna a lui Grigore Vieru că adevărata sa patrie este România, nu Republica Moldova. „Nu am nimic împotriva Repubicii Moldova, pe care am susţinut-o de la bun început şi a susţin, dar nu altfel decât o treaptă spre Reîntregire”. Grigore Vieru a trăit având în suflet credinţa şi speranţa reîntregirii. „Cred în restabilirea hotarelor strămoşeşti şi doresc această legitimă restabilire. Pentru că, dincolo de patriotismul meu local, basarabean, ştiu că Mioriţa s-a născut în Vrancea, că mănăstirea noastră cea mare şi adâncă este Putna (…), că stâncile din Pererita mea natală, pe care le port în sufletul copilăriei mele, nu au tăria Carpaţilor; că nu putem fi o cultură, o ştiinţă şi o istorie naţioală fără Eminescu şi Creangă (…). Cred, cu toată inima, că Reunirea cu Ţara mamă este inevitabilă”.

Din această credinţă, din această mare inimă de român s-au născut multe dintre creaţiile sale poetice, care ar putea fi incluse într-un capitol al poeziei sale patriotice. De reţinut însă că nu trebuie neapărat să ne cantonăm doar la acele poezii unde este vorba despre Patrie, fiindcă, aşa cum era şi credinţa Poetului, „o poeziei bună de dragoste, o poezie slăvind frumuseţiile naturii este şi ea o poezie patriotică”. Este cazul poeziei „Această ramură (dedicată lui Nichita Stănescu): „Iar părul tău înrourat / Ca busuiocul / Sfinţeşte aerul de sus / În care-mi strig norocul”. Sau poezia „Brâncuşi”: „Se aud Carpaţii spre seară / Cum, aplecându-se, aştern umbra / Pe masă / Curată şi răcoroasă”. Evident, este vorba despre „Masa Tăcerii”, prin care poetul în proiectează pe Brâncuşi în nemurire.

Multe dintre poeziile sale s-au născut din dragostea sa fierbine pentru tot ce este românesc, din patriotismul fierbinte al Poetului. Aşa este şi „Legământ”, dedicată „dascălului” său de Limbă română: „Ştiu: cândva, în miez de noapte,/ Ori la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot deasupra cărţii sale(…) // S-o lăsăm aşa deschisă,/ Ca băiatul meu ori fata / Să citească mai departe / Ce n-a dovedi nici tata”. O altă creaţie poetică a lui Vieru, poezia „Eminescu” a devenit un fel de imn al zilelor de 15 ianuarie şi 15 iunie: „La zidirea Soarelui, se ştie / Cerul a muncit o veşnicie./ Noi, muncimd întocmai ne-am ales / Ne-am ales cu domnul Eminescu. / Domul cel de pasăre măiastră,/ Domnul cel de nemurirea noastră, / Eminescu”.

Mânat de acelaşi fierbinte patriotism, Grigore Vieru reuşeşte să dea o definiţie poetică la întrebarea: ce e Patria, fără măcar să amintească acest cuvânt, apelând la fenomenele naturii: „Piatra este pâine caldă. / Vântul ăsta e vin domnesc./ Şi pelinul – busuioc sălbatic” (..) „Vine ziua aurindu-mi pâinea / Vine seara aromindu-mi vinul. / Vine mama îndulcindu-mi gândul”.

Ca în multe alte poezii, aici iubirea Patriei se confundă cu iubirea Mamei. Într-o altă poezie, aceeaşi puternică iubire de Patrie se desprinde din imnul închinat pământului natal: „Pământule,/ Tu, răzbătând către adânci line!/ Atunci când bat şi grindinile grele,/ Cu mine să te-acoperi,/ Cu mine,/ Pământ matern / Şi-al meu până la stele” (Pământule) Acelaşi lucru îl face Poetul şi în poezia ,,Dar mai întâi”: ,,Dar mai întâi / să fii sămânţă./ Tunet să fii. / Ploaie să fii./ Lumină să fii./ Să fii os / de-al fratelui tău / retezat de sabia duşmană./ Brazdă să fii./ Doină să fii / Ca să ai dreptul / a săruta acest pământ / îndurerat /de-atâta rod”. Poezia ne duce cu gândul la un alt mare poet al literaturii române, Lucian Blaga, şi la minuata sa poezie „Mirabila sămânţă”.

În acest fel, dorul de Mamă, de satul natal, de izvor, de porumb, de pâinea coaptă în cuptorul copilăriei sale toate se transformă şi se încheagă în dorul de Patrie, fiindcă „Acasă / Patria mai liniştită este”. Această patrie, care îi va rămâne Poetului chiar dacă se va întâmpla ca Mama să treacă în nefiinţă („Mi-a rămas Patria”) este patria cea mare, e România, pe care o visează el. Pentru ea se roagă Grigore Vieru în ciclul întitulat „Dumnezeu şi Patria”. Acestei Patrii reîntregite îi cere el iertare, pentru că a trăit în minciuna celor care în 1812 „au aşezat piatră de hotar la Prut şi au rupt biata noastră Moldovă în două”: „Cu vorba-mi strâmbă şi pripită / Eu ştiu că te-am rănind spunând / Că mi-ai luat şi grai şi pită / Şi-ai năvălit pe-acest pământ”/ Sau, dureros de adevărat: ,,Credeam că un noroc e plaga,/ Un bine graiul cel sluţit,/ Citesc azi pe Arghezi, Blaga,/ Ce tare, Doamne-am fost minţiţi!

Drumul reîntoarcerii la matcă, „procesul regăsirii din poezia lui Vieru este orientat către propriul eu”. Iar acesta nu poate fi decât,,sentimentul românesc al fiinţei”, cum l-a numit Constantin Noica. Iar odată „întors la sine, spiritul nu mai dezvăluie: destăinuieşte, astfel spiritul nu face altceva decât să se regăsească pe sine”. Această regăsire, la Vieru nu este altceva decât regăsirea Patriei. Căci ce este Patria pentru Grigore Vieru? Este ceea ce a fost pământ românesc, după 1918. Adică România Mare.

*

Duminică, 14 februarie 2016, Grigore Vieru ar fi împlinit 81 de ani. Ar mai putut fi în viaţă… Ne-am fi bucurat mult dacă ar fi fost aşa. S-ar fi bucurat toţi românii, atât cei de dincoace, cât şi cei de dicolo de Prut, din „Mica Românie”. Ne-am fi bucurat, în primul rând, noi, românii topliţeni, fiindcă municipiul Topliţa este primul oraş din România care i-a acordat înaltul titlu de Cetăţean de Onoare, în 1995, cu ocazia aniversării a 60 de ani de viaţă. De atunci Vieru s-a simţit a fi Cetăţean de Onoare al ţării sale – România „pe care o iubesc atât de mult şi cu dorul căreia mă voi duce în mormânt”. Aşa s-a şi întâmplat, din păcate. Cu dorul Ei, cu dorul României, a plecat pe calea nemuririi.

Dar „Fratele Grigore” – aşa îi spuneam noi toţi cei care ne-am aflat de multe ori în preajma Sa şi aşa ne spunea şi El nouă: frate Lazăre, frate Nicolae, frate Ilie – ne-a lăsat o imensă datorie: aceea de a-i împlini visul „pentru că niciodată nu e prea târziu”, cum scria Nicolae Băciuţ. Astfel ca Prutul să nu mai curgă „printre ţări române”. Poate dincolo – dar şi dincoace! – de Prut se vor găsi bărbaţi cu acea înălţime morală a celor din 1918, care îşi vor aduce aminte că „Basarabia noastră este o ţară românească”. Poate în fiinţa lor vor simţi acea convingere pe care o aveau cei de atunci: „Noi socotim că mântuirea noastră este numai în unirea tuturor fiilor noştri într-o singură ţară. Noi de la străini nu mai aşteptăm nimic; toată nădejdea ne-o punem în viaţa la un loc cu fraţii noştri români… Noi vrem o Românie a tuturor românilor”!

Un răspuns la Patria şi Mama – două teme majore în creaţia poetică a lui Grigore Vieru

  1. Pingback: Flacăra TV | Grigore Vieru și pasiunea sa pentru muzică în emisiunea DOR de Silvia Cărăuș

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*