Biserica și politica

Biserica parcurge, în aceşti ani (pentru a câta oară în istoria ei tumultoasă, care s-a împletit cu cea a Neamului Românesc?!), calvarul unei noi „secularizări”. Înalţii ierarhi sunt aduşi cu de-a sila la CNSAS şi umiliţi în public, pe altarul unei cauze strâmbe. Oameni străini de creştinismul autentic încearcă să semene vrajbă în sânul Bisericii, precum şi între aceasta şi Stat. Se publică „pe surse” liste negre ale unor membri ai Sfântului Sinod care, cică, ar fi făcut nu-ştiu-ce şi nu-ştiu-când. Situaţia e îngrijorătoare. În loc să fie lăsată în pace, pentru a-şi îndeplini misiunea, Biserica e atacată cu bestialitate, din mai multe părţi deodată, iar atacurile sunt mediatizate excesiv, în raport cu punctele de vedere ale apărătorilor Dreptei Credinţe.

Fără să ne propunem o teoretizare seacă, ne vom raporta aici şi la referirile pe care le face Dan Dungaciu (indiscutabil, unul dintre cei mai valoroşi sociologi contemporani nu doar din România, ci din Europa) la analizarea creştinismului oriental de către cercetătorii… occidentali: „Ideea lui Thual este că există un specific al evoluţiilor geopolitice în această zonă şi al cărui nucleu tare poate fi developat astfel: «interferenţa religiei şi a geopoliticii funcţionează într-o manieră particulară în acest univers, specificitatea ortodoxiei constând într-o stare de fuziune simbiotică între elementul naţional şi cel religios». Geopolitica ortodoxiei, aşadar, nu poate ignora identitatea naţională, pentru că ortodoxia, în viziunea francezului, «este unul dintre operatorii principali ai construcţiei naţionale». «Imaginarul colectiv» al acestor popoare este infuzat de religia ortodoxă, factor crucial în determinarea vectorului geopolitic (acţiuni, reacţiuni) al acestor state şi naţiuni de-a lungul istoriei. De-ar fi să invocăm aici un alt geopolitician faimos, Yves Lacoste, am spune că religia este pentru spaţiul ortodox (dar nu numai) un element fundamental în ceea ce acesta a numit «reprezentări geopolitice», respectiv imaginea pe care un grup social şi-o construieşte relativ la situaţia sa geopolitică sau a vecinilor săi. În cartea sa, Thual a vrut să ne avertizeze că în structura acestei reprezentări geopolitice religia poate juca un rol decisiv: «geopolitica lumii ortodoxe ne arată că religia, ca sursă a ideologiei naţionale şi a legitimării colective, este una dintre matricile acestei reprezentări geopolitice, care, până la urmă, modelează lumea»“. Ce ne reamintesc, aşadar, aceşti savanţi din Apus? Că formarea statelor naţionale moderne ale Europei de Răsărit nu putea avea loc în absenţa profundului filon creştin. Avem, iată, un prim element de legătură dintre Biserică şi Politică (cea din urmă entitate luată, desigur, în context, în sensul ei larg, nu în acela restrâns, de partizanat meschin). Baza statului român a fost nu doar una a unităţii de etnie, limbă şi destin comun, ci şi una a conştiinţei ortodoxe. Ceea ce detractorii de azi ai valorilor eterne ale românismului fie nu ştiu, fie, mai probabil, se prefac a uita.

În al doilea rând, „uitarea” unora dintre cei care compun Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, dar şi o anumită parte (cea falsă şi otrăvitoare) a „Societăţii Civile” atinge rolul fundamental jucat de Biserică în rezistenţa împotriva regimului comunist de ocupaţie. În loc să fie decoraţi pentru lupta eroică pe care au dus-o cu ateismul ştiinţific şi cu dogmele absurde importate din Uniunea Sovietică, părinţii Bisericii Neamului sunt hăituiţi pentru culpe imaginare sau amplificate artificial. Noilor „acuzatori publici”, care şi-au propus linşarea unor oameni mai morali, mai cinstiţi şi mai curajoşi decât ei le amintim cuvintele marelui cărturar creştin Dumitru Stăniloaie, din 1990: „Biserica Ortodoxă strămoşească a fost supusă de regimul comunist unei prigoniri deosebite. (…) Formele acestei acţiuni de eliminare a credinţei din majoritatea poporului nostru s-a concretizat (…) în demolarea unui număr mare de biserici existente, în supravegherea deosebită a activităţii preoţilor, în închiderea acestora pentru vini inventate, în aşa măsură încât în anii 1950-1965 se aflau peste 500 (numărul este mult mai mare decât cel cunoscut de părintele Stăniloaie la data scrierii acestor rânduri – nota V.H.) de preoţi ortodocşi în închisori, dintre care unii au fost duşi la Canal, ca să nu mai vorbim de copiii preoţilor, mai ales ai celor închişi, care nu erau admişi în facultăţi; erau, în schimb, suspectaţi permanent, iar în serviciu menţinuţi numai în grade inferioare.

La acestea se adaugă persecutarea credincioşilor care aveau curajul să frecventeze bisericile. (…) În închisori, preoţii şi monahii ortodocşi n-au stat degeaba, ci au învăţat pe oameni acatiste şi alte rugăciuni, pe care aceştia şi le scriau cu gratiile rupte din uşi pe săpun; le ţineau lecţii despre învăţătura creştină. Dar, cu toate persecuţiile şi supravegherile indurate, preoţii şi monahii au continuat să-şi practice îndatoririle lor, săvârşind Sfânta Liturghie, precum şi botezuri, cununii şi înmormântări. (…) Neţinând cont de tot felul de persecuţii suferite, astăzi Biserica Ortodoxă este acuzată (…) pentru faptul că unii ierarhi, în unele Pastorale, au adus cuvinte de laudă marelui duşman al Bisericii, care căuta orice prilej pentru justificarea opririi oricărei lucrări a acesteia. Se uită faptul că acele cuvinte de laudă, doar spuse, dar nu şi gândite, erau adresate cu conştiinţa că de ele depindea activitatea întregii Biserici, de care ei erau în primul rând răspunzători. Se uită că, în general, Biserica – cu preţul acelor scurte şi rare pomeniri verbale – a putut să-şi continue toată activitatea liturgică şi duhovnicească în vremea celor 45 de ani, cum n-au putut-o face Bisericile din Bulgaria, Albania şi, în parte, chiar din Iugoslavia. Poporul român a putut rămâne astfel, prin Biserică, în continuitatea fundamentală a spiritualităţii sale, fapt care n-a fost ajutat de nici un alt sector al activităţii publice din ţara noastră (ziaristică, scriitorime, jurişti, economişti, universităţi, Academie etc.)”.

Mai ales că aşa stau lucrurile (şi nu cum spun defăimătorii), pare de neînţeles cum îşi permit unii oameni străini de Biserică să intervină cu brutalitate în viaţa acesteia, acum, în anii de pluralism şi de libertate! Dar societatea românească de azi încă nu şi-a găsit definitiv drumul către normalitate, iar firul Ariadnei pe care îl urmăm în labirintul tranziţiei se prelungeşte, parcă, la infinit. Statul e surd la vorbele de bun simţ pe care Biserica, prin cei mai de seamă reprezentanţi ai ei, le spune în apărarea ei. De pildă, marţi, 23 octombrie 2007, Sfântul Sinod a anunţat că va sesiza Senatul cu privire la activitatea CNSAS. Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, preotul Constantin Stoica, opina că activitatea respectivei instituţii, nocive şi bugetivore, este „în vădită contradicţie cu legea” şi o acuza de manipulare a opiniei publice, arătând că nu-şi susţine aserţiunile pe termen lung: „Cu 6 săptămâni în urmă, CNSAS a anunţat că 16 ierarhi au grave probleme de dosar, în timp ce săptămâna trecută Colegiul a dat 23 de verdicte de necolaborare”. El afirma că CNSAS nu respectă legea, care prevede comunicarea către cei care au solicitat verificarea dosarului şi către cel incriminat, nu către presă. Părintele Stoica compara exprimarea unui membru al CNSAS cu aceea specifică torţionarilor regimului comunist : „Unul dintre membrii Sfântului Sinod, care a făcut puşcărie politică, spunea că acea expresie pe care unul dintre membrii Colegiului CNSAS a folosit-o – «berbecuţii», care a creat foarte mult entuziasm într-o anumită zonă, a auzit-o în temniţa comunistă din partea celui care îl chinuia în acea perioadă. Vestitul Ţurcanu (implicat în «Experimentul Piteşti» – nota V.H.) folosea acest termen când era vorba de clerici – «berbecuţi». Şi, acum, un ilustru membru al CNSAS foloseşte aceeaşi expresie”. El a mai spus că Biserica nu a negat niciodată faptul că au existat clerici care au cedat presiunilor Securităţii, dar criteriile pe care Biserica le are în vedere sunt diferite de cele ale CNSAS. Purtătorul de cuvânt al BOR a adăugat că adevărul nu se poate afla prin vot, acuzând membrii instituţiei că votează pătimaş: „Invariabil, sunt 6 persoane care votează pentru poliţie politică. Acele verdicte nu au nici o valoare pentru Sfântul Sinod al BOR, câtă vreme ele nu sunt clare. Multe dintre ele nu au acoperire în spate, chiar dacă se încearcă să se mimeze de pe treptele instituţiei şi într-un mod ilegal, pentru că nu acolo se face comunicarea”. Mulţi dintre cei care au primit verdicte de colaborare se vor adresa, pe bună dreptate, instanţei. Însă aceasta nu rezolvă priblema de fond: de ce s-a ajuns aici? Cine şi de ce a spart castelul de cleştar în care trebuia să rămână Biserica Neamului, protejată de răutăţi şi de împilări?

Şi alte voci autorizate ale ortodoxiei româneşti iau atitudine în legătură cu terorismul practicat de ultimele relicve staliniste şi anticreştine din România contemporană. Astfel, tot în ziua amintită, episcopul vicar patriarhal Vincenţiu Ploieşteanu anunţa că Biserica Ortodoxă va continua studiul privind perioada comunistă potrivit propriilor criterii de analiză: „Comisia de Istorici a BOR (…) va continua studiul privind persecutarea şi suferinţa BOR în perioada dictaturii comuniste. (…) Evaluarea acestei perioade se va face potrivit propriilor criterii de analiză, care vor face distincţie între situaţiile în care colaborarea cu Securitatea a adus daune Bisericii sau unor terţe persoane şi cele în care colaborarea a fost o condiţie a supravieţuirii şi activităţii misionarepastorale a comunităţilor bisericeşti”. Potrivit Preasfinţiei Sale Vincenţiu, Colegiul CNSAS, „prin verdictele sale sumare, pripite şi tendenţioase”, nu poate, în starea şi structura actuală, să evalueze în mod „nepărtinitor, nepartinic şi obiectiv” activitatea clericilor ortodocşi în perioada dictaturii comuniste. El a criticat modalitatea de lucru a CNSAS, „scurgerile de informaţii” către presă, acuzând instituţia că nu respectă legislaţia în vigoare: „Deciziile luate de Colegiul CNSAS trebuie anunţate în scris persoanelor interesate, adică atât celui care a cerut verificarea, cât şi celui care a primit verdictul, şi nu făcute publice prin scurgere de informaţii către presă. În plus, unii ierarhi ortodocşi au fost ameninţaţi prin presă, înainte de a se pronunţa verdictul, într-un limbaj umilitor, în mod curios, similar cu cel al anchetatorilor de la Securitatea de altădată”. El a afirmat că Biserica a fost, în timpul dictaturii comuniste, „singura instituţie care nu s-a identificat cu ideologia ateistă de stat” şi, de aceea, a fost supusă presiunilor, unii clerici fiind uneori forţaţi „la cooperare şi semnarea de angajamente”. Rezultatele cercetărilor BOR vor fi aduse periodic la cunoştinţa credincioşilor şi a opiniei publice, în special prin presa bisericească – postul de televiziune Trinitas TV, radiourile şi publicaţiile bisericeşti, Internet etc., dar şi prin alte mijloace de informare în masă, iar la finalizare vor fi publicate într-o lucrare la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, cu titlul „Supravieţuirea şi suferinţa Bisericii în timpul dictaturii comuniste”: „Această lucrare se justifică mai ales pentru că, potrivit literei şi spiritului Constituţiei României şi Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, cultele sunt autonome faţă de stat şi au propriile instanţe de judecată morală şi canonică”. În opinia înaltului ierarh, deconspirarea clericilor aşa-zişi „colaboratori” ai Securităţii, prin verdicte de ordin moral, seamănă cu „asasinatele morale” şi „face parte dintr-o campanie de discreditare a Bisericii şi de diminuare a rolului acesteia în societatea românească, inclusiv prin scoaterea icoanelor şi orelor de religie din şcolile publice, precum şi prin încercările de reducere a sprijinului Statului pentru activităţile Bisericii. În acest context, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române adresează clerului şi credincioşilor îndemn la rugăciune, discernământ şi comuniune bisericească”.

Ce ne facem, însă, cu aceia care, în numele „demitizării” Istoriei Naţionale, şterg cu buretele tradiţiile creştine ale Poporului Român? Nu, implicarea brutală a factorului laic/mirean/politic în viaţa internă a Bisericii nu este deloc întâmplătoare. Într-un alt studiu, m-am referit la „Demolarea Pantheonului Naţional”. Or, atacul la Biserica lui Christos face parte din aceeaşi campanie criminală, pentru că, dacă n-am fi fost creştini, n-am fi rezistat în istorie, iar cine pune gând rău românităţii este… obligat (sic!) să-şi fixeze ca ţintă prioritară tăierea rădăcinilor noastre creştine. Nu celor de la CNSAS (care se dau specialişti în istorie, dar, de fapt, fac borş din ea!), ci publicului nostru cititor îi (re)aducem în atenţie şi cuvintele marelui teolog Nichifor Crainic: „Strămoşii noştri nu judecau creştinismul la fel cu noi. Pentru ei – să spunem cuvântul potrivit – naţionalismul era o funcţie a Bisericii ecumenice, adică a întregii lumi ortodoxe. Să nu uităm că ţările româneşti s-au ridicat în amurgul tragic al Imperiului Bizantin, care murea sub loviturile violente ale forţei mahomedane. Prăbuşirea lui a zguduit până în temelii toată suflarea răsăriteană şi nimeni nu voia să creadă că această tristeţe n-avea să aibă cât de curând un sfârşit. La Ierusalim, Sfântul Mormânt zăcea sub stăpânire musulmană; la Constantinopol, Sfânta Sofia, fala artistică a creştinătăţii, era pângărită şi prefăcută în moschee. Pentru sensibilitatea ortodoxă a epocii, aceste orori pricinuiau suferinţe morale de neîndurat. În acest timp, forţa mahomedană ameninţa ca o furtună cerul Europei. Primejdia păgână aţâţa mereu amintirea cruciadelor în inimile oamenilor. Lupta necesară împotriva Semilunii însemna totdeauna solidaritatea spirituală cu Bizanţul ecumenic.

În această atmosferă s-au ridicat ţările româneşti şi ea îşi imprimă pentru veacuri pecetea caracteristică asupra istoriei noastre. Nu e simplu capriciu de modă faptul că întâiul mare voievod al românilor ne-a rămas pe zidul de la Cozia în chip de cruciat. Însuşi duhul iniţial al istoriei noastre se afirmă pe Câmpia Mierlei în Serbia şi la Nicopole în Bulgaria ca un duh cruciat, în slujba idealurilor ecumenice. Astfel se va repercuta din veac în veac. Bulgaria şi Serbia au avut soarta Bizanţului, iar noi am rămas câteva secole singura nădejde şi singurul refugiu al lumii ortodoxe, cotropite de păgâni. Ce sublimă conştiinţă creştină a dovedit în acea vreme neamul acesta în Primul Sinod Ecumenic, în iconografia ortodoxă frunte cu voievozii şi ierarhii lui. Pământ bogat încât să hrănească singur câteva popoare şi suflet generos ca însuşi duhul Sfintei Evanghelii. Misiunea pe care ne-a dat-o Dumnezeu în istorie a fost aceea de a ne dărui unor cauze ce depăşeau orice egoism naţional, fie el oricât de îndreptăţit. La curtea Domnilor noştri, ierarhi înalţi din tot răsăritul, teologi învăţaţi, artişti şi călugări veneau nu numai pentru a culege imensa milostenie românească, ce s-a răspândit pe trei continente, în Europa sud-estică, în Africa şi în Asia Minoră, dar întreţineau, viu necontenit, spiritul ecumenic şi mijloceau apropieri diplomatice în vederea cruciadelor, idee la care niciodată nu s-a renunţat. Rusia s-a ridicat ca protectoare a ortodoxiei abia la sfârşitul veacului al XVIII-lea, dar noi încă din cel al XIV-lea am fost azilul şi pavăza năzuinţelor ecumenice. Se poate spune că în toată această vreme ţările române au fost pentru ortodoxie pământul făgăduinţei. Acesta a fost modul de a gândi şi de a lucra specific românesc. N-a existat voievod vrednic de numele său, care să nu-şi fi desfăşurat strădaniile pe planul spiritual al Bisericii răsăritene. Pomelnicul acestor fapte de milostenie, de cultură duhovnicească şi de arme e nenumărat şi e ceva care nu seamănă cu contribuţia nici unei ţări din Europa. Ceea ce ne interesează acum însă e spiritul din care au izvorît aceste fapte, ce ne par astăzi de necrezut”.

Aşadar, statul român datorează mult ortodoxiei. Factorul religios a influenţat în bine, de-a lungul timpului, factorul politic. În vremurile tulburi pe care trăim, relaţia dintre Biserică şi Politică este profund viciată. Sigur, poate n-au făcut bine nici unii înalţi stătători care s-au implicat în sprijinirea unor candidaţi sau forţe politice, în scrutinurile desfăşurate după 1989. Dar nici intrarea cu cizmele murdare de noroi în altarul creştinismului românesc, în numele „transparenţei” şi al „lustraţiei”, nu e de bun augur. Noi, românii, am fost puternici, atâta timp cât conducătorii statului şi sfinţii părinţi erau împreună, pe aceleaşi baricade. Încă din antichitate, la strămoşii noştri daci, lucrurile stăteau la fel (exemplul cu regele Burebista şi marele preot Deceneu este deja clasic). Contextul actual pare unul diferit (mi-aş dori din tot sufletul să mă înşel!). De aici încolo poate interveni o schismă groaznică, pe care ne vom căzni zeci de ani s-o anulăm. O schismă între lumea politico-economică (bună sau rea, cum e ea, după chipul şi asemănarea societăţii româneşti postdecembriste) şi lumea creştină (care tinde spre puritate). O schismă între Statul Laic, cu instituţiile sale uneori birocratizate la extrem, şi Biserica noastră Creştină. Eforturile noastre, ale celor care încă gândesc clar, trebuie să se concentreze, acum şi în viitorul apropiat, pentru evitarea acestei schisme.

Un răspuns la Biserica și politica

  1. Viorel spune:

    Coalizarea Bisericii cu Politica/Politicienii, a dus si duce sigur la acelasi deznodamant….Asa a fost si atunci, asa este si in prezent…
    Amestecul BOR in politica prin diverse canale, dauneaza imaginii bisericii in ansamblu…Daca preotii ar reusi sa sa dezica de orice ingerinta a politicului in viata bisericii, atunci lucrurile ar sta cu totul altfel!!
    In alta ordine de idei, BOR ar propriile probleme, in ce priveste „Disciplina si ordinea” in propria sa ograda….(No comment) la care nu face fata si dupa care
    este supusa unui asalt concertat al Sectelor religioase….
    BOR ca si Natiunea intreaga, este dezbinata si manipulata…!!!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*