Noi poeme de Luca Cipolla

Psicosi

Lasciai lo zaino

ov’è il camino

e fissai un limbo di trascorsi,

lì i sogni eran reali

e la realtà una mia invenzione.

Il cherosene lento bruciava

la fiamma,

così come la logica d’un bimbo

non si capacita del carbone

a Natale

– non senti niente

e la terra diventa pane

quando più non rifletti

il volto d’un senso nascosto.

Psihoză

Îmi lăsai rucsacul

unde e șemineul

și mă uitai fix la un limb de trecuturi,

acolo visele erau reale

și realitatea o invenție mea.

Kerosenul încet ardea

flacăra,

așa cum logica unui copil

nu înțelege cărbunele

de Crăciun

-nu simți nimic

și pământul devine pâine

când nu mai reflectezi

chipul unui simț ascuns.

 

Lampadina

E pure esterno da un idioma italo-ghego,

sento la riva dell’Eire,

7 colpi sordi di fucile

ed un corpo trasmigrato

il mio

davanti a un muretto

sulla rogia vecia,

gente stupita,

lì ancora

nell’agonia dell’ultima notte,

lenti e cannocchiali,

quale età,

l’uomo nei pressi di Saturno e noi a contemplare,

a occhio nudo?

Due poli,

una sola resistenza,

ma è quella che ti nasce,

propaggine tra gli opposti

che genera la vita

e vita, sempre.

Bec

Și chiar străin de un idiom italo-gheg,

aud malul de Eire,

7 lovituri surde cu pușca

și un trup transmigrat

al meu

în fața unui zid mic

peste rogia vecia,

lumea surprinsă,

acolo din nou

în agonia ultimei nopți,

lentile și ocheane,

ce vârstă,

omul lângă Saturn și noi contemplând,

cu ochiul liber?

Doi poli,

o singură rezistență,

dar e cea care te naște,

butaș printre opusuri

ce generează viața

și tot viață.

 

Dissociazione

Non risparmi dai ricordi

un campo di trifogli,

e quando pronunciano il tuo nome

le sillabe si dividono

oltre le regole dettate dalla metrica.

Mukunda ascolta muto

e ti parla dentro e non ti lascia solo

per due ore,

Lisa vi tace un canto

di sirena,

tre ore già commuove,

euforia, ore cinque,

da un cesto sinuoso come cobra;

guscio nella scatola

la mente pulsa e inietta

di sangue capillari

dall’occhio fisico

piangi lacrime d’inchiostro

e..

più remore non hai,

le mani nel silenzio scavan

tra dita d’incavi

evanescenze,

l’automatismo della legge universale,

i ritorni si allacciano

ad un punto di domanda.

Quale fogliolina posso coglier

adesso

dal tuo trifoglio?

Disociere

Nu scutești din amintiri

un câmp cu trifoi,

și când îți pronunță numele

silabele se separă

dincolo de regulile impuse de metrică.

Mukunda ascultă mut

și-ţi vorbeşte înăuntru și nu te lasă singur

timp de două ore,

Lisa aici tace un cânt

de sirenă,

trei ore deja emoționează,

euforie, cinci ore,

dintr-un coş sinuos ca o cobră;

găoace în cutie

mintea pulsează şi injectează

cu sânge capilari

din ochiul fizic

plângi lacrimi de cerneală

şi..

rețineri nu mai ai,

mâinileîn tăcere sapă

prin degete de la scobituri

evanescențe,

automatismul legii universale,

revenirile se leagă de

un semn de întrebare.

Pe care foliolă o pot culege

acum

din trifoiul tău?

Abbandono

Scorron stranieri

Su teli viscosi,

Istanti come formiche

E parole mosche

Nel lento divenire

Del microcosmo assorto

Dove bene e male

Leniscon i sensi

E mietono ideali di vita nuova.

Il cuscino è un sasso

E la tua mente ha già

un amico nuovo

nella terra

che suda latte.

Abandon

Trec străine

Peste pânze vâscoase,

Clipe ca furnici

Și cuvinte muște

Într-o devenire rară

A microcosmului absorbit

Unde bine și rău

Alină sensurile

Și seceră idealuri ale vieţii noi.

Perna e o piatră

Și mintea ta are deja

un nou prieten

în pământul

ce transpiră lapte.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*