În prima lui zi de închisoare, Dan Voiculescu a refuzat mâncarea gătită de colegii deţinuţi. A preferat să mănânce sandviciul adus de-ai lui, de acasă, să bea apa plată în locul celei de pe ţevile ruginite ale penitenciarului şi să folosească şerveţele umede, cu monograma familiei. Chiar dacă se află ascuns în spatele gratiilor, este, totuşi, un om liber să facă cum vrea şi ce vrea. Inclusiv, greva foamei, ca protest la faptul că în celulă nu este aer condiţionat, că arcurile patului îl jenează în timpul somnului, că lipsesc saltelele Dormeo ori că se trezeşte dimineaţa în băşinile colegilor de celulă, rezultate de la varza călită, cu sau fără cârnaţi olteneşti şi de la fasolea bătută, servite cu o zi în urmă.
Este frustrant pentru orice om care a avut parte de un confort superior şi, dintr-o dată, e nevoit să locuiască, ani buni, într-o cameră cu gardian la uşă, zăbrele la ferestre, cu paturi suprapuse, poate şi cu gândaci şi miros de canal. Cu atât mai mult pentru profesorul nostru, cel cu mersul apăsat ca de luptător de K1, cu nările groase, cărnoase, dar atât de fine, în acelaşi timp. Chiar dacă la un moment dat păruse resemnat în privinţa sentinţei ce avea să o primească, tata Antenelor nutrea speranţa că în puşcărie n-are cum să fie mai rău decât în anii tinereţii când locuia cu familia într-o casă cu closet în curte, iar apa pentru băut o scotea din fântână! Aici are dreptate. Condiţiile din închisoare sunt chiar mai bune decât cele din centrele pentru copiii abandonaţi şi bătrânii din aziluri. Mâncarea e mâncare, de cazan, la oră fixă. Dimineaţa, pâine unsă cu margarină vegetală şi o bucăţică de salam ieftin, la prânz, o ciorbă de legume, orez şi ceva carne, iar seara, un ceai, un lapte bătut, că nu e bine să te culci cu burta plină. Somnul e de opt ore, obligatoriu, stingerea se dă taman la ora la care cei de la Antene pun „tunurile“ pe unii, pe alţii, plimbarea se înscrie şi ea în activităţile zilnice, doar că va trebui să renunţe la maşina de 200.000 de euro şi să reînveţe mersul pe jos căci, în puşcărie, plimbarea se face în cerc, unul de deţinuţi şi nicidecum de moguli, ca într-un joc din copilăria lui atât de grea, cum singur se căineşte.
Dom’ profesor să zică mersi, că nu îl plouă, nu-l ninge, nu-l bat vânturile, că România nu mai construieşte canale şi case ale poporului, că puşcăriaşii ca el, în loc de târnăcop şi lopată folosesc laptop-ul, că reeducarea înseamnă scrierea cărţilor şi a lucrărilor ştiinţifice, că nu-l opreşte nimeni să spună Tatăl Nostru, înainte de culcare, şi să se închine la icoana atârnând deasupra patului, că din puşcărie poate gândi mai bine politica editorială a televiziunilor sale, că orice experienţă este benefică pentru orice individ obişnuit să calce legea în picioare.
La prima vedere, e un drum lung şi abătut, vorba cântecului popular, la capătul căruia, Felix speră să-l aibă coleg de pension pe Traian Băsescu. Măcar pe Traian Băsescu, dacă nu şi pe cei care, spune el, au contribuit la demolarea unui mit post-decembrist: cel al securistului-politician infailibil. În realitate, la cei 67 de ani ai săi, cu bogata-i activitate ştiinţifică, profesorul ar putea scăpa mai repede, nu pentru că procesul de reeducare îl va duce pe calea cea bună, ci pentru că aşa spune legea.
Sau, cine ştie, la sfârşit de drum, poate îl vom vedea urcând, apăsat, cărările de munte care se sfârşesc în curtea unei mănăstiri, unde să-şi împărtăşească greşelile cele cu voie şi fără de voie şi să fie mai aproape de Cel de Sus, pentru că are nevoie de aşa ceva, cât timp mai calcă pământul, mai priveşte cerul şi mai poate să gândească la ce a făcut bun sau rău în această viaţa asta în care, pe rând, a fost de toate: om sărac cu weceu în fundul grădinii, securist peste conturile lui Ceauşescu, politician cu un partid de buzunar, şi capitalist şperţar!
Lasă un răspuns