Părintele duhovnicesc – Inima care duce Trupul Bisericii la Cer…

Cugetând la personalităţile duhovniceşti ori teologice, mă gândeam la importanţa covârşitoare a Părintelui duhovnicesc în viaţa creştinului, dornic de mântuire şi îndumnezeire!… Şi pentru a ajunge (căci aici este o delicată problemă astăzi) să avem încredere în Părintele duhovnicesc şi multă nădejde în activitatea sa pastoral-misionară şi spirituală, vom sublinia modul în care trebuie să fie păstorul duhovnicesc în relaţiile sale – aşa cum le vede Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina în lucrarea sa „Despre Preoţie”: Păstorul duhovnicesc va trebui să arate în toate bună-rânduială. Fiindcă în bună-cuviinţă stau toate chipurile unei purtări frumoase. Păstorul duhovnicesc îşi păzeşte buna cuviinţă în relaţiile sale când: – nu îşi neglijează îndatoririle sfinte şi apostolia sa; – când îşi aminteşte că trebuie să fie, oriunde şi oricând, un model creştin, când vorbeşte şi când tace; – când se conformează el însuşi responsabilităţilor care decurg din grija pentru conştiinţa turmei sale. Păstorul duhovnicesc care nu se neglijează şi îşi aminteşte cele ce se cuvin lui, aflându-se într-o adunare, nicidecum nu se va lepăda caracterul cuviincios, fiindcă acesta este cu neputinţă de îndepărtat de la el, deoarece nu îi îngăduie aceasta însăşi vrednicia preoţească, care este nedespărţită de cuvioşie. Chipul preoţesc de neschimbat îl constrânge pe preot să se armonizeze cu multă luare aminte şi atenţie cu relaţiile din obştea lui şi să îşi facă aceste relaţii cu multă prevedere. Mai întâi şi mai presus de toate, se armonizează caracterului sfânt ce i se impune. Trebuie să nu se arate în adunări fără vreo pricină impusă de slujirea lui, ori să le caute pe acestea cu tot dinadinsul, sau să se facă plăcut acestora. Trebuie să îşi facă relaţiile cu mulă chibzuinţă şi după o îndelungă şi atentă cercetare a petrecerii şi caracterului şi a cugetului persoanelor cu care urmează să aibă relaţii. Dacă acestea sunt în aşa fel încât prietenia şi relaţia cu ele să îi aducă lui cinste şi bun renume, atunci poate să se împrietenească şi să intre în relaţie cu ele. Dar dacă, dimpotrivă, reputaţia acestora nu este bună ori sunt socotite de o moralitate îndoielnică, sau de un cuget stricat, sau de o petrecere şi vieţuire rău famate, atunci prietenia faţă de acestea şi relaţia cu ele cu cât este mai apropiată, cu atât este mai vătămătoare şi mai insultătoare. Aceasta ne învaţă pe noi Sfântul Apostol Pavel când zice: „Nu vă înşelaţi, căci vorbirile rele strică obiceiurile bune”. Asemenea relaţii îl vatămă foarte mult mai ales pe preot, fiindcă, în împreună-petrecerea cu persoanele prost văzute din punct de vedere moral, pe nesimţite, se depărtează cuvioşia lui şi este prădată puţin câte puţin bogăţia bunei-cuviinţe preoţeşti, şi la urmă se va afla şi el gol de toată cinstea şi respectul din parte celor păstoriţi de el. Despre acest preot se poate spune, în chip foarte potrivit, cuvântul profetului Osea: „Şi alţii au mâncat puterea lui, iar el nu a ştiut”.

Prin urmare prietenia şi filiaţia duhovnicească se constituie a fi un criteriu indispensabil în vederea realizării şi desăvârşirii unei relaţii duhovniceşti, bazată pe încredere, deschidere şi dragoste reciprocă, ziditoare şi mult folositoare!…

Vocea profetică a Bisericii şi a Părintelui duhovnicesc din Ea, se aude în istorie, căci nu se concepe ca, propovăduind adevărul să nu mustri păcatul, curăţindu-l şi îndepărtându-l prin baia celui de-al doilea botez, adică prin lacrimile pocăinţei. Glasul ei este aidoma cuvintelor scripturii: „Iată Eu stau la uşă şi bat”… Chemarea ei şi a duhovnicului numai în ea sau din interiorul ei, se îndreaptă către toţi, şi face acest lucru din ziua Cincizecimii, de-a lungul spaţiului pământesc, traversând toate vicisitudinile istoriei. Glasul ei străbate veacurile, căci mărturisirea credinţei creştine îi aparţine doar Ei, în acest fel ajungându-se la o relaţie simfonică dintre Biserica luptătoare şi cea triumfătoare.

Responsabilitatea preotului-duhovnic (potrivit afirmaţiilor făcute de către Sfântul Ioan Gură de Aur în „Tratatul său despre Preoţie”), are în vedere mulţimea sufletelor ce nu pot fi preţuite în lumea aceasta. Turma cuvântătoare este atacată de duşmani de natură morală cum ar fi: „adulterul, necurăţenia, neruşinarea, idolatria, înveninarea, vrăşmăşiile, certurile, mânia, clevetirile, murmurele, îngâmfările, neînţelegerile şi altele, toate numite faptele cărnii”. Însă există o mare deosebire între păstorul oilor şi cel al oamenilor: oamenii nu pot fi nicidecum trataţi cu aceeaşi autoritate cu care sunt tratate animalele. Preotul nu poate folosi violenţa nici în acel mod în care o pot face judecătorii laici. Echilibrul moral al preotului-duhovnic nu trebuie să se clatine nici în faţa laudelor nici în faţa criticilor nemeritate pe care le primeşte de la credincioşii şi, mai cu seamă, de la colegii săi (cap. 27, p. 159). Scopul predicii nu este asemenea discursului electoral al politicianului populist, acela de a-şi atrage simpatia şi voturile ascultătorilor.

Păstorul spiritual, ca să poată să-l ajute esenţial şi să împlinească misiunea sa ultimă trebuie să dispună de calităţi religioase, morale şi raţionale eminente, dăruit prin asceză slujirii lui. Reprezentarea Domnului de către preot sau păstor în timpul exerciţiului slujirii lui aduce ca rezultat asumarea din partea lui a responsabilităţilor celor mai mari, ce impun mobilizarea tuturor puterilor şi a capacităţilor lui pentru realizarea deplinătăţii virtuţilor, prin urmarea lui Iisus Hristos „după măsura întrupării”. Astfel, preotul ar putea să devină „modelul credincioşilor” şi „Evanghelie vie”, propovăduind prin personalitatea lui caracterul izbăvitor şi mântuitor al vieţii în Iisus Hristos şi oferindu-se pe sine însuşi ca dovadă şi chezăşie că poruncile lui Iisus Hristos se pot înfăptui cu adevărat.

Pe preot trebuie să-l caracterizeze virtutea cumpătării, rugăciunea fierbinte şi credinţa vie. Alături de virtuţile credinţei şi de cele morale, pe păstor trebuie să-l împodobească şi calităţi intelectuale excepţionale, pentru a putea rezolva problemele psihologice foarte complexe, care apar zilnic în faţa lui. După împlinirea misiunii lui, păstorul trebuie să aibă simţământul profund că se găseşte în slujba şi supravegherea sufletelor răscumpărate cu sângele lui Iisus Hristos şi, în consecinţă, că săvârşeşte lucrarea dumnezeiască, care aduce cu sine mari responsabilităţi.

Păstorul duhovnicesc trebuie să arate în toate bună-rânduială. Fiindcă în bună-cuviinţă stau toate chipurile unei purtări frumoase. Păstorul duhovnicesc îşi păzeşte buna cuviinţă în relaţiile sale când: – nu îşi neglijează îndatoririle sfinte şi apostolia sa; – când îşi aminteşte că trebuie să fie, oriunde şi oricând, un model creştin, când vorbeşte şi când tace; – când se conformează el însuşi responsabilităţilor care decurg din grija pentru conştiinţa turmei sale. Păstorul duhovnicesc care nu se neglijează şi îşi aminteşte cele ce se cuvin lui, aflându-se într-o adunare, nicidecum nu se va lepăda caracterul cuviincios, fiindcă acesta este cu neputinţă de îndepărtat de la el, deoarece nu îi îngăduie aceasta însăşi vrednicia preoţească, care este nedespărţită de cuvioşie.

Chipul preoţesc de neschimbat îl constrânge pe preot să se armonizeze cu multă luare aminte şi atenţie cu relaţiile din obştea lui şi să îşi facă aceste relaţii cu multă prevedere. Mai întâi şi mai presus de toate, se armonizează caracterului sfânt ce i se impune. Trebuie să nu se arate în adunări fără vreo pricină impusă de slujirea lui, ori să le caute pe acestea cu tot dinadinsul, sau să se facă plăcut acestora. Trebuie să îşi facă relaţiile cu mulă chibzuinţă şi după o îndelungă şi atentă cercetare a petrecerii şi caracterului şi a cugetului persoanelor cu care urmează să aibă relaţii.

Dacă acestea sunt în aşa fel încât prietenia şi relaţia cu ele să îi aducă lui cinste şi bun renume, atunci poate să se împrietenească şi să intre în relaţie cu ele. Dar dacă, dimpotrivă, reputaţia acestora nu este bună ori sunt socotite de o moralitate îndoielnică, sau de un cuget stricat, sau de o petrecere şi vieţuire rău famate, atunci prietenia faţă de acestea şi relaţia cu ele cu cât este mai apropiată, cu atât este mai vătămătoare şi mai insultătoare. Aceasta ne învaţă pe noi Sfântul Apostol Pavel când zice: „Nu vă înşelaţi, căci vorbirile rele strică obiceiurile bune”.

Asemenea relaţii îl vatămă foarte mult mai ales pe preot, fiindcă, în împreună-petrecerea cu persoanele prost văzute din punct de vedere moral, pe nesimţite, se depărtează cuvioşia lui şi este prădată puţin câte puţin bogăţia bunei-cuviinţe preoţeşti, şi la urmă se va afla şi el gol de toată cinstea şi respectul din parte celor păstoriţi de el. Despre acest preot se poate spune, în chip foarte potrivit, cuvântul profetului Osea: „Şi alţii au mâncat puterea lui, iar el nu a ştiut”. Prin urmare prietenia şi filiaţia duhovnicească se constituie a fi un criteriu indispensabil în vederea realizării şi desăvârşirii unei relaţii duhovniceşti, bazată pe încredere, deschidere şi dragoste reciprocă, ziditoare şi mult folositoare!…

În general, vindecarea bolilor sufleteşti, creşterea în virtute, viaţa, desăvârşirea şi mântuirea în Isus Hristos este marea taină, pe care o lucrează Sfânta Treime în fiecare suflet, folosind ca organe ale Lui pe păstori. Grija pastorală este o lucrare suprafirească şi dumnezeiască, fiind imposibil de înlocuit cu orice fel de autoritate lumească De asemenea, trăirea mântuirii în Iisus Hristos reprezintă centrul, începutul şi ţelul ultim al tuturor preocupărilor şi acţiunilor pastorale, ce trebuie să fie stabilite exclusiv pe temeiul acestui scop prea înalt, adică al trăirii mântuirii în Iisus Hristos a păstoritului. Scopul nostru, prin urmare, este înnoirea pastoralei în climatul axat pe persoană, prin responsabilitate şi libertate, fiindcă „unde-i Duhul Domnului, acolo este şi libertatea”…

2 răspunsuri la Părintele duhovnicesc – Inima care duce Trupul Bisericii la Cer…

  1. anonim spune:

    Dumnezeu nu este nedrept si stie ca avem mare nevoie de parinti duhovnicesti…de aceea El a lasat suflete binecuvantate si in vremea de acum care povatuiesc suflete inca cu o mai mare putere decat mai demult fiindca cu cat ne indreptam spre sfarsit, grija lui Dumnezeu pt ca sufletele crestinilor sa fie unite intre ele creste considerabil…important este ca noi sa avem credinta in purtarea de grija a lui Dumnezeu si vom afla PERSOANE DUHOVNICESTI acolo unde nici in visele viselor nu ne-am imagina. Si este o binecuvantare uriasa faptul de a avea un duhovnic adevarat. Este chiar o taina faptul ca atata timp cat te conduci dupa mintea ta slaba, nu stii sa deosebesti gandurile, nu stii sa-ti organizezi rugaciunile si celelalte fapte, dar un duhovnic iti aduce voia lui Dumnezeu aplicata exact pe starea ta duhovniceasca, exact pe personalitatea ta. Duhovnicul este un mijlocitor in fata lui Dumnezeu si numai ascultarea de un duhovnic te aduce intr-o stare duhovniceasca smerita, sanatoasa. Ascultarea din dragoste, nu intr-un limbaj de lemn, cu reguli si norme ci o relatie spontana, profunda mereu innoitoare este acea putere a lui Dumnezeu care ni se decopera noua. Ascultarea este chiar o virtute deosebit de dulce..

  2. Viorel spune:

    Din pacate, derapajul in care se afla societatea romaneasca, atat economic cat si socio-cultural/spiritual, arata un declin ireversibil al moralitatii crestine….
    Nu mai avem „parinti duhovnici” in satele romanesti si nici in orase, pentru ca, preotia s-a transformat intr-o meserie laica, ca oricare alta, unde are acces oricine doreste, chemat si nechemat si unde cuvântul de oridine il are BANUL si valoarea materiala a vietii…!!!!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*