Rușinea lupilor

Lică era în clasa a treia. Tatăl său, Ioniță Zoican, i-a spus încă de la începutul anului: „ – Dacă iei premiul întâi, îți cumpăr fluier!” Era un trofeu râvnit demult de copil și tocmai de aceea și-a dat toată silința și a obținut premiul întâi. Și tatăl s-a ținut de cuvânt.

Adevărul este că Ioniță își făcuse demult socotelile lui. Știa că el trebuie să meargă la muncă împreună cu soția și ceilalți doi copii mai mari, iar pe Lică urma să-l trimită cu caprele la câmp. Dacă avea fluier, copilul își găsea de lucru și nu adormea. Altfel, caprele ar fi fost în pericol, atât din cauza lupilor, cât și a viperelor. Totodată, fiind mereu treaz, nici el nu ar fi riscat să-l muște vreun șarpe, vreo viperă, sau, ceea ce ar fi fost mai rău, să-i intre în gură, așa cum se mai întâmplase cu ani în urmă în alte sate.

Lică nu știa să cânte, dar îi plăcea mult fluierul. Se chinuia se lege sunetele și când reușea să alcătuiască o frântură de cântec sau de horă de prin partea locului era într-al nouălea cer. A primit să se ducă cu caprele, fiindcă numai așa avea mai mult timp să se ocupe de fluier.

Ioniță Zoican avea vreo cincizeci de capre. Repede s-au împrietenit cu noul ciobănaș. Ce-i drept, și el se ocupa de ele. Le apleca lăstari și crengi și caprele mâncau pe săturate. În anul acela, toamna, Ioniță Zoican avea cele mai frumoase capre din sat și asta numai datorită lui Lică. Erau grase, frumoase, dar și cuminți. Veneau după ciobănaș, se opreau acolo unde se oprea el, se culcau, acolo unde el ședea jos, ascultau și ele cântecele lui Lică și parcă voiau să-i spună că le plac. De altfel, seara, Lică abia aștepta să ajungă acasă și să-și întrebe părinții dacă-l auziseră cântând. Și ei, ca vorbiți, îi spuneau că l-au ascultat de de la locul unde lucraseră în timpul zilei și că a cântat extraordinar. Parcă de la o zi la alta cânta tot mai bine, așa încercau părinții să-l încurajeze pe micul învățăcel.

Într-o zi, Lică săturase bine caprele de frunză. Aproape de marginea pădurii se afla un nuc mare, rotat, care făcea o umbră foarte răcoroasă. În arșița verii, umbra bătrânului nuc era ca o mângâiere a lui Dumnezeu. Lică s-a retras cu turmița lui sub nuc și s-a așezat. Caprele au făcut la fel. Copilul a încercat să mai cânte puțin la fluier. Caprele se culcaseră în jurul lui și rumegau liniștite. Lângă ele ședea cățeaua, bătrâna și strașnica Florica. O toropeală dulce l-a cuprins pe Lică și el s-a lăsat pe un cot. Fluierul a tăcut pe neobservate și un somn profund l-a cuprins pe copil. S-a așternut o liniște de mormânt. Doar păsările cântau în nuc și în pădurea din apropiere. Parcă Duhul Sfânt plana deasupra și nu se îndura să se despartă de turmița de capre, care-și păzea ciobănașul adormit.

La un moment dat, cățeaua a dat alarma. Caprele au sărit ca arse în picioare și s-au bulucit înfricoșate în spatele copilului. Era singura lor salvare. Lică s-a trezit buimăcit și s-a uitat în jur. Pe creasta dâmbului, la vreo 10-15 metri de cioporul de capre, ședeau trei câini mari, negri și priveau spre capre, spre copil. Lică s-a ridicat repede în picioare. În mână avea măciuchița de lemn de corn, de care era nedespărțit. A evaluat repede situația. A fost convins că e vorba de trei câini vagabonzi, care colindau pe câmp, în căutare de cățele. Cum el avea cu el o cățea, lucrurile erau cât se poate de clare. A prins curaj și a început să le strige, așa, de la obraz, suficient de tare ca să acopere lătratul cățelei: „- Ce vreți, mă? Haimanalelor! Bagabonzilor! Lăsarăți casele singure și plecarăți pe câmp după cățele! Să vă fie rușine! Câini bătrâni și fără pic de rușine! Cățele vă trebuie vouă! Lasă că mă întâlnesc eu cu stăpânii voștri și le spun ce poame sunteți! Să vă fie rușine! Credeați că Florica mea este ca ălea după care umblați voi pe mahala? Cățeaua mea e serioasă, mă! Nu se uită la păduchioși ca voi!” Dojana copilului a continuat. În timp ce le striga celor trei, bătea cu măciuchița în pământ ca să fie mai convingător, așa cum făcea când bătea vatra la colindat sau bătătura la sâmți.

Câinii se uitau parcă uimiți la puiul de om cum se agită și-și face singur curaj. Nu mai întâlniseră așa ceva. Caprele făceau zid în spatele curajosului cioban, iar cățeaua lătra la picioarele copilului, parcă ar fi vrut să spună: „ – Numai peste cadavrul meu veți ajunge la stăpân și la capre!”

Nu se va ști niciodată ce i-a făcut pe musafirii nepoftiți să se întoarcă și să plece pe unde veniseră. Poate le-a fost milă de puiul de om; poate le-a fost chiar simpatic pentru curajul lui voinicesc; poate vreun instinct din adânc de vreme le-a încleștat fălcile, precum leilor lui Daniel de altădată; poate în liniștea aceea paradisiacă, animalele l-au recunoscut pentru câteva clipe pe puiul de om drept urmașul bătrânului rege Adam și i-au dat ascultare; poate Duhul Sfânt i-a ținut departe cu puterea lui.

Mândru și bățos de ispravă, Lică a mai strigat câteva vorbe „tari” în urma ,,nerușinaților”, după care a început să cânte din fluier cu mai mare patos. Caprele ședeau în jurul lui și nu voiau să se îndepărteze nici o palmă. Cățeaua era agitată și nu înceta din lătrat. Peste vreo două ore, Lică s-a auzit strigat. Era Ioniță și Anica Zoican, părinții lui. Alergau cât îi țineau puterile și strigau disperați numele copilului. Lică a răspuns de la tulpina nucului și părinții l-au descoperit. ,, – Lică, tată, ești bine, sănătos?! a strigat Ioniță Zoican. Parcă nu-i venea să-și creadă ochilor. ,, – Da, tăticule, mai șezui cu caprele la umbră!” a răspuns Lică, neștiind de ce-i sunt părinții atât de înspăimântați. „ – Caprele sunt toate?”. „- Bineînțeles!”. „- Mă, copile, mă, la stână la Lică Bălteanu veniră trei lupi și-i omorâră douăsprezece capre…!” ,, – Păi, și la mine veniră trei câini mari, negri!”. „- Ăia fură lupii, tată! Și tu ce făcuși!” .„ – Îi certai! Le spusei să le fie rușine că pleacă bagabonzi pe câmp, după cățele, în loc să-și vadă de casă! Noi avem cățea serioasă, nu bagă în seamă toate pușlamalele! Plecară cu cozile-ntre picioare!”. „- Mă, tată, mă, asta fu cumpăna vieții tale! Slavă Domnului că scăpași cu viață…!” Mama se cânta ca după mort și-și frângea mâinile de durere. „- Au, Doamne, ce era să se întâmple astăzi copilului meu! Îi adunam oasele în poală de pe câmp acum! Numai Maica Domnului și Sfânta Vineri de astăzi îl scăpară viu și nevătămat!”

Au trecut mulți ani de atunci, Lică este și el bătrân, dar tot se mai întreabă de ce or fi plecat lupii atunci, fiindcă ar fi avut o pradă atât de ușor de obținut! Poate că e întrebarea la care nu va afla niciodată răspuns!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*