Se schimbă vremurile, se schimbă oamenii! Tot mai grea este viața, tot mai multe dezamăgirile! În jurul nostru observăm cu ușurință tot mai mulți oameni, care nu mai au nici un respect pentru cuvântul dat, pentru promisiunea făcută. Fiecare își urmărește interesele, cu istețime diabolică, chiar dacă e nevoie pentru aceasta să recurgă la minciună, la jurăminte și acte false, la violență sau chiar la crimă. Privești zi de zi la televizor și te uimesc cazurile mai marilor noștri, care se dovedesc a fi fost doar niște escroci, niște farseori, niște bișnițari puși pe căpătuială cu orice preț, care au călcat în picioare interesele țării în favoarea propriilor interese. E greu astăzi să construiești un coteț pentru un porc, ca om de rând, cu venituri rezultate din muncă cinstită; e greu să crezi că din câștigurile licite au construit unii palate, pe care ar fi invidioși împărații din povești, că se plimbă cu mașini de un lux exorbitant, că își pot permite concedii în locuri exotice, la prețuri astronomice, că dețin sume amețitoare. E dureros să vezi tot mai mulți semeni de-ai noștri cotrobăind în tomberoanele de gunoi, ca să-și găsească ceva de mâncare, în timp ce festivitățile, petrecerile, aniversările și tot felul de chermeze ale mai marilor zilei nu se mai sfârșesc.
Pe vremea romanilor, exista obiceiul ca atunci când murea cineva, să i se facă o mască de ceară, care i se așeza pe față. Masca era mulată pe față în așa fel, încât imita întru totul fața aflată dedesupt. Din cauza căldurii, fața adevărată se deforma. Cu toate acestea, cei care veneau la priveghiu, la înmormântare, vedeau doar masca, cu imaginea frumoasă, normală, a feței. Numai când venea câte un prieten apropiat sau câte o rudă, cerea să-i vadă adevărata față, adică „sine – cera”, fără ceară. De acolo a ajuns în limba română cuvântul ,,sincer”, adică fără falsitate, adevărat, curat.
Privesc azi lumea din jur și pe cea de pe sticlă și descopăr că fiecare dintre noi are o față adevărată, și o alta „fabricată”, o „mască”. Masca e întotdeauna cea mai frumoasă, bine studiată în oglindă. Individul purtător e numai zâmbete, priviri mieroase, cuvinte dulci, laudative la adresa interlocutorului. Când stai de vorbă cu el, ai impresia că vorbești cu un îngeraș cu trup omenesc. Te sărută, se interesează de sănătatea ta, a familiei tale, de ce-ți fac copiii, cum învață, cum îți pasc caprele. Te copleșește cu atențiile, cu grija și cu dragostea lui. Aceasta este masca văzută. Dincolo de aceasta este chipul adevărat al onorabilului. E greu de văzut, de studiat, de analizat, fiindcă masca acoperă cu grijă totul. Chipul e urât, e hidos, plin de invidie, de dușmănie, de ambiții de tot felul, tot mai depărtat de imaginea adevărată a chipului omenesc. Mai degrabă ar avea chip de câine, de lup, de porc, de maimuță sau de alte jivini. Când i se ivește prilejul unui asemenea individ, te sfâșie fără milă, te pârăște, te reclamă, te sapă, te înjură, te fură, e gata să te mestece între dinți ca un crocodil.
După învățătura noastră creștină, omul este purtătorul chipului lui Dumnezeu. Acesta este sufletul. El este duh, spirit. Nu este perceptibil simțurilor noastre, ci doar îi vedem manifestările: gândirea, sentimentele și voința. Datorită lui, omul este capabil de creație și de progres; datorită lui, omul este conștient de propria sa existență; datorită lui, omul este superior tuturor celorlalte vietuitoare; datorită lui, omul este nemuritor! Chipul acesta îl primim în momentul conceperii. Este curat și frumos, ca un înger. Pe parcursul vieții, chipul acesta se schimonosește la cei mai mulți. Fiecare păcat săvârșit este ca o bucată de mizerie, ce se depune pe hăinuțele sufletului nostru, pe chipul lui Dumnezeu, ce ne-a fost încredințat. Dacă ne spovedim și ne împărtășim, mizeriile depuse pe suflet se curăță; dacă nu ne spovedim și nu ne împărtășim, sufletul nostru va arăta la sfârșitul vieții ca un om, care nu s-a spălat 70-80 de ani sau mai mulți! Ferească Dumnezeu de o asemenea priveliște!
Masca de care vorbeam la începutul acestui articol este fața pe care ne-o vede oricine. Chipul de sub mască este sufletul nostru. El este autorul gândurilor, simțurilor, intențiilor și voinței noastre. El este autorul faptelor noastre. Dacă nu ne îngrijim de chipul acesta, el se urâțește, se murdărește, devine hidos, de nerecunoscut. Chiar dacă, uneori, e vopsit gardul, înăuntru-i leopardul! Este o frumusețe și o urâțenie trupească; este o frumusețe și o urâțenie sufletească. Dacă frumusețea trupească se ofilește o dată cu trecerea timpului, cu înaintarea în vârstă, frumusețea sufletească poate să supraviețuiască și dincolo de moartea trupească, în veșnicie. Imaginea chipului are influențe asupra imaginii măștii, cât de grijulii am fi noi ca să evităm acest lucru. Un suflet, un chip robit de păcat, influențează asupra trăsăturilor măștii. Cu câteva sute de ani în urmă, marele pictor italian Leonardo da Vinci a început să picteze Cina cea de Taină. Pentru această icoană a căutat mult oameni potriviți, pe care să-i reprezinte ca apostoli. Pentru Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan a găsit un tânăr de vreo 19 ani de o frumusețe rară. L-a pictat. I-a pictat și pe ceilalți, după ce le-a găsit modelele potrivite. Nu găsea modelul potrivit pentru Iuda. L-a căutat 20 de ani. Într-o zi s-a întâmplat, ca să vadă ieșind dintr-o cârciumă un om, care i s-a părut foarte potrivit, cu fața nebărbierită, buhănită de băutură. L-a rugat să pozeze, i-a promis o sumă bunicică și omul s-a învoit. Când bețivanul a intrat în atelierul pictorului, a recunoscut imediat că a mai fost acolo în urmă cu 20 de ani, că a pozat și că portretul Sfântului Apostol Ioan de pe pânză este el cel de atunci! La el se urâțise și chipul, și masca!
În vremurile noastre este foarte greu să-ți păstrezi frumusețea chipului și a „măștii”, să fii, adică, sincer cu oamenii și cu Dumnezeu. Este foarte greu să mulțumești și pe oameni și pe Dumnezeu prin gândurile, vorbele și faptele tale. E foarte greu, dar nu imposibil, ca vorba ta să fie ,,da” pentru ce este ,,da” și ,,nu” pentru ce este ,,nu”. Este foarte greu să navighezi printre atâtea stânci și capcane, printre atâtea ,,carnivore”, care abia așteaptă să te sfâșie. Când chipul ce ți l-a încredințat Dumnezeu va rămâne frumos până la sfârșitul vieții, este un semn că te-a umbrit aripa sfințeniei.
Lasă un răspuns