Folclorul şi sferele în care el îşi exercită influenţa (2)

Cea de-a doua apropiere cu mitologia greacă o avem în basmul Balaurul cel cu şapte capete: Viteazul care-l ucide pe balaur, pleacă în căutarea focului înlocuitor, după ce acesta fusese stins de sângele scurs din “fiara spurcată”, şi-l găseşte într-o peşteră unde trăiau “nişte oameni uriaşi, carii aveau numai câte un ochi în frunte (subl. mea, G.P.)”.

În fine, dar nu în ultimul rând, merită semnalate apropierile tematice dintre unele basme ale lui Petre Ispirescu si semenele lor din basmul universal: Cotoşmanul năzdrăvan nu este decât fratele mai tânăr al Motanului încălţat, îndrăgitul personaj antropomorf al lui Ch. Perrault, ambii motani având o contribuţie decisivă la îmbogăţirea stăpânilor lor; la rândul ei, zâna ajunsă de dragul prinţului găinăreasă la curtea împăratului, se dovedeşte a fi sora mai tânără a Cenuşăresei, căci tot la fel ea îşi pierde condurul fugind din sala de dans, care la încercare i se potrivi ca turnat doar ei, astfel devenind nevasta feciorului de împărat; iar fata şi băiatul din Copiii văduvului şi iepurele, vulpea, lupul şi ursul, nu sunt ei, oare, reeditarea în variantă românească a oropsiţilor Hansel şi Gretel, mult îndrăgiţii copii-eroi ai fraţilor Grimm?

B) A doua linie directoare vizează interinfluenţele, ori poate că aceeaşi sursă de inspiraţie dar cu prelucrări diferite, din interiorul basmului românesc:

Avem mai întâi asemănările aproape până la identitate dintre unele părţi din Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşii şi Harap Alb, mai exact dintre acele părţi ale basmelor în care cei doi eroi (Ţugulea şi Harap Alb) pornesc la drum după fetele de împărat: Ţugulea spre castelul împăratului stririlor, Harap Alb înspre curtea împăratului Roşu. Amândoi eroii ies biruitori din suita de peripeţii de care au parte în calitate de peţitori, numai întrucât sunt generos ajutaţi de acele personaje năzdrăvane, care – rând pe rând – îşi convertesc hidoasele lor anomalii fizice în nepreţuite însuşiri umane pentru câştigarea întrecerii cu capricioasele şi neiertătoarele prinţese: Flămândul, Setosul şi Frigurosul la Ispirescu, respectiv Flămânzilă, Setilă, Gerilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă la Ion Creangă.

O altă apropiere se întrevede între Balaurul cel cu şapte capete şi basmul eminescian Călin Nebunul. În ambele basme focul se stinge în timpul luptei, iar cei doi eroi – conform înţelegerii iniţiale cu soţii lor – pleacă în căutarea focului înlocuitor. Dar pentru ca tovarăşii lor să nu ia seama la pocinogul de care au avut parte ci să doarmă duşi mai departe, ei au grijă ca până vor reveni cu focul, să lege cele trei personaje ce întruchipează seara, miezul nopţii şi zorile: Murgilă, Miazănoapte şi Zorilă la Ispirescu, De-cu-seară, Miezu-nopţii şi Zori-de-ziuă la Eminescu.

Prin analogie cu raportul stabilit între fraţii Grimm şi H.Cr.Andersen, putem spune că Petre Ispirescu este prin excelenţă culegătorul de basme (el chiar are grijă să menţioneze sursa care i l-a comunicat: tatăl său, fratele George, un soldat etc.), în timp ce Creangă şi Eminescu sunt prelucrătorii la un înalt nivel artistic.

De subliniat că stilul lui Petre Ispirescu este simplu, sobru şi direct, ceea ce – desigur – îl situează în imediata vecinătate a exprimării orale, şi că tot ca într-o exprimare liberă, el conţine nenumărate regionalisme, unele dintre ele aproape pierdute pentru graiul zilelor noastre: a zăticni, zăcaş, meremet etc.

România, o ţară eminamente folclorizată

Din capul locului vreau să curm avântul celor care, vezi Doamne, se vor arăta indignaţi de ceea ce-şi închipuie dumnealor că au intuit încă din titlu, că adică textul se vrea un aspru rechizitoriu la adresa folclorului nostru, când ştiut este că el (folclorul) a fost şi va rămâne izvorul cu apă vie din care se adapă întreaga cultură română etc., etc.

Ştiu domnilor cârtitori şi palavragii, ştiu prea bine importanţa Mioriţei, baladelor haiduceşti şi a legendei Meşterul Manole pentru întreaga cultură română şi – de ce nu? – pentru cea universală. Căci aşa cum cu justeţe susţine profesorul Liviu Rusu, Mioriţa este tipică pentru homo contemplativus, ea constituindu-se în argumentul liric potrivit căruia “momentul morţii este un prilej pentru a sublinia preţul vieţii”, că baladele haiduceşti sunt tipice pentru homo activus (principiul activ al vieţii) şi că Meşterul Manole este o culme în ceea ce-l priveşte pe homo constructivus sau principiul constructiv.

Ştiu, de asemenea, cinstea de care folclorul s-a bucurat în ochii lui Alecu Russo, Vasile Alecsandri şi Mihai Eminescu, ca să numesc doar trei dintre corifeii culturii noastre, care au înregistrat rezultate de excepţie nu doar în prelucrarea superioară a producţiilor populare, ci şi în culegerea acestora.

Iată de ce ţinta prezentului text o constituie excesele de factură folclorizantă, la care se dedau românii – în toate sferele de activitate, cu fiecare ocazie cât de cât festivă şi la toate vârstele -, acum când o ştim prea bine că din prea mult entuziasm se poate comite asasinat, respectiv că tot ce este exagerat devine până la urmă insignifiant. „Excese folclorizante în toate sferele de activitate?!”, se vor mira unii. Da, taman aşa. Pentru a susţine afirmaţia, să o luăm metodic.

Din ceea ce am precizat mai sus, lesne se constată că cultura noastră, cu deosebire literatura, este puternic infuzată de folclor. Faptul acesta n-ar fi cu nimic dăunător, dacă ea ar deţine acele resurse strict necesare, cu ajutorul cărora să se poată smulge din zona periferică a folclorului pentru a intra cu capul sus în marea cultură universală. Întrebarea este dacă în cultura română pot fi descoperite atari resurse. Căci dacă ne luăm după opinia autorizată, deşi întrucâtva subiectivă a celebrului nostru compatriot Emil Cioran, atunci deosebim două categorii de culturi – mari şi mici. Cultura Franţei, de care Cioran s-a lăsat absorbit într-un mod exemplar de rodnic, este inclusă de el în familia marilor culturi, în timp ce cultura României intră în categoria culturilor mici, alături de culturile Suediei şi Elveţiei, după cum citim în cartea sa Schimbarea la faţă a României. Nici nu-i rău, spun eu, având în vedere valoarea unanim recunoscută a culturii suedeze, cu scriitori de talia lui August Strindberg, Selma Lagerlöf şi Pär Lagerkvist. Măcar dacă aşa ar sta lucrurile în clipa de faţă, deoarece Cioran a scris Schimbarea la faţă a României în preajma celui de-al doilea război mondial, deci aprecierea lui viza cultura noastră interbelică, net superioară celei ce-a urmat…

Dar aşa cum afirmam şi cu alte prilejuri (de pildă în Gimnastica spiritului, Editura Echim, 2008), că ne place sau nu, trebuie să admitem existenţa a două coordonate, nu doar spaţio-temporale ci şi moral-spirituale, pe care se înfăşoară de ceva timp întreaga noastră cultură: o coordonată autohtonă, cu rol de axă folclorico-spirituală pentru românii din interiorul graniţelor, şi o altă coordonată – cea a diasporei, orientată statornic dinspre exteriorul geografic al României spre interiorul spiritual al omenirii, desigur, cu nostalgii şi preferinţe alimentate din specificul românesc.

Surprinzător este faptul că deşi prima coordonată are un imens spaţiu de manevră, cu nesfârşite îndemnuri spre universalitate, totuşi ea etalează tendinţe prioritar centripete şi predilecţii neobosite înspre provincialismul cu iz balcanic. De-abia coordonata diasporei occidentale – reprezentată de nume dintre cele mai ilustre: Constantin Brâncuşi, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, George Uscătescu, Vintilă Horia, Virgil Gheorghiu etc. – este aceea care îmbină intensiunea românească cu extensiunea sa centrifugală, ceea ce conferă producţiilor sale culturale o certă vocaţie a universalului… Iar dacă ne raportăm la actuala muzică a românilor, toate comentariile sunt de prisos, într-atât este ea ghiftuită cu folclor de proastă calitate. Doar ici şi colo se descoperă şi unul de bună calitate, cu măiestrie prelucrat şi interpretat de renumitul menestrel Tudor Gheorghe, ori admirabil redat de nume sonore ale muzicii populare româneşti, precum Irina Loghin, Sofia Vicoveanca, Maria Ciobanu, Gheorghe Zamfir, Grigore Leşe sau regretatul Ion Dolănescu.

În rest o adevărată avalanşă de producţii submediocre, sinistrul rezultat al încrucişărilor dintre manele, muzică de petrecere şi firimituri ale folclorului autentic. Căci – nu-i aşa? – românii sunt un popor de petrecăreţi, care şi la bine şi la rău o ţin tot într-o veselie.

Prezenţa folclorului, însă, nu se opreşte aici. El se face simţit unde nici cu gândul nu gândeşti, de pildă în politica românească, dacă e să ne luăm după preferinţa acesteia pentru bătuta pe loc, ori dacă ţinem cont de vâna vârtoasă a politicului din sărbătorile pastorale, gen Sâmbra oilor, respectiv Tânjaua din Hotenii Maramureşului.

Dar când vine vorba de politica românească, trebuie să avem în vedere specificul mioritic al locuitorilor de pe aceste meleaguri, în amestec inseparabil cu influenţele bizantino-balcanice şi cu cele orientalo-muscăleşti: predilecţia de care aminteam mai sus, pasiunea unora de-a răzbate cu orice chip în faţă şi dorinţa isterică a altora de a-şi da cu tot dinadinsul în petec ca nişte adevărate personaje dostoievskiene, fără a se sinchisi câtuşi de puţin de densitatea jenei ce-i însoţeşte mai ceva ca o umbră.

Într-un atare climat rizibil pentru făcătorii de politică şi acoliţii lor, n-are ce să ne mai mire nici indulgenţa politicoasă şi uşor dispreţuitoare cu care sunt suportate de către străini excesele româneşti de-o indiscutabilă extracţie folclorică, nici fermitatea cu care sistematic este pus la zid contemplativismul nostru găunos de către oficialii europeni.

Nici învăţământul românesc n-a scăpat de influenţele nocive ale folclorului, dacă luăm aminte la harababura lui planificată, unde fiecare se zbânţuie cam cum îl taie capul şi cum îl ţin curelele, taman ca într-o Periniţă la sfârşit de bal. Iar dacă după toate astea mai avem puterea să ne minunăm de ceva, atunci eu zic să fluierăm admirativ ori a pagubă (fiecare cum crede de cuviință) când ne gândim la cele câteva zeci de mii de diplome universitare despre care s-a făcut niscaiva tam-tam că ar fi fost dobândite în mod fraudulos. Mă rog, nici n-avea rost să se facă prea multă gălăgie, de îndată ce procesul a fost doar rănit, nicidecum definitiv stârpit, şi de îndată ce alte zeci de mii de diplomaţi cu bube în cap nu vor fi deranjaţi de nimeni în vecii vecilor!…

S-ar părea că sportul n-are nici în clin nici în mânecă cu folclorul. Inexact, dacă luăm aminte la scandalurile ce condimentează ba bătuta pe loc, ceea ce în ochii responsabililor echivalează cu progresul, ba căderea liberă a sportului românesc, atât la individual cât şi pe echipe.

În concluzie, putem spune că prezenţa folclorului românesc peste hotare este strict necesară. Tot mai bine aşa decât fără nici o reprezentare…

– sfârșit –

Un răspuns la Folclorul şi sferele în care el îşi exercită influenţa (2)

  1. Viorel spune:

    Atata timp cat Folclorul este „administrat” doar de Alesii Neamului pe plan local, prin serbari campenesti si cumetrii politice, si cat timp Ministerul Culturi va fi condus de Apatrizi, nu vom avea folclor autentic decat asa in show-uri pe la TV gen, Etno, Favorit sau altele, captusite cu kitsch-uri!!!!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*