Raportul şi relaţia dintre Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică) şi Statul Român în perioada postdecembristă (1)

Biserica Greco-Catolică a luat naştere în Transilvania la sfârşitul sec. al XVII‑lea prin unirea cu Biserica Catolică a unei părţi a românilor ortodocşi. În condiţiile declinului puterii otomane şi expansiunii Imperiului Habsburgic, care la sfârşitul secolului al XVII‑lea a anexat Transilvania, protestantismul, dominant în timpul principatului transilvan sub suzeranitate otomană, îşi pierde din influenţă, iar catolicismul, religia Imperiului Habsburgic, este în ascensiune. Diploma leopoldină emisă de Împăratul Leopold I, în anul 1691, recunoaşte drepturile celor patru religii recepte (catolică, lutherană, calvină şi unitariană), precum şi privilegiile celor trei naţiuni (unguri, saşi şi secui). În anul 1692, împăratul confirmă preoţilor ortodocşi, care acceptă unirea cu Roma, aceleaşi drepturi de care se bucura clerul romano‑catolic, iar prin diploma din anul 1698 acordă românilor posibilitatea de a trece la oricare dintre cele patru religii recepte.

Din cauza situaţiei economice grele în care se aflau românii, cei mai mulţi aflaţi în stare de iobăgie, a lipsei drepturilor politice şi religioase (Biserica Ortodoxă avea statut de religie tolerată), aceste promisiuni au dat rezultate. Sinodul de la Alba Iulia, convocat în anul 1697 de către mitropolitul ortodox Atanasie Anghel, a acceptat cele patru principii obligatorii ale unirii cu Roma: recunoaşterea supremaţiei papale, existenţa purgatoriului, împărtăşirea cu azimă şi Filioque. Prin primirea acestor condiţii se garanta românilor uniţi păstrarea ritualului tradiţional, respectarea sărbătorilor ortodoxe, alegerea episcopilor de către sinod (urmând să fie după aceea recunoscuţi de Papă şi împărat), egalitatea în drepturi a clerului şi a credincioşilor uniţi cu clerul şi credincioşii Bisericii Catolice. Aceste drepturi au fost confirmate în două diplome ale împăratului (1699‑1701) dar, din păcate, ele n‑au fost respectate decât în mică măsură.

Între uniţi şi Biserica ortodoxă au apărut neînţelegeri. Mitropolitul Atanasie Anghel, care, după ce a realizat unirea, a fost confirmat de Biserica Catolică doar ca episcop, a fost excomunicat de către Mitropolitul Ţării Româneşti. Cu toate presiunile şi constrângerile, mulţi români transilvăneni au refuzat unirea, au fost chiar revolte împotriva acesteia, ca cea condusă de călugărul Sofronie de la Cioara, în anul 1759. Pentru aplanarea acestor conflicte şi înăbuşirea revoltelor a fost trimis cu trupe, în Transilvania, în anul 1761, generalul austriac Bukow. Acesta, făcând exces de zel, a distrus numeroase biserici şi mănăstiri ortodoxe. Prima episcopie a românilor uniţi şi‑a avut sediul, până în anul 1721, la Alba Iulia, apoi s‑a mutat pentru scurt timp la Făgăraş, iar din anul 1737 s‑a instalat definitiv la Blaj. Treptat, au fost create şi alte episcopii unite: în anul 1777 s‑a înfiinţat episcopia de la Oradea, în anul 1853 au fost create episcopiile de la Gherla (în anul 1930 s‑a mutat la Cluj) şi Lugoj, iar Episcopia de la Blaj a fost ridicată la rangul de Arhiepiscopie şi Mitropolie de Alba‑Iulia şi Făgăraş. După încheierea Concordatului dintre statul român şi Vatican în anul 1930 s‑a organizat Episcopia Maramureşului, cu sediul la Baia Mare.

Pentru consolidarea unirii cu Roma episcopii uniţi au folosit mult ordinele şi congregaţiile călugăreşti. Au fost înfiinţate ordine greco‑catolice, dintre care un rol însemnat de‑a lungul istoriei acestei biserici l‑a avut Ordinul Sfântul Vasile cel Mare, ordin călugăresc care se conduce după normele prescrise de acest Părinte al Bisericii. Ca urmare a unirii, numeroşi tineri greco‑catolici au avut posibilitatea să studieze la Roma şi la alte universităţi catolice occidentale. Întorşi acasă, aceştia au avut o contribuţie importantă la dezvoltarea culturii româneşti, la formarea conştiinţei naţionale a românilor şi la lupta acestora pentru păstrarea fiinţei naţionale.

Printre personalităţile de seamă ale acestei Biserici menţionăm pe episcopul Ioan Inochentie Micu‑Klein, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Samuel Micu, Timotei Cipariu, Simion Bărnuţiu, Alexandru Papiu Ilarian. O consecinţă pozitivă a unirii a fost şi dezvoltarea învăţământului, atât a celui teologic, cât şi a celui general. Încă din anul 1734 s‑a înfiinţat la Blaj un seminar teologic greco‑catolic, care este transformat, în anul 1853, în institut teologic. Şcoli greco‑catolice de valoare au fost create la Oradea, Gherla, Cluj şi Lugoj.

De‑a lungul timpului, în momentele importante ale istoriei românilor din Transilvania (Revoluţia de la 1848, lupta memorandiştilor, conducătorii celor două biserici româneşti au conlucrat fructuos pentru promovarea intereselor românilor şi pentru apărarea fiinţei naţionale româneşti. La 1 Decembrie 1918, actul unirii Transilvaniei cu patria mamă a fost citit de episcopul greco‑catolic Iuliu Hossu, viitor cardinal, asistat de episcopul ortodox de Caransebeş, Miron Cristea, viitorul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, care s‑au îmbrăţişat în faţa mulţimii adunate la Alba Iulia şi au declarat înţelegere frăţească. (Cf. Mircea Păcurariu, Uniaţia în Transilvania în trecut şi astăzi, Sibiu, Editura Mitropoliei Ardealului, 1994, p. 55 – 57).

După unirea Transilvaniei cu România, Biserica Română Unită cu Roma a devenit unul din cultele însemnate din ţară. De altfel, conform recensământului din anul 1930, credincioşii greco‑catolici reprezentau 7,9 % din populaţia ţării . Din aceste motive, având în vedere şi rolul jucat în istorie de această biserică, Constituţia României din anul 1923 stipula că „Biserica Ortodoxă Română este biserica dominantă, iar cea greco‑catolică are întâietate faţă de celelalte culte”, ambele fiind declarate biserici naţionale. Statutul juridic al Bisericii greco‑catolice şi relaţiile sale cu statul român au fost mai bine precizate prin Concordatul dintre Vatican şi România (1927‑1929). Documentul prevedea existenţa în România a trei rituri catolice: grec, latin şi armean. Pentru ritul grec se stipula următoarea structură organizatorică: o mitropolie la Blaj, cu patru dieceze sufragane: Oradea, Lugoj, Cluj ‑ Gherla şi Maramureş. În activitatea sa, Biserica greco‑catolică a fost sprijinită de asociaţii ale laicatului. În anul 1928 a luat fiinţă Asociaţia Generală a Românilor Uniţi (AGRU). Studenţii greco‑catolici au întemeiat Asociaţia Studenţilor Transilvăneni Români Uniţi (ASTRU), iar femeile Asociaţia Femeilor Române Unite (AFRU).

După instaurarea dictaturii comuniste, în anul 1948, Biserica Română Unită cu Roma a fost scoasă în afara legii. În acel moment ea avea, după propriile aprecieri, circa 1,8 milioane de credincioşi, aproximativ 2.500 de biserici cu 1.700 preoţi, o academie teologică, trei seminarii teologice, mănăstiri şi şcoli confesionale. Conform Decretului nr. 358 din 1 decembrie 1948, bunurile sale au fost preluate de către stat, iar bisericile şi casele parohiale au fost atribuite Bisericii Ortodoxe Române.

Autorităţile comuniste au arestat şi condamnat pe toţi episcopii şi pe acei preoţi care s-au opus desfiinţării Bisericii Române Unite cu Roma. În ciuda acestui fapt, Biserica Greco‑Catolică şi‑a continuat activitatea datorită episcopilor hirotoniţi clandestin (în locul celor arestaţi) şi preoţilor rămaşi în rezistenţă. Această activitate consta în liturghii oficiate în locuinţe particulare, în înmormântări după ritul greco‑catolic, în hirotoniri de noi preoţi, botezuri, cateheză, pastoraţie.

După anul 1989, unul din primele acte normative ale noii puteri a fost Decretul-Lege nr. 9 din anul 1989, prin care se abroga Decretul 358 din anul 1948 privind situația fostului cult greco-catolic, prin care Biserica greco-catolica era scoasa in afara legii.Decretul-Lege nr.126 al Consiliului Provizoriu de Uniune Națională din data de 24 aprilie 1990 confirma recunoașterea Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) și prevedea că bunurile acesteia aflate în proprietatea statului (cu excepția moșiilor) urmau a fi restituite Bisericii Române Unite. În ceea ce privește situația bisericilor și a caselor parohiale aflate în posesia Bisericii Ortodoxe, aceasta urma să fie stabilită prin comisiile bilaterale de dialog, formate din reprezentanți ai ambelor culte. Aceste comisii nu au reușit să rezolve situațiile conflictuale, cu excepția Banatului, unde și prin bunăvoința mitropolitului ortodox Nicolae Corneanu s-au găsit soluții convenabile ambelor părți.Biserica Unită cu Roma a solicitat aplicarea principiului de drept restitutio in integrum (repunerea în situația anterioară), cerere cu care Biserica Ortodoxă Română în general nu a fost de acord, argumentând că bisericile sunt bun al parohiilor, doar acestea putând dispune de proprietatea lor. BRU a argumentat că parohiile ortodoxe nu au dobândit niciodată un drept valabil de proprietate asupra bisericilor greco-catolice, exproprierea din anul 1948 fiind abuzivă și nelegală.

Recensămintele din anii 1992 și din 2002 au arătat că doar o parte a greco-catolicilor din anul 1948 au rămas credincioși ai Bisericii Unite. De asemenea, recensământul din anul 2002, demonstrează o scădere a numărului greco-catolicilor (de la 223.327 în 1992 la 195.481 persoane în anul 2002). Acest fenomen nu este specific doar Bisericii Unite (numărul ortodocșilor a scăzut cu un milion între anii 1992 și 2002). Recensământul din anul 2002 a fost contestat de către reprezentanții Bisericii Unite care au susținut că rezultatele ar fi fost falisficate și că în România ar fi de fapt între 600.000 (cifră prezentată de Laurențiu Horia Moisin în interviul de la BBC din luna aprilie anul 2006) și 750.000 greco-catolici (cifra din Anuarul Pontifical). În unele cazuri, credincioșii ortodocși au preferat să demoleze lăcașele greco-catolice decât să le restituie greco-catolicilor. (Cf. Ministerul Culturii şi Cultelor, Viaţa religioasă din România, ediţia a III – a, Bucureşti, 2008, p. 34 – 39).

Revenind, vom aminti că la 14 martie 1990, Sfântul Scaun a numit conducătorii celor cinci dieceze greco‑catolice, în fruntea acestora fiind desemnat Mitropolitul Alexandru Todea, care, în acelaşi an, a fost înălţat la rangul de Cardinal. Ierarhii au fost recunoscuţi prin decret prezidenţial de către Statul român. De asemenea, în anul 2005 Vaticanul a ridicat la rang de Arhiepiscopie Majoră, Biserica Greco-Catolică din România şi, implicit, pe conducătorul ei la rang de Arhiepiscop Major, în persoana IPS Părinte Lucian Mureşan.

După cum spuneam şi mai sus, în vederea reglementării situaţiei fostului patrimoniu al Bisericii Române Unite cu Roma, s‑a adoptat Decretul-Lege nr.126 din 24 aprilie 1990, în care se stipulează că „bunurile preluate de către stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, aflate în prezent în patrimoniul statului, cu excepţia moşiilor, se restituie, în starea lor actuală, Bisericii Române Unite cu Roma”. În acest act normativ se prevede că acolo unde numărul lăcaşurilor de cult este insuficient, raportat la numărul de credincioşi, Statul va sprijini construirea de noi lăcaşuri de cult prin punerea la dispoziţie a terenurilor aferente şi a unor fonduri băneşti. Referitor la bunurile preluate de Biserica Ortodoxă Română, art. 3 al Decretului‑Lege nr.126/1990 prevede: „Situaţia juridică a lăcaşurilor de cult, a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma, Greco‑Catolică şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri”. Pe baza art. 2 al acestui Decret‑Lege, în urma activităţii Comisiei mixte, formată din reprezentanţi ai Guvernului şi ai Bisericii Române Unite cu Roma, 80 de clădiri şi terenuri intravilane au fost trecute din proprietatea Statului în cea a Bisericii, prin Hotărârea Guvernului României nr. 466/1992.

În cadrul celor cinci dieceze, recensământul populaţiei efectuat în anul 2002 a evidenţiat existenţa a 191.556 credincioşi greco‑catolici, din care 61,8 la sută locuiesc în mediul urban iar 38,2 la sută în mediul rural. Marea majoritate a credincioşilor sunt români, dar există şi 19.654 credincioşi de limbă maghiară şi 1.721 de limbă ucraineană, pentru cei din urmă existând un Vicariat rutean care este inclus în Episcopia Română Unită de Maramureş. Biserica cuprinde cinci dieceze, trei vicariate, 75 de protopopiate (din care multe nu au personal încadrat), 763 de parohii şi 761 preoţi. Dificultatea principală cu care se confruntă biserica după reintrarea ei în legalitate este lipsa lăcaşurilor de cult. În prezent funcţionează peste 470 de lăcaşuri de cult, cele mai multe ‑ 190 ‑ restituite de Biserica Ortodoxă Română, altele construcţii noi sau închiriate de la alte culte. În construcţie sunt cca. 280 de biserici. Parohiile care nu dispun de lăcaş de cult oficiază serviciile divine în spaţii improvizate (şcoli, cămine culturale ş.a.). Pregătirea preoţilor se face în cadrul Facultăţii de Teologie Greco-Catolică Cluj-Napoca, structurată în trei departamente: Blaj, Cluj, Oradea, precum şi a Facultăţii de Teologie Greco-Catolică din Baia Mare. Biserica dispune şi de opt licee teologice, încadrate în reţeaua învăţământului de stat. Treptat s‑a refăcut şi viaţa monahală a bisericii. În prezent funcţionează peste 25 de ordine şi congregaţii călugăreşti, dintre care mai importante sunt: Ordinul Sfântul Vasile cel Mare, Societatea lui Isus, Ordinul Călugărilor Asumpţionişti, Ordinul Franciscanilor Minori Conventuali, Congregaţia Surorilor Oblate Asumpţioniste, Congregaţia Inimi Neprihănite. Biserica Română Unită cu Roma editează mai multe publicaţii, dintre care menţionăm revistele: „Viaţa Creştină”, „Unirea”, „Vestitorul”, „Deşteptarea Credinţei”, „Reînvierea. Foaia diecezană a Lugojului” (Lugoj), „Calea Desăvârşirii”, „Flori de Crin” etc. Reprezentanţii Bisericii Române Unite cu Roma participă la reuniuni teologice internaţionale, au legături strânse cu bisericile greco‑catolice şi romano‑catolice din străinătate. Cu aprobarea Bisericii, activează mai multe asociaţii religioase, dintre care amintim Asociaţia Generală a Românilor Uniţi, cu sediul la Cluj‑Napoca (AGRU), asociaţie care are filiale în oraşe din Transilvania şi Banat, precum şi în Bucureşti, Asociaţia Tineretului Român Unit (ASTRU), Cercetaşii Creştini Români, Asociaţia culturală Ion Căianu, Reuniunea Mariană.. Diecezele greco‑catolice sunt angajate în ajutorarea săracilor, a persoanelor cu handicap, a bolnavilor, în alte domenii ale asistenţei sociale, activitate pe care o realizează în mod concret prin asociaţiile de tip “Caritas” şi prin unele ordine călugăreşti.

Actuală componenţă a Sinodului Episcopilor Români Uniţi cu Roma (Greco-Catolici) arată astfel: – Cardinalul Lucian Mureşan de la Blaj; Episcopii: Virgil Bercea de la Oradea, Florentin Crihălmeanu de la Cluj, Alexandru Mesianu de la Lugoj, Vasile Bizău de la Baia Mare; Episcopii auxiliari Mihail Frăţilă de la Bucureşti şi Claudiu Pop de la Blaj.

Mai trebuie reţinut faptul că în anul 2012 Arhiepiscopul Major de la Blaj, în persoana PF Părinte Lucian Mureşan a fost ridicat la rangul şi treapta de cardinal, eveniment care a avut loc la Roma, în data de 18.02.2012. Cu alte cuvinte, Lucian Mureşan este al treilea Cardinal român, după Cardinalul Iuliu Hossu şi Cardinalul Alexandru Todea. Cardinalul Lucian Mureşan s-a născut în Eparhia de Maramureş, la 23 mai 1931, în comuna Ferneziu, astăzi cartier al municipiului Baia Mare, judeţul Maramureş, ca al zecelea din cei doisprezece copii ai familiei Petru şi Maria. În anul 1953, pe baza apartenenţei confesionale la Biserica Greco-Catolică, este considerat persoană indezirabilă şi este transferat de la aviaţie la detaşamentul de muncă de la Bicaz, la construcţia primei hidrocentrale din ţară. În anul 1954 lăsat la vatră,aşteaptă în taină să se ivească o posibilitate de a urma teologia, lucrând în diverse locuri. La sugestia Episcopului Iuliu Hossu şi cu binecuvântarea Episcopului Alexandru Russu, la propunerea Pr. prof. dr. Silviu Augustin Prunduş, în anul 1955 eliberându-se din închisoare, Episcopul Márton Áron de Alba Iulia acceptă să primească, în mod excepţional, cinci tineri greco-catolici, câte unul pentru fiecare dieceză a Bisericii Române Unite, la Institutul Teologic Romano-Catolic de grad universitar din Alba Iulia. Printre aceştia era şi Lucian Mureşan.

Din 4 iulie 1994 este numit de către Papa Ioan Paul al II-lea ca Arhiepiscop al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş şi Mitropolit al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, succedând Eminenţei Sale Cardinal Dr. Alexandru Todea, a cărui sănătate l-a obligat să se retragă. La 27 august 1994 este instalat la Blaj. Între anii 1998-2001 şi apoi din nou din anul 2004 este Preşedinte al Conferinţei Episcopale Catolice din România, care reuneşte ierarhia Bisericilor Catolice de ambele rituri, latin (romano-catolic) şi oriental (greco-catolic). Din 26 mai 2003 este numit, de către Papa Ioan Paul al II-lea, membru al Congregaţiei pentru Bisericile Orientale. La 16 decembrie 2005, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea îl ridică la demnitatea de Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*