Demolarea Pantheonului Național: Cazul Arghezi

Tudor Arghezi, cel mai mare pamfletar român şi al doilea poet al nostru din toate timpurile (după Eminescu), a fost prigonit toată viaţa. Dar cea mai brutală persecuţie a îndurat-o în vremea bolşevismului de partid şi de stat. După 23 august 1944, au început să se plătească poliţe, astfel că atacurile antiargheziene nu au întârziat să apară. În februarie 1945, Miron-Radu Paraschivescu (altminteri, un poet de talent) a publicat textul intitulat „Un impostor: dl. Tudor Arghezi”, în care afirma, între altele: „Dl. Tudor Arghezi face parte din galeria poeţilor ce mor prea târziu, după ce s-au compromis atât de rău, încât nici o minune nu-i mai poate ridica: nici chiar talentul. Şi dacă e dureros destinul poeţilor stinşi din viaţă la vârsta iluziilor, este şi mai tristă soarta celor care nu pleacă la timp. Până ce nu devine penibilă. Ca a lui, de acum. A fost şi – încet, dar sigur – sfârşeşte de a mai fi lauda şi ruşinea unei generaţii, aceea a tinerilor cititori de poezie de după războiul trecut. Dar dl. Tudor Arghezi a fost mai degrabă eroarea acestei generaţii, dacă nu chiar a două. Omul nu e decât un impostor. Căci dacă o bună parte din tineretul nostru cititor s-a deprins să vadă în dl. Tudor Arghezi un mare poet, eroarea acestui tineret e una de generozitate, crezându-l şi un om mare. E drept că maestrul a făcut totul ca să pară, neizbutind niciodată să fie. Şi dacă rămâne de datoria unei mai senine istorii literare să dovedească rolul de piculină pe care lirica argheziană îl ocupă în poezia modernă, autorul «Cuvintelor potrivite», şi mai ales potrivite, nu pierde nici un prilej spre a dovedi că statura lui de bărbat şi cetăţean nu întrec cu nimic dimensiunile literei şi a gândacului în care e meşter. În chipuri felurite şi neostenit, dl. Tudor Arghezi se dovedeşte de mai multe ori impostor. (…) Între decoraţiile pe care-i place să le abordeze, dl. Tudor Arghezi se ocupă cu predilecţie de puşcăriile prin care a trecut. E nevoie să precizăm că puşcăriile cu care se laudă n-au fost osânde pentru vina de a fi avut vreo idee şi de a fi crezut în ea, ci mai degrabă tocmai pentru vina de a fi trădat orice idee, de a fi renunţat cu o tristă uşurinţă la steagul oricărui ideal şi al oricărei jertfe de sine, spre a trece – ca-n trecutul război – sub acela remuneratoriu al Komandaturii germane; păcatele pentru care-a ispăşit, acestea sunt: de a fi căutat întotdeauna să se strecoare cu profituri sub pulpana puternicilor câte unei zile. (…) Să nu creadă poetul tuturor abdicărilor şi laşităţilor că se uită ceva. Există, oricum, şi o primejdie a cuvintelor potrivite, dac-au fost potrivite strâmb. Şi mai e ceva. Este parada pe care dl. Tudor Arghezi o face într-un fel cam comercial pe socoteala faimoasei sale scrisori din ziarul «Informaţia» şi pe socoteala curajului său personal. E nevoie să fim lămuriţi cu toţii, dacă domnul poet înţelege să-şi bată efigie din acest curaj. Fiindcă dintr-un defect funciar, de a nu fi izbutit niciodată să-şi ridice indignarea şi micile, meschinele ţâfne până la tăcerile de cremene şi dogoare ale unei revolte mute şi senin organizate, dl. Tudor Arghezi îşi face un titlu de glorie dintr-o «înjurătură» adresată echivoc şi la un moment foarte oportun împotriva lui Killinger. Dar cum rămâne atunci cu scrisoarea în care-i cerea scuze aceluiaşi baron, arătându-i că nu de Excelenţa Sa era vorba în articolul incriminat din «Informaţia»? Există această scrisoare? Dacă nu, de ce n-o spune tare? Dacă da, de ce se mai laudă cu articolul? E bine acuma, când Killinger nu-l mai poate lua de urechi, să vorbească deschis. Fie chiar fără ocoluri de stil. Dar limpede, categoric, bărbăteşte. Bărbăteşte, da. Iată că am ajuns exact la ceea ce constituie racila şi osânda marelui poet. La lipsa lui de bărbăţie. La lipsa de curaj şi onestitate a acestui scriitor care, dacă fuge de răspunderea critică – aceea politică – n-o are mai mult pe aceea de tată şi bărbat. Fiindcă aşa cum în ale poeziei se simte bine între orătănii şi gândaci, iar în politică «îşi caută dreptate la dreptaşi», când e vorba de răspunderile faţă de sine şi de veşnicii, învăluie în borangicul de cocon mediocritatea unui Baruţ oarecare, ignorând şi depărtând de sufletul său, care nu-l putea cuprinde, pe adevăratul răzvrătit şi fiu rătăcitor care e marele artist al lumini şi întunericului, revoluţionarul Eli Lotar. Fiindcă Eli Lotar este întâiul fecior al dlui T. Arghezi – şi întâiul nu numai în ordine cronologică. Şi trebuie spuse odată toate aceste lucruri, fiindcă prea mult se laudă cu gustul de otrăvuri dl. Tudor Arghezi, atunci când el n-a ştiut să îmbrace singura atitudine a neconformismului cu adevărat întreg, bărbătesc şi pur. Pentru toate acestea, e nevoie de un singur lucru: să tacă. Şi dacă nu vrea, să i se amintească. Să i se aducă aminte răspicat că n-are ce căuta într-o presă democrată un gazetar care-şi «caută dreptate la dreptaşi». (…) E, pare-se, nevoie de asemenea recapitulări, pentru că poetul tuturor turpitudinilor pare să-şi fi pierdut după 23 august nu numai talentul, dar şi memoria”.

Cel mai celebru şi mai imund atac împotriva lui Tudor Arghezi a fost, însă, înfăptuit de Sorin Toma (fiul versificatorului A. Toma – adulat de oficialii regimului comunist, în anii „Obsedantului Deceniu”), prin serialul „Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei”, publicat în „Scînteia”, în ianuarie 1948 (la câteva zile după proclamarea Republicii Populare Române!). Reproducem o seamă de fragmente revelatoare: „În diferite poezii ale sale, adresându-se cititorului, dl. Arghezi îi declara cu un cinism plin de cochetărie: «nu vreau să ştiu nici cine sunt, nici cine eşti». Alteori afirmă că nu-i pasă «pentru ce şi pentru cine» scrie. Realitatea este însă alta. Dl. Arghezi scrie pentru burghezie. D-sa scrie pe gustul burgheziei. Opera d-sale reflectă lumea morală a burgheziei. Căci procesul pe care l-am urmărit în versurile d-lui Arghezi şi în evoluţia concepţiei sale poetice nu este un proces individual. Dl. Arghezi nu a făcut decât să exprime în versuri evoluţia politică şi sufletească a burgheziei române de dată proaspătă, abia în primă generaţie desprinsă de ţărănime. Ajuns la maturitate şi «parvenit», noul burghez – personagiu tipic al vieţii noastre sociale – îşi reneagă idealurile din tinereţe şi se sileşte să convingă şi pe tovarăşul său de sărăcie de pe vremuri să se împace cu soarta vitregă şi să renunţe la orice luptă, căci totul nu este decât «zădărnicia zădărniciilor».

De mai multe ori, burghezia română sau părţi ale ei au apelat la sentimentele revoluţionare ale poporului. De fiecare dată, ea a renegat, cum e şi firesc, credinţele pe care vremelnic le proclamase pentru a ajunge la puterea politică şi economică. Revoluţia burghezo-democratică de la 1848 a fost urmată de împletirea de interese tot mai strânsă între burghezia liberală şi moşierimea conservatoare. (…) Nu este întâmplător faptul că primele mari succese ale lui Arghezi au loc în 1927-1929 – epoca în care burghezia nouă se pregăteşte să ajungă, şi apoi ajunge, la potoul pe care i-l indica poetul ei, epocă în care ea devine accesibilă unei poezii care reflectă psihologia renegatului. Şi nu este întâmplător faptul că Arghezi, înainte respins şi hărţuit, devine unanim consacrat, adulat, trâmbiţat, idolatrizat de critica burgheză, tocmai în anii perfectei contopiri a păturilor burghezo-moşiereşti de dată nouă cu cele de dată veche, în anii lepădării lor totale de orice rămăşiţe democratice, în anii dictaturilor reacţionare şi fasciste.

În anii când Arghezi devine poetul burgheziei române pur şi simplu, al burgheziei îmbătrânite şi agonizante. (…) Dl. Arghezi predică aşadar setea de moarte, unui popor care n-a gustat încă viaţa şi pe care cândva, însăşi poezia argheziană îl vedea pregătindu-se să crească generaţii şi generaţii de «urmaşi stăpâni». (…) Poezia argheziană a morţii nu constituie numai un climat liric irespirabil, asfixiant, pentru tot ce e sănătos şi dornic de viaţă. Ea mai are încă o gravă tară lăuntrică. E aceeaşi tară pe care am constatat-o când ne-am ocupat de misticismul lui Arghezi: nesinceritatea. Şi de-aci – lipsa de adâncime, lipsa de forţă. De fapt, atât în viaţă cât şi în poezie, sufletul poetului nu este câtuşi de puţin – aşa cum pretinde – «bucuros de moarte». Dimpotrivă, bunurile materiale ale vieţii îl ispitesc. Clasa pe care o reprezintă e avidă să ia cât mai mult din ele. De aceea şi «setea de moarte» se transformă în majoritatea poeziilor lui Tudor Arghezi într-un manierism găunos, într-un şablon neconvingător. De altfel, nu este întâmplător că poeziile în care Arghezi a atins cea mai mare parte de evocare, nu sunt cele pesimiste, funebre, ci cele senzuale. Îndeosebi poeziile naturaliste din «Flori de Mucigai». S-ar spune că ele evocă viaţa cu o vigoare halucinantă. Dar această vigoare nu este decât aparentă. Aceste poezii poartă şi ele pecetea bătrâneţii, slăbiciunii şi morţii burgheziei. În «Flori de Mucigai» n-avem de-a face cu întreaga realitate, cu întreaga viaţă aşa cum este ea, cu dorinţa de viaţă în toată plinătatea şi varietatea ei, cu bucuria de viaţă care caracterizează clasele în ascensiune, şi pe care aceste clase o simt până şi în mijlocul durerii şi a morţii. Nu. Aci avem de-a face cu aspecte bolnăvicioase ale realităţii. Cu dorinţe devenite obsesie (mai cu seamă obsesie sexuală). Cu pofte exacerbate devenite chin şi povară. În «Flori de Mucigai», Arghezi ne descrie puşcăriaşi obsedaţi. Dar în dosul acestei imagini se străvede o alta. Aceea a unui chefliu blazat, devenit obez şi îmbătrânit înainte de vreme. Pe el nu-l interesează realităţi adânci, el este avid de senzaţii tari, de excitante pentru simţurile lui adormite şi lacome pe care nimic nu le mai poate satisface, pentru plictisul lui fără leac. Şi Arghezi îi serveşte tot ce-i trebuie. Îi serveşte afrodisiace – recunoaştem, de cea mai «bună» calitate – dar totuşi (sic!) afrodisiace (vezi «Rada», «Tinca»). Mai mult chiar. Clienţilor vestitelor bordeluri pariziene în care amatorii sunt «serviţi» în sicrie plasate în camere funerare, Arghezi le serveşte şi el cocktailuri de macabru libido (vezi «Dimineaţa»).

Tot acestor amatori de senzaţii tari, poetul Arghezi le serveşte poveşti cu hoţi gen «Momentul» şi tablouri de închisoare în care omul nu este decât un biet înfrânt, iar temniţa o imagine miniaturală a lumii întregi. Că realitatea închisorilor româneşti a fost mult mai complexă decât cea din «Flori de Mucigai», că tocmai în temniţele acestea a înflorit tot ce are mai frumos sufletul omenesc, că unul din cele mai însemnate aspecte ale acestor temniţe a fost lupta eroică a deţinuţilor politici comunişti pentru libertatea şi biruinţa întregului popor – aceasta nu-l interesa pe dl. Arghezi”…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*