Perfidia propagandei holocaustice (3)

Aşadar, perfida propagandă evreiască referitoare la pretinsul holocaust este dispersată atât prin maculatura de duzină, „care umple rafturile bibliotecilor“, cum zice, în zeflemea, Norman Finkelstein, cât şi prin cărţile „prestigioase“ ale unor „somităţi“ ca Antony Beevor sau Paul Johnson, care, în mod evident, „au pus botul“ la propaganda holocaustică: din banii strânși din „despăgubirile de holocaust“, plătite degeaba şi de noi, li s-a dat și lor o ciozvârtă pentru maculatura lor glazurată cu sos științific, folosind „detaliul analitic cu ampla viziune sintetică“. De menționat că O istorie a lumii moderne lui Johnson a mai apărut într-o ediție, a treia!, în 2014! Dacă nu ar fi fost aşa de voluminoasă şi de dificilă ca proces tipografic, probabil că editura jidănită Humanitas ar fi editat-o ca pe Jurnalul Anei Frank, în zeci de ediţii, deşi Jurnalul… este tot un fals şi deşi ediţiile anterioare nu s-au epuizat, sau ca editura RAO, care a tipărit a treia oară broșurica Dora Bruder doar pentru că Modiano, de meserie evreu, a primit în 2014 Premiul Nobel pentru Literatură, deși, vorba frustă a unui critic, acest Modiano Patrick „cacă cărți“. Maculatura de doi bani a lui Patrick Modiano, „înnobilată“ cu Premiul Nobel, și cărțile de tipul celor doi publiciști, Paul Johnson și Antony Beevor, poleite prin reclama gălăgioasă cumpărată cu bani negri strânși din taxe de holocaust, sunt cotate, apoi, ca cărți „de referință“, care măresc „documentația uriașă“ a propagandei holocaustului – cum scrie chiar Paul Johnson în căutarea de argumente cu care să-și proptească șubreda sa demonstrație „științifică“.

Cum confecționarea de maculatură holocaustică este o meserie foarte bănoasă, constituind, cum s-a spus, „cașcavalul secolului“, pe lângă „seniori“ ca Paul Johnson (1928-2018) și Antony Beevor (1946-2025), la acest gustos și mare „cașcaval“ s-au abonat și alții, mai prolifici, ca sus-amintitul Patrick Modiano (1945-2023), sau mai tineri, ca Antonio G. Iturbe (1967-2035), cu a sa LA BIBLIOTECARIA DE AUSCHWITZ, publicată anul trecut: „Una emocionante novela basada en hechos reales que rescata del olvido una de las más conmovedoras historias de heroísmo cultural“: „Un roman captivant bazat pe evenimente reale care salvează de la uitare una dintre poveștile cele mai emoționante ale eroismului cultural“. Pe coperta de la ediția portugheză se dă chiar ca subtitlu această precizare: „Un romance bascado numa história real“ – „Un roman bazat pe o poveste adevărată“. Dar, la fel ca în celelalte cazuri, este, într-adevăr, doar un roman încrețit cât mai mult, cules cu corp 12, ca să iasă o carte groasă, in octavo, impresionantă ca volum. Este o carte-maculatură, chiar dacă pornește de la existența reală a protagonistei, în jurul vieții căreia autorul însăilează tot felul de născociri de-ale sale brodate pe descrierile la fel de imaginativ scornite de alți fabulatori holocaustiști. Periculozitatea unor cărți precum aceasta a lui Antonio Iturbe – devenită best seller, cum o prezintă reclama comercială – rezidă în faptul că acest mercenar a confecționat-o cu foarte mare talent: chiar eu, deși detest ab initio cărți de acest gen, deoarece sunt cărți-mercenare, menite să maculeze mintea cititorilor, am fost impresionat, realmente, până la lacrimi de unele descrieri extrem de reușite, deși eram conștient că sunt absolut născocite. Pe acest mecanism psihologic mizează şi filmele comerciale, dar bine făcute. Citiți și vă cutremurați. „În salonul ofițerilor are loc o masă festivă. Supă de roșii, pui, cartofi, varză roșie, știucă la cuptor, înghețată de vanilie, bere. Cele care servesc sunt deținute din secta martorii lui Iehova (sic): sunt preferatele lui Höss, pentru că niciodată nu se plâng, consideră că dacă aceea este voința lui Dumnezeu, trebuie să o respecte cu bucurie. – Priviți, le spune tovarășilor săi, ridicându-se de la masă, fără să-și dea jos șervetul de la gât. Îi face semn uneia dintre chelnerițe ca să se apropie și să-i scoată din teacă pistolul marca Luger. Îi pune țeava pistolului la tâmplă. Ceilalți șefi naziști au încetat să mai mănânce supa și privesc așteptând să vadă ce se întâmplă. S-a lăsat tăcerea și în sala de mese plutește o oarecare tensiune. Prizoniera a rămas nemișcată fără să se neliniștească, cu două farfurii murdare în mâini, fără să se uite măcar la pistol sau la cel care îl ține în mână. Privește în gol și se roagă cu un murmur neauzit. Nici o văicăreală, nici un protest, nici un gest de teamă. – Îi mulţumește lui Dumnezeu! le spune Höss cu un hohot de râs. Ceilalți râd încet, din politețe. Rudolf Höss a fost destituit de curând de la șefia generală de la Auschwitz, pentru că ofițerii din subordinea lui au comis anumite nereguli în ceea ce privește finanțele din lager; iar câțiva înalți demnitari ai Gestapo-ului nu-l mai privesc cu ochi buni. Eichmann nu aşteaptă ca Höss să se întoarcă la masă şi începe să-şi mănânce supa în linişte. Glumele acelea ise par deplasate în timpul unei mese. Să omori evrei i se pare o muncă serioasă. De aceea, când, în acelaşi an, 1944, însuşi şeful ofiţerilor SS, Heinrich Himmler, le cere să înceteze punerea în practică a soluţiei finale având în vedere inevitabila înfrângere, el va continua să poruncească asasinate masive până în ultima clipă“.

Sau alt fragment. „Prizonierii şi prizonierele pe care-i duc camioanele şi care ştiu că osă moară cântă. Disting imnul ceh Kde domov muj. Alt camion, trecând, poartă notele cântecului Hatikvah, iarîntr-un alt camion se aude Internaţionala. Înmod inevitabil, muzica sună, cumva, destrămat, ca pe fugă, descrescând pe măsură ce camioanele se îndepărtează, iar vocile se atenuează pânăcând se pierd. În acea noapte, mii de voci se sting pentru totdeauna. În noaptea de 8 martie 1944, 3.792 de deținuţi care proveneau din lagărul familial BIIb au fost ucişi prin gazare şi, apoi, incineraţi în crematoriul IIIde Ia Auschwitz-Birkenau“. Această ultimă „informaţie“ – eminamente falsă – privind gazarea celor 3.792 de deţinuţi este luată din cartea-gunoi a lui Rudolf Vrba, JE ME SUIS ÉVADÉ D’AUSCHWITZ.

Fireşte, când lecturezi cartea lui Iturbe ca pe o literatură beletristică de duzină, nici măcar ca pe un roman poliţist – care-ţi cere, totuşi, mai multă acuitate intelectuală –, ai impresia că ar fi o descriere „bazată pe fapte reale“, cum pretinde reclama din recenzii. Dar, dacă pui, cât de cât, raţiunea în mişcare, nu se poate să nu remarci contradicţiile, chiar idioţeniile textului.

Este un exemplu de „creație literar-artistică“ à la Antonio Iturbe, chiar dacă vrea să pară à la Antony Beevor. Oricum, Iturbe a fost şi el în documentare pe teren, în Europa, a vizitat lagărul de la Auschwitz cu falsurile sale binecunoscute, a căutat-o acasă pe eroina romanului şi i-a luat un lung interviu de care s-a folosit la confecţionarea „operei“ sale literare etc. Cine i-a plătit toate aceste cheltuieli?! Redacţia revistei la care lucra? Greu de crezut. Iar ca să-şi „împăneze“ cartea cu bibliografie spre a o face mai credibilă, dă, la sfârşit, şi lista de cărţi consultate, deşi pentru un roman nu se utilizează această practică de factură academică. Ultima din listă este cartea unuia dintre personajele romanului, Rudi (Rudolf) Rosenberg, fostul evreu slovac Walter Rosenberg, care, pentru a-și masca originea evreiască și a da o glazură de „obiectivitate“ aberațiilor sale, şi-a schimbat numele în Rudolf Vrba (1924-2006), Iturbe utilizând o traducere în limba franceză: Vrba, Rudolf, y Alan Bestic, JE ME SUIS ÉVADÉ D’AUSCHWITZ. Éditions J’ai Lu, 1998 (pag. 481). Despre această carte a lui Vrba, a cărei primă ediție poartă titlul I Cannot Forgive (Nu pot ierta), tipărită în 1963, deci la 16 ani de la evadare şi devenită şi ea best seller, retipărită în 2002 cu titlul I Escaped from Auschwitz, care a servit ca text principal la redactarea Raportului Biroului pentru Refugiaţi al S.U.A. (Raportul W.R.B.), Arthur R. Butz a demonstrat că este o autentică porcărie, un fals absolut. Strâns cu uşa de criticile la adresa cărţii sale, Rudolf Vrba a recunoscut că maculatura sa era „o operă literară“! Pe asemenea fantasmagorie și altele de aceeași speță îşi bazează Iturbe maculatura sa, pretinzând că se „bazează pe fapte istorice, reale“.

Așadar, de la cărți „științifice“ ca ale lui Paul Johnson și Antony Beevor la maculatură literară scrisă mai bine, ca a lui Antonio Iturbe, sau mai prost ca a lui Patrick Modiano sau, ca un exemplu dintre nenumăratele altele, ca a escrocului Simon Wiesenthal cu a sa carte Asasinii printre noi, execrabila și criminala propagandă holocaustică ajunge, cu mare succes şi ca un veritabil halucinogen, la mintea și inima cititorului și îl prostește, îl manipulează şi îl face să creadă că această „cea mai mare escrocherie a secolului XX“, holocaustul evreilor, chiar ar fi existat!

Această multiplă modalitate de propagare perfidă a propagandei holocaustice este utilizată de evreui și în domeniul cinematografic. Într-adevăr, filmelor de tipul Lista lui Schindler, Auschwitz: The Nazis and the Final Solution (2005), The Boy in the Striped Pyjamas (2008), The Pianist (2002), The Grey Zone (2001), Judgment at Nuremberg (1961), The Last Day (1998), Simfonie pentru 6 milioane și al celorlalte expuse în lista filmelor holocaustice li se asigură o reclamă deosebită. Faptul că, de exemplu, faimosul film Lista lui Schindler (Schindler’s List, S.U.A., 1993, în regia și mai faimosului Steven Spielberg) a fost categorisit cu 7 (șapte!) Premii Oscar nu înseamnă că este, realmente, un mare film, un film „clasic“, un film „grozav“, ci este doar groaznic, morbid, emanând o psihologie patologică și denotă mașinăria evreiască de promovare eclatantă a producțiilor pro domo, după cum Premiul Nobel este acordat cu predilecție evreuilor, ca să fixeze dogma că „poporul ales“ este singurul superior celorlalte „neamuri“. Dar respectivele filme au început – prin difuzarea lor ultra-repetată, prin caracterul lor scabros, degradant pentru morala și condiția umană – să-i agaseze tot mai tare pe tot mai mulți telespectatori. Astfel, în seara zilei de 20 martie 2015, pe canalul TV Paramount, de la ora 20 şi 30 min s-a difuzat filmul „Codul de onoare“ (School Ties, S.U.A., 1991), o dramă psihologică despre persecuțiile morale suferite, sanchi!, de un evreu student în S.U.A. (adică o falsitate deplină!); în continuare, de la 22h 40 min, s-a difuzat Lista lui Schindler, care Listă… se mai difuzase de câteva ori în ultimul an și la fel în anii anteriori. Apoi, cum am precizat mai sus, tot în noaptea de 20-21 martie, s-a difuzat, în continuare, dar pe alt canal, filmul HAVEN, de aproape patru ore, despre „calvarul“ unei evreuce ziariste, Ruth Berger, pentru acordarea statutului de refugiat de război la vreo mie de evreui. Or, Arthur Robert Butz a demonstrat cu prisosință că înființarea, pe lângă Departamentul de Stat, a Biroului pentru Refugiații de Război a fost una dintre marile alte escrocherii regizate de evreuii care manevrau politica externă a S.U.A. cu scopul de a asigura intrarea masivă în S.U.A. a foarte multor evreui est-europeni, întrucât statutul de „refugiat de război“ implica acordarea de substanțiale ajutoare bănești pentru instalare, atribuirea unei locuințe, asigurarea unui loc de muncă, asigurarea gratuită a asistenței medicale, gratuitatea instrucției școlare pentru copii etc. – adică alocarea unor cheltuieli enorme plătite de contribuabilii americani, care, oricum, erau sătui de război şi de regimul de austeritate aferent.

De aceea s-a trecut și la a doua metodă: la strecurarea propagandei holocaustice după metoda „picăturii chinezești“. Așa cum am mai relevat, aproape că nu mai e film de la Hollywood, indiferent de studioul care-l confecționează, de tematica filmului şi de natura genului, în care să nu apară o kipă, un antebraț având tatuat un număr de lagăr, amintirea unei mătuși moarte la Auschwitz etc. Sau, mai subtil, ca în filmul „Hemingway și Gellhorn“ ((Hemingway & Gellhorn, S.U.A., 2012, regizor Philip Kaufman, cu Nicole Kidman și Clive Owen), despre lunga călătorie-aventură a marelui Ernst Hemingway alături de una dintre ultimele sale amante-viitoare-soție, în Spania în vremea Războiului Civil, în vremea retragerii combatanților republicani învinși în Franța, în China în vremea celui de-Al Doilea Război Mondial etc. După ce sunt expuse mai multe scene de război din diverse țări – dar nu din Germania! –, amanta-viitoare-soție vorbește, netam-nesam, despre ororile din lagărul Dachau, după care ea declară sentențios: „Dar acestea nici nu se compară cu cele petrecute la Auschwitz!“

Lagărul de la Auschwitz a devenit cunoscut drept culmea ororilor naziste! Am mai relevat și filmul polițist „Șlefuitorul“ (The Cutter, S.U.A., 2005, regizor William Tannen, cu Chuck Norris și Joanna Pacula), despre un ex-comandant de lagăr nazist care-l căuta pe un șlefuitor de diamante evreu, care confecționase, după un proiect propriu și ținut secret, un diamant unicat la… Auschwitz! Și tot așa… O kipă, un antebraț tatuat cu număr de lagăr, o amintire cu o rudă moartă la Auschwitz sau la Buchenwald sau la Dachau sau la Chelmo, Maidanek, Treblinka etc. și filmul holocaustic este gata pentru a fi vizionat de proști – cum ne desconsideră evreuii și cum unii dintre noi chiar ne lăsăm prostiți. Prostiţi, pe de o parte, de această propagandă, pe de alta de către guvernanţii noştri, care au început, de câţiva ani, să plătească şi ei, în secret, „despăgubiri de holocaust“ pentru cei 400.000 de evreui menţionaţi pe soclul menorei de la sinagoga Coral, dar care au emigrat, de fapt, de bună voie, iar acum s-au întors să-şi revendice proprietăţile confiscate de „comunişti“, adică tot de către iudeo-bolşevicii lor, dar pentru care primiseră despăgubiri grase la emigrare! Iar recent, Guvernul Ponta a mărit, la presiunea lui Aurel Vainer, indemnizaţia „supravieţuitorilor holocaustului“! Apropo de Vainer, acesta a pretins că „aproximativ 300.000 de evrei și-au pierdut viața în anii Holocaustului, în urma măsurilor de represiune“; este evident că nu l-a citit, altfel l-ar fi citat pe marele scriitor-istoric Paul Johnson, cu cei „750.000 de evreui din România omorâţi de Hitler“. Sau l-o fi citit, dar şi-a dat seama că îi numără pe evreuii omorâți la fel cum număra polițaiul Pristanda steagurile.

Ca atare, în pofida unei literaturi istorice şi ştiinţifice „revizioniste“ tot mai competente și în continuă proliferare, care, oricum, de la începuturile sale a demascat marea escrocherie a holocaustului, evreuii îi dau înainte cu propaganda lor holocaustică, bazându-se pe imensa putere de disuasiune a mass media, aflată în mâinile lor şi sperând că această supremaţie propagandistică va dura la nesfârşit. Dar mizează pe o mare eroare: internetul se extinde miraculos, informaţia începe să pătrundă tot mai viguros în conştiinţa popoarelor, iar răbdarea populaţiei globului se micşorează vertiginos, apropiindu-se de explozie. Şi să sperăm că această explozie îi va spulbera pe toţi evreuii, căci, prin obiectivul lor de a-i subjuga pe toţi ceilalţi goyimi – obiectiv străvechi „de patru milenii“, cum pretinde rabinul evreu-khazar-„american“ S.S. Wise, sau „de 17 milenii“, cum pretinde rabinul evreu-așchenaz-„francez“ Josy Eisenberg –, prin acest obiectiv, ziceam, evreuii au devenit inamicul numărul 1 al întregii omeniri! S-a ajuns, realmente, la această dihotomie categorică şi implacabilă: evreii versus Omenirea – care pe care!

Oricum, printre multele sale dezinformări, tot Paul Johnson consemnează şi un fapt istoric pe care trebuie să-l „reedităm“ şi noi: „Regimul comunist postbelic din China, de pildă, şi-a impus propria soluţie finală împotriva populaţiei evreieşti a Chinei, majoritatea provenind din exodul refugiaţilor din Rusia Sovietică şi Europa lui Hitler, dar incluzând şi descendenţi ai evreilor care se aflaseră în China încă din secolul VIII. Toţi au fugit sau au fost expulzaţi, doar Hong Kong-ul, cu aproape 1.000 de evrei, şi Singapore, cu 400 reprezentând avanposturi singuratice în Extremul Orient“ . Trebuie să-i alungăm pe toţi evreuii din România – în aceasta a şi constat „soluţia finală“ preconizată de Hitler: mutarea lor în afara Europei germane sau germanizate prin cucerire şi nu exterminarea lor, cum pretinde perfida propagandă holocaustică –, iar dacă nu vor să plece de bună voie, aşa cum se realizase mutarea evreuilor în Palestina prin faimosul Agreement Transfer trecut mereu sub tăcere de evreui, atunci să recurgem la „soluţia finală“ de care se vaită, acum, evreuii că ar fi suferit: să trecem nu doar la ștergerea de pe hartă a statului Israel – „that Israel would one day be “wiped off the map”“, cum îndemna preşedintele Iranului, Mahmoud Ahmadinejad –, ci la exterminarea tuturor evreilor.

– sfârșit –

Articol cu caracter istoric-documentar

Un răspuns la Perfidia propagandei holocaustice (3)

  1. Pingback: “Domnul” Zarnescu – gogorita antisemita | The Owl Project Romania

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*