Euro-democrație sau euro-birocrație?

Valul eurosceptic din 25 mai constituie, evident, și un prilej de reflecție. În perioada interbelică, pe când Jean Monnet (artizanul construcției europene) punea pe hârtie primele idei privind unificarea politico-economică a țărilor Bătrânului Continent, arhitectul franco-elvețian Le Corbusier concepea viziunea “Orașului Radiant”. Christopher Booker și Richard North dezvăluie întreaga poveste în cartea lor, “Uniunea Europeană sau Marea Amăgire” (apărută la Editura Antet). Le Corbusier considera că se impunea ca “aceste orașe, începând cu Parisul, să fie rase de pe fața pământului și înlocuite cu «orașele viitorului», planificate până în cele mai mici detalii. Toată lumea avea să locuiască și să muncească în blocuri imense de beton”. Numai că, “dintr-o dată, la sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70, tocmai când moda blocurilor-turn și a vastelor scheme de amenajare urbană atotcuprinzătoare atinsese apogeul, s-a declanșat o reacție dramatică. (…) Departe de a crea orașele lucitoare și eficiente promise de proiectele arhitecților și machetele planificatorilor, acele construcții uriașe erau inumane, lipsite de suflet, apăsătoare, murdare și urâte, cu betonul desfigurat de graffiti, cu aleile bântuite de tâlhari și toxicomani, cu spațiile inconjurătoare moarte, presărate cu iarbă uscată și tocită și gunoaie, fără să aparțină nimănui.

Deziluzia care a înăbușit tot ceea ce reprezentase viziunea lui Le Corbusier a fost ca deșteptarea dintr-un vis”. Ceea ce îi îndeamnă pe autori să facă o paralelă extrem de interesantă: “Pentru Monnet, echivalentul dorinței lui Le Corbusier de a demola orașele vechi ale trecutului era ura lui față de statul-națiune. Visul său strălucitor era acel guvern supranațional al viitorului, condus de tehnocrați, înălțându-se mai presus de toate complicațiile naționalismului și ale democrației. (…) Tot ce era rău la blocurile-turn ale lui Le Corbusier a devenit evident când în ele a trebuit să locuiască oameni adevărați, care au descoperit că sfidau realitățile și nevoile omenești. La fel s-a întâmplat și cu blocurile-turn create de tehnocrații lui Monnet“. Booker și North întrevăd și deznodământul, în sensul că: “Mai curând, poate, iar nu mai târziu, fantezia «marelui proiect european» se va dărâma, biruită de realitate. (…) Dar, la fel ca viziunea lui Le Corbusier și pe o scara mult mai amplă, va lăsa în urma ei distrugeri cumplite: un pustiu din care popoarele Europei vor avea nevoie de mulți ani ca să se trezească iar la viață”.

Cartea lui David Craig și Matthew Elliott, “Marele jaf european” (apărută tot la Editura Antet), se înscrie pe aceeași orbită a euroscepticismului militant. Deși “Uniunea Europeană și susținătorii săi cred că proiectul lor de a crea o Europă veșnic unită ne-a adus multe beneficii”, autorii constată ca “numeroși alți oameni încep să pună la îndoială acțiunile, moralitatea și direcția aventurii europene”. Și, “pe măsură ce noul secol avansează”, aceștia “au devenit preocupați de modul cum Uniunea Europeană caută noi motive de a-și spori în mod agresiv controlul și autoritatea. An de an, UE cheltuiește mai mult din banii noștri, fără ca auditorii săi să poată confirma cu siguranță unde s-au dus de fapt acești bani. Numărul de birocrați ai Uniunii Europene este în continuă creștere”. Craig și Elliott aduc în discuție “semnale puternice că întregul proiect al Uniunii Europene a fost deturnat de o clasă conducătoare restrânsă, arogantă și autoritară, formată din oameni care sunt convinși că știu să acționeze spre binele nostru, care se consideră mai presus de lege și care sunt absolut dezinteresați de dorințele celor pe care se presupune că îi reprezintă. Chiar dacă se întamplă să pătrundă în instituțiile europene oameni capabili, de caracter, ei sunt rapid asimilați și se scufundă în oceanul de aroganță, avariție și imoralitate”. În viziunea autorilor, lucrurile merg din rău în mai rău: “A fost o vreme când euro-elita și-a dorit încuviințarea noastră asupra marilor ei proiecte, dar acum, plictisită de îndoielile noastre, de criticile și de voturile noastre negative, nu-i mai pasă de ceea ce noi gândim.

Întrebarea interesantă este dacă noi vom fi dispuși întotdeauna să acceptăm cu slugărnicie obsesia euro-liderilor noștri în privința sporirii puterii, a risipei cu care se cheltuiesc banii noștri, a burdușirii cu nerușinare a buzunarelor și a disprețului evident față de dorințele noastre”. Cât despre pitorescul tragi-comic al unora dintre ședințele de la Bruxelles: “În timp ce economia mondială se clătina pe marginea prăpastiei, Parlamentul European dezbătea cu înflăcărare teme precum: noi reguli pentru «timesharing», acordul privind materialul lemnos tropical, o autorizație europeană pentru vânzări de muzică online, o strategie specială pentru fermele montane, drepturile omului în Vietnam sau dacă anul 2009 să fie declarat «Anul Internațional al Creativității și Inovației»”. Trist, dar adevărat.

Rămâne de văzut dacă se va împlini profeția sfântului Nicolae Velimirovici (pe care o reproducem din volumul ”Prin fereastra temniței”, publicat de Editura Predania): ”Eu nu mă îngrijorez de soarta Indiei sau Chinei. Mă îngrijorez de soarta Europei. Va cădea precum Capernaumul. Și acolo unde astăzi sunt trufașele ei turnuri, vor fi mușuroaie de furnici; unde astăzi sunt bulevardele lor, vor fi mărăcini și șerpării; acolo unde acum este strigătul nerușinat împotriva lui Hristos, va fi țipătul bufnițelor și urletul șacalilor. Pentru că atunci când Europa s-a crezut cultă, atunci s-a sălbăticit. Când a crezut că știe tot, atunci s-a prostit. Când a crezut că e foarte puternică, atunci a devenit neînsemnată ca o pânză de păianjen”…

Un răspuns la Euro-democrație sau euro-birocrație?

  1. Pingback: Euro-democratie sau euro-birocratie? | Lupul Dacic

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*