Am citit o carte a unui istoric care mi-a plăcut mult pentru abordarea sa sinceră faţă de trecutul istoric. Mihaela Grancea în eseul de istoria imaginarului, mentalităţii moderne şi interpretarea istoriografiei româneşti „Trecutul de astăzi” (Casa Cărţii de Ştiinţă, 2009, Cluj-Napoca) aduce un suflu proaspăt în scrisul istoric, dezinhibat de tezisme şi ideologie. Cartea se bucură de o prefaţă semnată de istoricul clujean Nicolae Bocşan, un specialist în istoria modernă a României, care o include pe autoare în generaţia abordării istoriografice a „istoriei totale”. Mihaela Grancea suferă influenţe ale istoriografiei franceze prin Paul Veyne şi Marc Bloch, în care trecutul este interpretat de istoric, prin capacităţile sale intelectuale şi din perspectivă subiectivă şi contemporană. Trecutul e încorsetat în tiparul cultural şi subiectiv al autorului contemporan. În fapt, pentru Mihaela Grancea istoria este o forma mentis, un trecut de astăzi, o interpretare personală cât mai aproape de document şi adevăr. Mihela Grancea recunoaşte în zorii modernităţii o identitate culturală transilvană axată pe o structură confesională religioasă catolică, reformată şi ortodoxă, dar şi pe un iluminism de tip germanic, prin simbolul Ardealului baroc, care a fost guvernatorul baron von Brukenthal, un om bogat şi cultivat, care şi-a donat tablourile în spirit iluminist unui muzeu din Sibiu, devenit celebru în epocă şi astăzi. Totuşi, puţină lume ştie că von Brukenthal a fost înlăturat din funcţie de către curtea vieneză pe motiv de corupţie şi trafic de influenţă.
Un alt capitol de reţinut este cel legat de mentalitatea şi exemplaritatea sasului ardelean în sec. XVIII. Sasul era privit, atât de către călătorii români sau străini, ca un exemplu de hărnicie, cumpătare şi de civilitate germanică. Satele şi oraşele săseşti erau conectate la fenomenul religios şi cultural european şi un model pentru unguri şi români, ca amenajare urbanistică. Interesant că saşii până la sfârşitul secolului XVII se considerau autohtoni, urmaşii geţilor, datorită confuziei create de istoricul antic Jordanes dintre goţi şi daci. Abia sub influenţa auflklarung-ului, istoricul Franck von Franckestein, pe la 1690, a consacrat cercetarea critică, că saşii erau urmaşii saxonilor aduşi în Ardeal de către regele maghiar Andrei al II-lea în sec. XIII. E incitant cum reuşeşte Mihaela Grancea să abordeze memoriile lui Dinicu Golescu „Însemnări de călătorie”, prin care autorul recunoaşte, cu durere şi umilinţă, diferenţa între Europa occidentală civilizată şi rămânerea Ţărilor Române în subdezvoltare, datorită regimului fanariot şi dependenţei de Imperiul Otoman imobil economic. „Însemnările de călătorie” ale lui Dinicu Golescu se afirmă ca un prim manifest de integrare în Europa a elitei Ţărilor Române. Golescu e fascinat de urbanitatea europeană, de grădinile, muzeele şi teatrele Europei occidentale. În sec. XVIII la Sibiu funcţiona un teatru de renume cu trupe venite din vestul Europei.
Istoricul abordează original într-un capitol exhaustiv haiducia la români, care a avut conotaţii sociale şi de eliberare anti-otomane şi anti-fanariote. Baladele populare despre haiduci – autoarea recunoaşte că – sunt adaptări culte ale poeţilor romantici din epocă, în frunte cu V. Alecsandri. Cu un capitol din carte, cu care nu sunt de acord cu autoarea, este cel referitor la cinematografia istorică naţional-comunistă şi la critica faptului că tinerii vizionează cu plăcere aceste filme şi azi, deşi sunt produse în regimul trecut. Un film istoric nu est o copie a realităţii trecutului, ci o interpretare a acestuia, personală şi subiectivă de către regizor sau scenarist. Tot propagandistic s-au produs şi mega-coproducţiile de la Hollywood, dar în alt registru. Filmele „Dacii”, „Columna”, „Mihai Viteazul”, „Burebista” sau ”Neamul Şoimăreştilor” redau o viziune subiectivă a regizorului sub influenţa epocii comuniste asupra trecutului, devenind propagandă, dar asta nu le face mai puţin artistice şi interesante.
Şi în SUA avem o serie de filme istorice care pot fi „condamnate” de propagandă patriotică. Era epoca propice pentru astfel de filme în vremea „războiului rece”. Filmele se vizionează cu plăcere de noile generaţii, nu că aceste filme sunt excepţionale, ci pentru că nu sunt altele şi nu se mai realizează noi producţii cu temă istorică. Nu tinerii sunt vinovaţi că vizionează filme moştenite din perioada comunistă, ci noul val de regizori români, care nu mai fac filme istorice. La urma urmei un film istoric este o poveste subiectivă a regizorului despre trecut, iar să le critici că nu foloseşte realităţi, metodologii şi interpretări ştiinţifice ale Istoriei este o abordare exagerată a Mihaelei Grancea, care se setează pe noua interpretare demistificatoare a curentului de demitizare cu orice preţ a trecutului. Prin sublinierea “trecutului de astăzi”, autoarea aduce cu acribie o metodologie modernă în mersul istoriografiei noastre de la începutul mileniului şi chiar o definiţie a Istoriei.
Lasă un răspuns