Cum au „boicotat” românii istoria vreme de un mileniu… (1)

În încercarea de a da o formă public acceptabilă resentimentelor lor antiromâneşti, şi anume forma de teorie şi teză istorică, ştiinţifică, istoricii maghiari şi-au aflat punctul de plecare şi de reazem al eşafodajului de pretexte şi de argumente în faptul, bine cunoscut, că ne lipsesc documentele scrise care să ateste prezenţa românească în nordul Dunării o lungă perioadă de timp, aproape un mileniu: de la retragerea aureliană, până în secolul al XIII-lea. Pentru unii istorici români, mileniul acesta ar fi ceva mai scurt: de numai cinci-șase secole… Că e de zece secole sau de cinci, mileniul nostru de „tăcere” tot mileniu rămâne! Un “mileniu” în care documentele istorice nu menţionează prezenţa românilor în teritoriile nord-dunărene!

Istoricii maghiari propun auditorului lor un raţionament foarte clar: dacă documentele vremii (acte de cancelarie, cronici istorice, note de călătorie etc.) nu înregistrează prezenţa românilor la nord de Dunăre, asta ce poate să dovedească altceva decât absenţa românilor din aceste ţinuturi? Pentru cititorul obiectiv, adică acel cititor care nu ştie absolut nimic în legătură cu cele discutate, raţionamentul maghiar este clar şi foarte convingător. Şi, într-adevăr, autorii maghiari nu se ostenesc degeaba, găsesc ei cine să-i creadă…

Pentru persoanele subiective, care, adică, mai ştiu câte ceva – condiţia onestităţii presupunem că se respectă de toată lumea – obiecţia maghiară stârneşte la rândul ei câteva întrebări, nevoia unor precizări.

Mai întâi, cât sunt de numeroase documentele care, prezentând starea de lucruri din nordul Dunării, nu-i pomenesc pe români? De asemenea, trebuie precizat, despre documentele existente, cât sunt de temeinice, ce şanse există ca ele să fi înregistrat starea reală de lucruri, situația completă? În ce măsură ele, în parte sau toate la un loc măcar, aceste texte pot fi interpretate ca o dare de seamă asupra Daciei, în întregimea acesteia, atât pe verticala timpului, cât şi pe orizontala spaţiului?

Răspunsul la aceste întrebări e de natură să descurajeze pe orice onest roeslerian (cei doi termeni nu sunt definitv oncompatibili!), dar până acum nici unul dintre roeslerieni nu a depus armele: documente care să prezinte starea de lucruri din nordul Dunării nu prea avem! Lipsesc documentele (scrierile) care să-şi propună o descriere a lumii din nordul Dunării. Cele care există şi, în lipsa altora mai bune, contează ca sursă de informaţii, sunt şi aşa foarte, foarte puţine. În plus, ele sunt departe de a oglindi lumea nord-dunăreană, de a da seama asupra întocmirilor omeneşti din Dacia. Izvoarele istorice scrise, din care constatăm că lipsesc românii, fac doar fugare referinţe la evenimente petrecute în Dacia la mare distanţă în timp şi spaţiu de autorul consemnării. Scriitorii bizantini, când scriu despre ceea ce se întâmpla în nordul Dunării, se arată interesaţi de ceea ce avea atingere cu Bizanţul. Ei consemnează schimbările ce se produc în starea de lucruri nord-dunăreană, bunăoară prin apariţia vreunui nou neam migrator spre luminile Apusului, dar nu descriu starea de lucruri propriu-zisă. Ei sunt atenţi la evenimente, iar prezenţa de secole a unei populaţii autohtone nu avea un asemenea caracter, nu avea nimic spectaculos, senzaţional.

Dacă urmaşii coloniştilor romani nu s-au retras în sudul Dunării, persistenţa lor în Dacia vreme de un mileniu, mileniul migraţiei popoarelor, e verosimilă numai prin acomodarea la condiţiile de existenţă şi supravieţuire noi. Renunţarea la o viaţă urbană, părăsirea oraşelor, spre care erau atraşi barbarii migratori prădalnici, constituia una din primele acţiuni de adaptare la aceste condiţii. Or tocmai modul de viaţă care e de presupus că putea asigura supravieţuirea unei populaţii autohtone este modul de viaţă ce explică şi incapacitatea cronicarilor bizantini de a remarca prezenţa unei populaţii autohtone în Dacia. Folosesc termenul incapacitate, căci despre aşa ceva este vorba când un cronicar, un istoric, deci, furat de întâmplările mărunte, de suprafaţă, nu vede mai în adâncul lucrurilor, adevăratul miracol ce se petrecea în acele vremuri: statornicia unei populaţii autohtone la nordul Dunării, devenirea ei ca popor, cel mai numeros popor din această parte a lumii!

Evenimentele petrecute în Dacia, aşa cum sunt povestite de cronicarii din vechime, în mod logic şi fatal nu-i puteau avea ca protagonişti pe autohtoni. Cronicarii bizantini nu arată nici o urmă de interes pentru lumea de dincolo de Dunăre, din Dacia, din punct de vedere sociologic, cum am zice noi azi. Dimpotrivă, dacă ar exista o descriere, chiar vag amănunţită, a locurilor şi a locuitorilor din nordul Dunării, făcută de cineva care a cunoscut nemijlocit această lume, iar din descrierea acestuia dacă ar lipsi numele românilor, atunci da!, s-ar cădea să cădem pe gânduri şi pe capul românilor spunându-le că sunt venetici în ţara lor!

Din păcate însă, o asemenea descriere nu există. Cel puţin după ştiinţa noastră. Deci, recomand preopinenţilor noştri să caute bine prin biblioteci şi să afle textele din intervalul mileniului cu pricina în care era de aşteptat să fie consemnată prezenţa românilor în nordul Dunării. Nu cerem actele referitoare la vreun recensămînt al populaţiei, dar măcar câteva acte de cancelarie ori însemnări de călătorie care să privească populaţia din nordul Dunării! Căci, mai corect e să se spună nu că românii lipsesc din documentele vremii, ci că lipsesc documentele despre lumea şi starea de lucruri din nordul Dunării, din ţinuturile în care, foarte probabil, locuiau românii.

Opoziţia pe care o fac maghiarii la ideea continuităţii româneşti în Dacia mai ridică, din partea persoanelor cu o judecată “subiectivă”, şi altă obiecţie: dacă absenţa românilor din documentele referitoare la nordul Dunării ne îndreptăţeşte să-i situăm pe români în sudul Dunării, atunci cum se face că nici despre prezenţa lor în sud nu avem atestări mai concludente?! După aceeaşi logică, ei lipseau şi din sudul Dunării. Căci aceasta este situaţia, situaţie despre care istoricii maghiari uită, de obicei, să mai sufle măcar o vorbă: în documentele vechi, românii din sudul Dunării nu sunt pomeniţi nici ei vreme de o jumătate de mileniu şi mai bine. Primele atestări ale vlahilor din sudul Dunării apar, după o “tăcere” de câteva veacuri, abia în secolul al XI-lea!

Unde erau românii, dacă lipseau şi din nordul, dar şi din sudul Dunării?…

Probabil că românii care azi sunt în nordul Dunării se aflau pe-atunci în sudul Dunării, drept care documentele nu-i consemnează în Dacia, iar cei ce azi se află în sud s-au aflat pe durata “mileniului” în nordul Dunării, de aceea nu pot fi aflaţi în documentele istorice privitoare la evenimentele petrecute în perimetrul pur balcanic, sud-dunărean! Altă explicaţie nu e posibilă dacă vrem să susţinem mai departe teza roesleriană…

Sudul Dunării înseamnă, pentru vechime, pentru mileniul care ne interesează, o lume, în comparaţie cu cea nord-dunăreană, mult diferită: a aparţinut aproape întotdeauna unui organism politic de tipul statului, fiind deci administrat într-un anumit cadru politic, juridic. Documentele despre lumea din acest sud al Dunării sunt mult mai numeroase şi mai bogate în detalii. Şi cu toate acestea, vreme de sute de ani, vreo şase, aceste documente nu-i amintesc pe românii din sudul Dunării. Motivele care i-au făcut pe cronicarii bizantini (căci la ei ne e toată nădejdea, în principiu) să nu-i consemneze pe românii din sudul Dunării sunt cu atât mai valabile în ceea ce-i priveşte pe românii din nordul Dunării. Adică nu ne mai mirăm că i-au pomenit aşa de rar pe aceştia, dacă pe cei din sudul Dunării abia îi amintesc, extrem de rar! Prezenţa românilor în sudul Dunării constituind o realitate arhicunoscută cronicarilor bizantini, e de înţeles că aceştia vor fi înregistrat în acelaşi fel şi prezenţa românilor în nordul Dunării, neacordându-i nici un interes, căci ei nu fac monografii, ci consemnări de evenimente. Ale acelor evenimente legate în vreun fel de grijile şi preocupările curţii imperiale.

Sursele bizantine şi cele latine ale vremii nu fac nicio menţiune, bunăoară, asupra structurii etnice a statului bulgar, pe care-l numesc astfel, bulgar, după clanul turanic stăpânitor. Nici măcar asupra populaţiei slave majoritare, care avea să dea caracter slav poporului bulgar, nu se face vreo menţiune. Ce concluzie se poate trage din aceste observaţii? Una singură cu mare certitudine: valoarea documentelor de care dispunem este extrem de mică, ele nereuşind să ne dea o imagine a vieţii, a realităţii trăite de odinioară.

Despre români, din aceste documente, nu putem trage nicio concluzie cu privire la locul unde se aflau! Nimic nu ne poate determina să-i excludem de la o viaţă în nordul Dunării. Dar ne alegem în schimb cu o întrebare la care nu va fi simplu să aflăm un răspuns: ce viaţă au putut duce românii în nordul Dunării, vreme de un mileniu, de au supravieţuit scurgerii prin Dacia a puhoaielor umane dezlănţuite în migraţia ce-a dat peste cap rosturile Europei moştenitoare a Romei antice?

Istoricii, români şi străini, ce au meditat asupra acestui fapt excepţional care este salvarea Daciei romanizate ca insulă de latinitate, au imaginat cam cu toţii aceeaşi strategie a populaţiei autohtone: retragerea localnicilor din calea migratorilor. Retragerea în ascunzişurile pădurilor, şi-n văile munţilor, relieful variat al Daciei permiţându-le, de minune, să evite contactul nedorit cu barbarii. Pentru această ipoteză e greu de aflat vreo adeverire după metodele clasice ale istoriografiei. Dar pentru cine are ocazia să cunoască îndeaproape realitatea românească, şi în primul rând limba şi folclorul românesc, precum şi corolarul acestora care este sufletul românesc, nu se poate să nu vadă că-n alcătuirea acestora se fac bine simţite urmele, amintirea ori pur şi simplu expresia unei adânci solidarităţi dintre neamul românesc şi natura acestor ţinuturi, cu codrul şi munteleîndeosebi. Folclorul slovac consemnează și el această solidaritate.

Nu pretindem nimănui să ia în consideraţie acest argument. Dar îl oferim celor ce, de bună credinţă fiind, vor să înţeleagă dacă şi cum a fost posibil “miracolul românesc”.

Lucrurile se leagă între ele foarte strâns: condiţiile în care e de imaginat că au putut românii supravieţui sunt capabile să explice totodată şi “tăcerea” documentelor istorice, inclusiv puţinătatea atestărilor arheologice (am zis puţinătatea, iar nu absenţa!), ca şi anumite fapte de limbă pe care o interpretare simplistă se grăbeşte a le propune ca argumente ale părăsirii acestor locuri (vezi discuţia în legătură cu toponimia românească şi absenţa cuvintelor vechi germanice). Codrul, “frate cu românul”, şi muntele i-au salvat pe români în primul rând ca spaţiu vast şi complex în care se puteau înjgheba aşezări relativ statornice, sate şi cătune, ferite de orice legătură cu veneticii nestatornici, departe de drumurile, aceleaşi, prin care puhoiul uman se scurgea spre a-şi afla astâmpărul abia dincolo de Dunăre ori chiar şi mai departe. Anumite expresii ale limbii române, o mulţime de obiceiuri și tradiții, nenumărate creaţii populare poetice, toate depun mărturie evidențiind relaţia de un tip cu totul special, nemaiîntâlnit la alte populaţii din această parte a Europei,  legătura sufletească dintre român şi codru, dintre român şi munte.

În aceste condiţii, singurele în care devenea posibilă supravieţuirea, românii nu puteau dezvolta decât (1) o civilizaţie a lemnului, (2) de tip rustic, ţărănească şi păstorească, (3) o cultură orală, populară.

Pentru urmașii acelor cives romani colonizaţi în Dacia trecerea la acest mod de viaţă cât de cât străin, unora mai mult, altora mai puţin, nu va fi fost cine ştie cât de grea, de şocantă. Vechea civilizaţie geto-dacă era şi ea mai mult a lemnului decât a pietrei, era mai puţin a oraşului şi mai mult a satului, mai puţin a câmpiei şi mai mult a muntelui, doar despre daci autorii antici scriseseră că inhaerent montibus, adică „se ţin prinşi bine în munţi”, unde-şi au ardua domus „locuinţa de pe înălţimi”! În secolul al XVI-lea, italianul Ascanio Centario va consemna și el că “le montagne de la Transilvania sono tutte habitate da Valacchi”… Mai aproape de zilele noastre, cântecul popular slovac va face aceeaşi constatare, în termeni mai expliciţi: “valahului îi place să trăiască la munte”! Sau mai pe româneşte, “românaşului îi place sus, la munte, la izvor”!…

Colonizarea Daciei cu acei numeroşi cives romani nu va fi putut şi nici motive n-a avut măcar să încerce a distruge acest mod de existenţă, acest tip dacic de civilizaţie care se va dovedi salvator după retragerea aureliană. Din perspectiva acestui mod de viaţă, se poate spune că romanii aduşi de Traian şi urmaşii acestora au suferit ei un proces de dacizare. Prin retragerea aureliană începe propriu-zis procesul de formare a unui popor nou, distinct de cel latin şi de toate celelalte popoare din preajma sa. La nivelul limbii se impune limba latină, primind în structura sa numeroase elemente geto-dacice, înregistrate de lingvişti ca alcătuind substratul limbii române, subordonat stratului latin. Dar la ale niveluri ale plămadei etnice româneşti proporţiile se mai şi inversează câteodată.

Trecerea romanilor şi a daco-romanilor la un trai de tip dacic a fost determinantă pentru naşterea poporului român şi pentru supravieţuirea sa până în vremurile când românii apar în istorie gata să şi-o asume, la momentul cel mai oportun. Căci documentele încep să-i pomenească pe români în termenii cei mai expliciţi îndată ce încetează migraţia pustiitoare a barbarilor. Vreme de un mileniu românii au supravieţuit şi atât. Nu s-au aventurat să se organizeze în formaţiuni politico-militare, să ridice cetăţi sau oraşe, oferind astfel o ţintă în plus, mai lesnicioasă, noroadelor ce porniseră la demolarea Europei, la prăduirea acesteia. Când românii se vor organiza însă politiceşte, în zorii veacului al XIV-lea (Ţara Românească) sau ceva mai târziu (Moldova), o vor face, probabil, la momentul cel mai potrivit, căci ei vor întemeia astfel două state ce nu-şi vor afla egal în jurul lor prin stabilitate politică, Ţara Românească şi Moldova fiind singurele state din această parte a Europei ce există, din vechimea acelui secol al XIV până azi, neîntrerupt! Românilor se pare că le place continuitatea în toate!…

Un răspuns la Cum au „boicotat” românii istoria vreme de un mileniu… (1)

  1. mosu spune:

    din pacate,toate documentele despre romania sunt ascunse la cei mai mari neprieteni-vatican,care a dus o lupta acerba pentru distrugerea romanismului-nu e de mirare cand se stie ce borgii au acaparat atestatul de urmas a lui cristos,viena+budapesta-altii neprieteni,moscova-alta neprietena dar care acum incearca sa rescrie istoria,poate constienta de potentialul acestui umil popor,popor hulit de toti ,exceptie facand turcii-care au profitat material dar au respectat identitatea si religia-nu asa au procedat cu alte natii perverse.a se cere ,de catre istorici cinstiti accesul la aceste documente-nici un boja cu b mic sa nu fie cooptat in echipa-parerea mea-acest popor nu v-a dispare,atunci cand se crede ca-i in colaps ,atunci v-a renaste ,ca si pasarea phoenix,pasare care este exact poporul roman.asa ca nepreteni nu v-a bucurati .ii interesnta deschiderea fata de romania a papei Paul-care a spus ca aici ii gradina maicii domnului,ce ne face sa credem ca in aceasta zona a luat fiinta religia crestina,iar uzurpatorii sunt pedepsiti.restul statelor sunt sintetice si vor disparea la primul eveniment oportun

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*