Basarabia – pământ românesc (1)

S-au scris sute de lucrări despre adevărul istoric în chestiunea Basarabiei. Aproape toate cărţile, documentele, sursele şi vestigiile dovedesc că Basarabia este o ţară pur şi profund românească din punct de vedere istoric, naţional şi teritorial. Acesta este adevărul istoric în problema basarabeană, argumentat pe baza izvoarelor, chiar şi a celor ruseşti de unde se observă faptul că, şi unii demnitarii ruşi, printre care şi cunoscutul antiroman PAVEL KRUSEVAN credeau că „ar fi şi simplu şi loial de abordat chestiunea alipirii Basarabiei la România” (Basarabet, 1905-1906). Basarabia constituie o problema deschisă între români şi ruşi, deşi aceste două popoare nu au avut şi nu au o frontieră etnică comună.

Basarabia, care este de pe timpul lui Alexandru cel Bun (1400-1432) parte integrantă a Moldovei, a schimbat – integral sau parţial – de şapte ori suveranitatea naţională şi anume: prin Tratatul de la Bucureşti din 28 mai 1812, prin care se încheie războiul ruso-turc din 1806-1812; prin Tratatul de la Paris din 30 martie 1856, la sfârşitul războiului din Crimeea; prin Tratatul de la Berlin din 13 iulie 1878 punând capăt războiului ruso-româno-turc din 1877; prin tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920, după Primul Război Mondial; prin ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940; prin recucerirea de către români a Basarabiei în cursul celui de-al Doilea Război Mondial, realizată la 26 iulie 1941 şi prin tratatul de pace de la Paris din 10 februarie 1947.

Basarabia, sau în termeni ruseşti de astăzi Republica Moldova, rămâne deci o problemă deschisă pentru România, întrucât este vorba de o provincie istorică românească, locuită şi astăzi în majoritate de către români, care constituie 63,9 la sută din totalul populaţiei Republicii Moldova. În cifre absolute, nr. românilor din RSS Moldovenească, după ultimul recensământ din 1979, este de 2.526.000. Populaţia românească din întreagă Uniune Sovietică la acea dată se cifra la 3.097.000, adică peste o şeptime din populaţia actuală a României, ceea ce arată interesul pe care România ar trebui să-l poarte pentru soarta acestor români aflaţi sub stăpânire străină. Aşadar, românii din statele din Rusia reprezintă cea mai mare minoritate din Europa, deşi această calificare a fost atribuită minorităţii maghiare din România.

La importanța demografică a elementului românesc din Basarabia se mai adaugă şi faptul că românii dintre Prut şi Nistru sunt singurul grup etnic din Rusia ce se învecinează cu un stat care îi revendică pe baza comunităţii etnice. Într-adevăr, românii din Basarabia sunt despărţiţi de cei din România doar de răul Prut. Comunitatea lor istorică, lingvistică, culturală şi religioasă cu ceilalţi români, precum şi amintirea convieţuirii în cadrul României Mari între anii 1918-1940 fac că atracţia lor spre România să fie sinceră şi puternică.

Sub pretextul apărării „ortodoxiei” şi eliberării popoarelor frăţeşti, imperialismul rus în lupta cu cel turcesc, la început pentru posesiunea litoralului nordic al Mării Negre, apoi din tendinţa de a cotropi Constantinopolul, a purtat periodic, la fiecare 25 de ani, războaie grele – şi-a stabilit graniţa pe Prut, pe trupul viu al poporului român, în 1812 subjugandu-i pe moldovenii (românii) din Basarabia, aşteptând în viitor un pretext favorabil pentru a-i subjuga şi pe cei de peste Prut. Acest act săvârşit pe seama românilor, conform înţelegerii reciproce dintre ţarul pravoslavnic şi padişahul turc, a fost numit oficial „eliberarea” de sub jugul turcesc.

Turcii au apărut la frontiera dunăreană a Ţării Româneşti pe la sfârşitul secolului al XIV lea (1393), devenind destul de repede suzeranii acesteia (1415) şi ai Moldovei (1486) şi menţinând această suzeranitate o lungă perioada de timp, peste patru veacuri, şi anume 462 de ani pentru Ţară Românească şi 390 de ani pentru Moldova. Spre deosebire de turci, ruşii nu apar decât destul de târziu, prin secolul al XVIII lea, la frontieră apuseană a românismului, pe Nistru, prin Tratatul de la Iaşi din 1792, şi nu-şi arogă titlul de suzerani, ci numai pe cel mai flexibil de protectori – protecţie sui generis ce continuă până astăzi. Pe când imperialismul otoman nu a urmărit transformarea Ţărilor Române în pașalâcuri şi nici asimilarea poporului român, mulţumindu-se numai cu importante beneficii economice, imperialismul rusesc anexează şi transformă în gubernie rusească jumătate din Moldova, şi urmăreşte înfăptuirea acestui obiectiv pentru toate ţinuturile româneşti. Basarabia nu este decât baza de unde imperialismul rusesc urmă să pornească nu numai cucerirea  ţinuturilor româneşti, ci a tuturor popoarelor balcanice în marşul sau spre mult râvnitul Constantinopol.

ECATERINA a II a cea Mare (1729-1796) a participat la cele trei împărţiri ale Poloniei (1772,1773, 1795). Odată cu teritoriile Poloniei, Rusia a fost obligată să ia circa 5 milioane de evrei din oceanul iudaic (Polonia). Deşi guvernul imperial rus fixase o LIMITA DE STABILIRE a evreilor pe teritoriul Rusiei, sute de mii de evrei au  pătruns în zone ale ţării în care nu fuseseră văzuţi niciodată – mai ales în Rusia Mare şi în posturi pe care nu le mai ocupaseră niciodată. Nenorocirea pentru români a fost că o mare parte a evreilor leşeşti (polonezi) s-au instalat în Bucovina, Basarabia şi actualul teritoriu al Transnistriei. În anul 1774 Austria, în înţelegere cu Ecaterina a II a cea Mare a Rusiei, a răpit prin vicleşug Bucovina. La 7 mai 1775, în urmă unei convenţii turco-austriece, Poarta cedează Imperiul Habsburgic. Bucovina, în ciuda protestelor vehemente ale Moldovei. Aflată sub administraţie militară până în 1786, Bucovina este alipită mai târziu Galiţiei (1790).

Prezint mai jos un fragment din lucrarea lui MIHAI EMINESCU, depre vânzarea Bucovinei (Ţara Fagilor):

La anul 1774 au intrat oştirile austriecesti, cu dispreţul oricărui drept al ginţilor, în pace fiind cu Poartă şi cu Moldova, în partea cea mai veche şi mai frumoasă a ţării noastre; la 1777 această răpire fără de seamăn s-a încheiat prin vărsarea sângelui lui Grigore Ghica V. Voievod. Fărădelege nepomenită, uneltire mişelească, afacere dintre o muiere desfrânată şi între paşii din Bizanţ, vânzarea Bucovinei va fi o vecinică pată pentru împărăţie vecină, de-a pururea o durere pentru noi. Dar nu vom lasă să se închidă această rana. Cu a noastre mâini o vom deschide de-a pururea, cu a noastre mâini vom zugravi icoană Moldovei de pe acea vreme şi şiruirile vechi, câte ne-au rămas, le vom împrospăta în aducere aminte, pentru că sufletele noastre să nu uite Ierusalimul. Căci acolo e sfânta cetate a Sucevei, scaunul domniei vechi cu ruinele măririi noastre,  acolo scaunul firesc al unui mitropolit care în rang şi în neatârnare era egal cu patriarhii, acolo sunt moaştele celor mai mari dintre domnii români, acolo doarme Dragoş, îmblânzitorul de zimbri, acolo Alexandru întemeietorul de legi, acolo Ştefan, zidul de apărare al creştinătăţii.

Când domnitorul Grigore Ghica s-a împotrivit expansiunii austrieci în dauna Moldovei, el a fost ucis la instigaţiile Vienei, în chiar capitală ţării sale de către Cară Hisarli Ahmed, şeful capugiilor turci. Ludovic al XVI lea, regele Franţei, înţelesese caracterul exact şi murdar al manevrelor austriece privind dezmembrarea Moldovei. Regele Franţei intuia cu justeţe că anexarea Bucovinei constituia o adevărată uzurpare pentru care nu se va putea găsi niciun argument justificativ. Pierderea acestui teritoriu, căruia austriecii i-au zis Bucovina, a fost mai mult efectul trădării ruseşti decât al neputinţei turceşti, căci, prin pacea de la Kuciuk-Kainargi (în iulie 1974), Rusia îşi rezervă dreptul de a interveni pe lângă Poartă în favoarea Principatelor Române, ceea ce însă n-a făcut.

Administraţia austriacă a practicat o politică feroce de deznaţionalizare a românilor în acest teritoriu răpit din trupul Moldovei, pe care l-a denumit Bucovina. Austriecii au colonizat Bucovina, cu evrei, ruteni, ucrainieni, germani şi chiar polonezi (care, de fapt, erau tot evrei, trecuţi la religia catolică). Cel mai mare număr de colonişti erau evreii leşeşti, veniţi din oceanul iudaic (Polonia). Pe lângă faptul că evreii s-au încuibat temeinic în Bucovina, au acaparat averile românilor şi apoi i-au izgonit. În anul 1905, cînd NICOLAE IORGA a vizitat Bucovina, a constatat că neamul românesc era aproape de dispariţie, după 130 de ani de stăpânire austriacă a acestei provincii. Evreii, care de fapt deveniseră stăpânii proprietăţilor din Bucovina şi adevăraţii conducători ai provinciei schimbaseră şi denumirile  satelor, comunelor şi oraşelor. Vechea localitate românească, FRONTIERĂ atestată documentar de peste 700 de ani, a devenit, sub stăpânirea evreilor ZASTAVNA. Şi culmea ironiei denumirea localităţii se păstrează şi astăzi cu numele stabilit de evrei – Zastavna. Austriecii au aplicat aceeaşi politică de deznaţionalizare a românilor cu aceeaşi aplicată în Banat în decursul anilor 1719-1739. În decurs de aproape 20 de ani, Imperiul austriac a colonizat în Banat 55 de localităţi cu evrei, germani, bulgari catolici, italieni, spanioli, sârbi, unguri etc. În cele mai multe cazuri, populaţia băştinaşă (români) era evacuată în întregime, pentru a face loc acestor colonişti. Cei mai agresivi şi periculoşi pentru existenţa românilor din Banat erau evreii şi bulgarii catolici. Românii izgoniţi de evreii din Bucovina, care s-au aşezat pe moşiile unor boieri români din MUNTENIA şi OLTENIA, au rămas uimiţi că ţăranii care lucrau pe aceste moşii erau mulţumiţi. Ei au constatat că aici se practică un socialism patriarhal (vezi cartea „Revizuiri şi Adăogiri”, 1945 de C. Rădulescu-Motru, pag.408 şi 409).

În Bucovina, răpită de Imperiul habsburgic în 1775, Austria a folosit metodă mai teribilă de deznaţionalizare decât Ungaria în Transilvania, primejduind adânc soliditatea elementultui autohton. De aceea bastinsii au o adâncă repulsie faţă de alogeni.

Încă din 1829, odată cu Tratatul de la Adrianopol, Iudaismul mondial a ales teritoriul carpato-ponto-dunărean pentru fondarea  Israelului european: stat binational cu evreii clasa conducătoare şi exploatatoare în calitate de naţiune învingătoare şi cu indigenii clasa subordonată şi exploatată în calitate de popor învins.  De atunci a început invazia evreilor în provinciile româneşti (Bucovina, Basarabia şi Maramureş) şi chiar în Principatele Unite. Asaltul cel mare pentru fondarea Israelului european în locul României s-a produs în anii 1912-1922, când sub presiunea Finanţei Internaţionale Evreieşti şi a diplomaţiei anglo-franco-americane au fost colonizaţi peste 1.500.000 evrei galiţieni şi cosmopoliţi, că aceştia să devină nouă clasa conducătoare şi deţinătorii Puterii de stat în baza legii că infra-structura economică decide supra-structura politică. (vezi Războiul dintre Stat şi Naţiune de Dr. Milcoveanu Şerban, vol.I, pag.26 şi 27, Editura Liga pentru apărarea Adevărului Istoric, 1992, Bucureşti).

Evreii nu au recunoscut revenirea Basarabiei la patria mamă în 1918, de aceea în 1940, cînd armatele sovietice au cotropit Basarabia, au făcut crime abominabile. Stalin a fost îngrozit de comportamentul inuman al evreilor din Basarabia şi Bucovina, în timpul războiului. După instalarea puterii sovietice în teritoriile răpite, evreii au fost cei care au ajutat şi au contribuit masiv la instaurarea regimului de teroare. Comportamentul evreilor din aceste teritorii răpite a îngrozit pe militarii Armatei Roşii şi chiar pe conducătorii Uniunii Sovietice, având ulterior consecinţe grave asupra evreilor din U.R.S.S şi chiar din ţările care au căzut sub sfera de influenţă sovietică. Stalin a reacţionat imediat şi le-a spus evreilor să plece în ţară Ur a Mesopotamiei, de unde au migrat dinspre Golful Persic prin mileniul IV i. Hr.

Ura evreilor împotriva Poporului Român este mai veche. De ce atâta ura? Explicaţia este una singură. Evreii din toată Europa hotărâseră, încă din 1829, înfiinţarea Israelului european pe teritoriul Moldovei, de la Nistru până în Munţii Carpaţi: de aceea s-au opus cu înverşunare revenirii Basarabiei la Patria – mama. Numai că ruşii, care sunt un popor creştin-ortodox, că şi românii, nu au admis aşa ceva. De fapt, aceşti evrei din Europa sunt, în cvasitotaltatea lor, jidanii (aşkenazii), care nu sunt “evrei” de neam din Palestina. (sefarzii), ci urmaşii ai khazarilor – neamul turcic care a adoptat cultul mozaic, după anul 940 – , dar vor să fie consideraţi “evrei” şi să se substituie evreilor autentici din Palestina, de aceea între sefarzi şi Ashkenazi existaun război surd, ocult, iar, de la o vreme, făţiş, chiar ostentativ şi, uneori, spectaculos, prin arderea drapelului Israelului.

Evreii s-au dovedit atât de duşmănoşi încât Petre Carp, care rămăsese în Bucureşti pe timpul ocupaţiei germane, văzând cu ochii lui acest comportament antiromânesc, el, care apărase instalarea evreilor în ţară şi care susţinea susţinea impamantirea în bloc a lor, a declarant: “În ceea ce priveşte populaţia evreiască, trebuie să-mi revizuiesc total concepţiile“ Evreii erau intermediari în relaţiile de exploatare a poporului român (vezi Constantin Kiriţescu, Istoria Războiului pentru Întregirea României 1916-1918,. Editura Casă Şcoalelor, 1921, vol.3) În luna iunie 1940, când Armata Roşie a ocupat Basarabia, Nordul Bucovinei şi Nord-Vestul judeţului Dorohoi, evreii au trecut de partea ruşilor, având, un comportament profund antiromânesc, de-a dreptul criminal Evreii aclamau intrarea sovieticilor în ţară, barau calea ostaşilor români în retragere, care aveau ordine să nu răspundă la nici un el de provocări. Evreii îi provocau pe soldaţii şi ofiţerii români, supunându-i la tot felul de umilinţe: îi scuipau, îi dezbrăcau, îi dezarmau, îi stropeau cu apă fiartă şi excremente, le smulgeau epoleţii de pe umerii ofiţerilor, batjocorind, astfel, Armata Ţării în care trăiau şi duceau viaţă cea mai bună.

În acei ani, evreii au ucis soldaţi români, preoţi, învăţători, profesori, funcţionari şi chiar populaţie civilă. La intrarea în localităţi şi oraşe, ostaşii sovietici priveau nedumeriţi aceste scene de groază şi nu le venea să creadă că populaţia evreiască, ce trăise până atunci în bune relaţii cu românii, este capabilă de asemenea atrocităţi. În foarte multe cazuri au intervenit ostaşii sovietici şi i-au salvat – din solidaritate ostăşească, în primul rând -, pe militarii români. După încheierea ultimatumului dat de U.R.S.S. şi instaurarea regimului de teroare, jidanii, în timpul ocupaţiei sovietice, persecutând populaţia românească, deveneisera “mai ruşi decât ruşii”.

Comportamentul evreilor din aceste teritorii răpite i-a îngrozit pe militarii Armatei Roşii şi chiar pe conducătorii Uniunii Sovietice, având, ulterior, consecinţe grave asupra evreilor din U.R.S.S. şi chiar din ţările care au căzut în sfera de influenţă sovietică. Evacuarea Basarabiei şi Nordului Bucovinei a fost pentru Armata o adevărată ruşine că s-a lăsat insultată şi atacată de evreii comunişti, fără a reacţiona (vezi arhivă Ministerului Apărării Naţionale, fond Marele Cartier General, dosar 3828). Fostul prim-ministru Argetoianu spunea: “Nu toţi evreii sunt comunişti, dar toţi comuniştii sunt evrei”. De aceea a fost omorât la Penitenciarul de la Sighet, la 26 ianuarie 1955 (în ziua lui de naştere), de faimosul gardian jidan poreclit “Pithecantropul”, după care i-au ţinut cadavrul vreo săptămâna în ghenă de gunoi! Comandantul penitenciarului Sighet trăieşte şi trebuie obligat să divulge numele gardianului evreu. Acest evreu-gardian îl batjocorea pe savantul istoric GHEORGHE BRĂTIANU, OBLIGÂNDU-L SĂ UMBLE CA BROASCA (vezi revista, „MEMORIA” nr. 68,69, 2009).

Un răspuns la Basarabia – pământ românesc (1)

  1. George Petrovai spune:

    Nu mai trăieşte Vasile Ciolpan, fostul comandant al puşcăriei din Sighet. A murit în urmă cu câţiva ani, la o vîrstă înaintată, că alde ăştia (vezi foştii ciraci-criminali ai lui Stalin din Rusia şi din România) mor la vârste matusalemice. Dar şi dacă ar fi trăit, nicio şansă să facă vreo destăinuire. Lucia Hossu-Longin l-a găsit la Vişeul de Sus, l-a făcut să vorbească, însă numai pentru a afirma că deţinuţii erau bine hrăniţi şi trataţi omeneşte!
    Totuşi, în încercarea disperată de-a se apăra de nişte acuzaţii atât de grave, încât măcar el şi Szatmary (secretarul organizaţiei de partid) trebuiau puşi la zid, cu toate astea (sau, mai bine spus, tocmai de asta) a spus şi un mare adevăr: „Doamnă dragă, nu noi românii conduceam, ci evreii şi ungurii !…”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*