Prima zi de școală…

În Cernavârf nu mai era vestitul învățător Vucescu, ci ginerele lui, unul Neamțu, care nu se mai ocupa atât de mult de copii. Punea accent mai cu seamă pe activitățile practice și pentru asta îi lua pe copii acasă la el și-i punea să-i lucreze în grădină, să învețe cum se pun răsadurile, cum se prășesc zarzavaturile, cum se fac multe alte treburi prin gospodărie. Cu cartea nu se prea ostenea, așa că nici copiii nu străluceau. Oamenii în sat pricepuseră repede care-i situația și unii căutau soluții pentru proprii lor copii.

Ioniță și Anica Zoican au hotărât să-și dea mezinul, pe Stelică, în clasa întâia, la școala din Gornovița. Era cale lungă până acolo, dar despre învățătorul de acolo se auzeau numai vorbe bune, așa că se merita efortul.

În dimineața zilei de 15 septembrie, Stelică a plecat spre școală. Îl ducea de mână fratele său mai mare, Constantin. Până la școală, acesta i-a spus multe și de toate. Printre altele, l-a învățat ce să răspundă, în cazul în care învățătorul îl va întreba cum îl cheamă: „ – Pe mine mă cheamă Stelian Zoican! Așa să răspunzi, ai înțeles!”. „- Da!” confirma mezinul cu inima cât puricele.

Au ajuns la școală. În Coada Cornetului, Stelică avea câțiva copii cu care se juca. Îi număra pe degetele de la mâini. La școală a fost uimit de mulțimea de acolo. În sala de clasă în care l-a dus frate-său Constantin erau clasa întâia și a treia. Băncile erau pline de băieți și fete. Printre elevi mai erau și părinți și frați, care însoțiseră mai ales pe micii învățăcei în prima lor zi de școală. Învățătorul a răspuns la salutul lui Constantin și l-a poftit pe Stelică să ia loc într-o bancă, alături de o fată. Prima dată când ședea lângă o fată. I s-a părut frumoasă și mult mai matură decât el, fapt care l-a făcut să se fâstâcească. Roșise până în vârful urechilor de rușine. Să stea el lângă o fată! Era prea de tot. Învățătorul l-a poftit pe Constantin să se așeze în alt șir de bănci.

Învățătorul a început prin a face cunoștință cu noii veniți. Pe cei de clasa întâia îi întreba pe fiecare cum se numesc. Copiii se ridicau și-și spuneau numele și prenumele. Care știau! Stelică asculta și se minuna de câte știau colegii lui. El nu știa să spună decât „Stelian Zoican”, pe când ceilalți știau mult mai multe nume. Înseamnă, își zicea în sinea lui, că ei au mai fost la școală și au învățat aceste nume. Îi era jenă. El nu știa decât un nume! A întrebat-o și pe colega lui Stelică. Aceasta a răspuns sigură pe sine: „ – Pe mine mă cheamă Paloș Nicolița!”.„ – Bravo!” a zis învățătorul. „ – Pe dumneata cum te cheamă?” a întrebat învățătorul pe noul venit. Cuvântul ,,dumneata” l-a intimidat complet. Numai celor mari li se spunea ,,dumneata”. S-a ridicat din bancă și a răspuns cu glas tremurat: „ – Pe mine mă cheamă Paloș Nicolița!” Răspunsul lui a produs o adevărată explozie de râs în clasă. Râdeau elevii, râdea învățătorul, râdea și fratele Constantin. Mai bine dacă s-ar fi deschis pământul sub el să-l înghită! După ce s-au liniștit, învățătorul i-a spus: „ – Tu să răspunzi: Mă cheamă Stelian Zoican!”

A început școala. Stelică s-a adaptat mai greu. Drumul era foarte obositor. Se mai adăugau treburile de acasă. Cu toate acestea, nu era zi în care să nu-și facă temele, să nu se silească să știe tot ce-i dădea învățătorul de învățat. Pe unii îi bătea învățătorul când nu știau. Pe băieți îi pălmuia, peste obraji, îi plesnea cu lina peste palmă, pe fete le lua de codițe și le trăgea binișor. Pe Stelică nu-l bătea niciodată. Pe la jumătatea anului, în iarnă, a venit și Ioniță Zoican la școală, ca să se intereseze cum îi merge ficiorul. Învățătorul i-a spus ce i-a spus între patru ochi, apoi el a plecat în sat și l-a așteptat pe copil până a terminat orele, ca să meargă împreună acasă. Pe la ultimele case din sat s-au oprit, Ioniță l-a lăsat pe copil în drum și el a intrat într-o curte, la Ion Tătucu. Nu i-a spus copilului de ce a intrat și ce a vorbit cu săteanul. Mai târziu a aflat Stelică adevărul. Taică-său îi dăduse cinci lei lui Tătucu și-i spusese: „ – Ioane, eu îți dau banii ăștia și tu, acum pe iarnă, să faci un fluieraș copilului meu până la Sfântul Petru!”

Pe drum, copilul l-a întrebat pe Ioniță: „ – Tăticule, ce-ți spuse învățătorul?”. „ – Îmi spuse că dacă tu vei învăța mai bine decât înveți acum, s-ar putea să iei chiar premiul întâi! Dacă vei lua premiul întâi, eu îți voi da un fluier!” Era exact ceea ce-și dorea copilul de multă vreme.

La Sfântul Petre, Stelică s-a dus singur la școală. Era timp de muncă și părinții n-au putut să meargă. S-a ținut serbarea. S-au anunțat apoi premiile. La clasa întâia premiul întâi l-a luat Stelică. Învățătorul i-a pus coronița de flori pe cap și i-a spus cuvinte frumoase. Până acasă a venit val-vârtej, cu coronița pe cap. Simțea nevoia să împartă bucuria cu cei dragi. Mama fripsese o găină și făcuse plăcintă. Tata s-a bucurat de reușită și a scos din chimir fluierul promis. Cu el a învățat să doinească și să horească. A fost cel mai bun fluier pe care l-a avut Stelică în viața lui!

Mai târziu a înțeles Stelică adevărul. Tatăl său îi luase fluierul, fiindcă nu mai dăduse în anul acela cele douăzeci și cinci de capre la stână și toată vara le-a păzit copilul. Fluierul era bun că-și făcea de lucru cu el și nu adormea și astfel avea grijă de capre!

Un răspuns la Prima zi de școală…

  1. Sevastian Mogosanu spune:

    Deosebit de frumoasa povestea Prea Cucernicului Parinte Profesor Stelica Zoican.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*