Crizanteme cu parfum de romanță…

– despre romanța vieții cu maestrul Constantin Bardan –

Există mulți oameni în jurul nostru pe care îi salutăm, schimbăm o vorbă, o alta și, necunoscându-le biografia, preocupările trecem prea repede și nu ne umplem de bucuria de a ști că vorbim cu o persoană care clădește ceva în sine pentru tine, pentru altul. Revăd niște note:la Tulcea un mare compozitor în uniformă militară, pre nume Vasile Marian. Doarme de veci la Ismail neștiut în valoarea sa: unul dintre marii compozitori ai muzicii de promenadă (un cafe concert duminical și cu fanfară). Și îl scot din uniformă, fiindcă nici nu o mai poartă de mult timp, vârsta, pe un urmaș pe linia asta a unor Ivanovici, VasileMarian, pe ieșanul Constantin Bardan.

– De când mă știu, mai exact de la 15 ani, când am început școala de profil, mă consider militar. Iar din anul cinci, când am făcut practica la Iași, ceva greu de definit m-a făcut să aleg din atâtea posibile localități tocmai Iașul. Am fost șef de promoție în anul de grație ‘68, atunci când pe 20 sau 21 august a fost intervenția în Cehoslovacia. Și din ‘68 n-am mai schimbat garnizoana deși am avut tentația de a merge la Botoșani, spre exemplu, localitate mai apropiată de Roma natală, o comună a județului. Acolo, după împroprietărirea țăranilor pe la 1864, țăranii de atunci au pus temelia caselor în spațiul acelei noi Rome, denumire botezată de inginerul care trasase schița de amplasare a infrastructurii, nu se știe cum se numea, poate Remus sau Romulus sau Gheorghe, ce mai contează după atâția ani. Nu știu cum calculase el dealurile de pe acolo, c-or fi fost șapte cu plus și minus, iarăși nu mai contează. Iar între primele case din noua Romă a fost și cea a străbunicului.

– Și cum la Roma muzica este la mare preț (indiferent de ce-or crede dacii) …

– Tatăl meu cânta la vioară și la acordeon ca o răzbunare poate asupra meseriei sale destul de ingrate căci, ca și Ceaușescu, era cizmar. Fiind orfan de ambii părinți a ajuns la un meșter cizmar, evreu, să învețe meseria. Or acela avea un copil care era meditat la vioară. Ce învăța copilul meșterului, ce nu, tata sorbea cuvintele profesorului și fie la o vioară imaginară, fie la vioara în posesie ilegală exersa mai abitir decât plătitorul. Sigur că în câteva odăi secretele nu pot fi secrete, așa că patronul l-a descoperit cu uimirea de a fi un altul decât feciorul lui. Restul poveștii poți să-l închipui dumneata, că eu nu-l știu dar fapt în clar, eu mă știu cu un acordeon în brațe de la cinci ani, un Weltmeister de 80 de bași. Cu acordeonul ăla atârnând dincolo de genunchi am învățat primul cântec. Se chema ”Orașul meu drag”.Uite, încerc și tot încerc să mi-l amintesc și nu reușesc. Cred că era un cântec evreiesc. Și cred că pe acolo multe melodii erau de sorginte evreiască. De aici și o empatie specială pentru această muzică. Și-mi vine în minte muzica lui Richard Stein. Sigur, mai este și o altă parte a chestiunii. Mergând în multe turnee în străinătate am găsit albume muzicale ciudate unde, spre exemplu, Valurile Dunării a lui Ivanovici apărea cu alți compozitori, desigur evrei. La fel ”Ionel, Ionelule” a lui George Zbârcea, ”Sanie cu zurgălăi”, nu, asta este a lui a lui Richard Stein. Și imnul Israelului este tot de sorginte românească, de la o melodie populară românească:”La cules de cucuruz”.

– Melodie din zona Botoșanilor.

– Deci existăm muzical oarecum subversiv în alte geografii și, dacă s-ar recunoaște originea reală, poate că am avea parte și de recunoștința celor care ascultă astfel muzică românească ba o și cântă.

– Constantin Florescu, unul dintre soliștii care au beneficiat din plin de creația dumneavoastră, mai ales în zona romanței (un altfel de romanță, cu o altă construcție, cu un alt tempou) mărturisea că aceste cântece sunt foarte căutate mai ales de evreii din Israel dar și de cei din America. Erau pe linia aducerilor aminte. Cărți poștale muzicale în care regăseau părinții sau propria copilărie din târgurile Moldovei și nu numai.

– Uite că în istoriile acestea regăsesc propria întâlnire cu romanța. Aveam un gramofon cu pâlnie mare, așa, și ascultam Ioana Radu. Tata, care era ceva mai plinuț, stătea pe pat, rezemat de perete, acodeonul în brațe ”și în parc fanfara cânta”. Melodia asta am pus-o de zeci și de zeci de ori. Și cred că părinții deloc neliniștiți în privința mea, nedeslipitul de acordeon, m-au dat la Școala de muzică din Botoșani. Iar până acolo nu erau decât 12 kilometri. M-a dus mama la examen în trening bun la toate, încălțat în teniși (mult mai ieftini decât o pereche de sandale de piele), apariție ciudată între copiii aceia de orășeni cu ceva mai multă dare de mână și copiii cu alt look. M-au chestionat profesorii din comisie, m-au pus să cânt, mă rog, habar nu aveam de probe, dară-mi-te de pregătirea specială pentru așa ceva (auz muzical, simț ritmic și memorie muzicală). Am făcut tot ce mi s-a cerut și, în final, a ieșit șeful comisiei cu mine în brațe și m-a dus la taică-meu, apărut deloc întâmplător acolo: Felicitări, l-ați pregătit excepțional. Deci aveam excepționalul acasă și nu știam de el. Și uite așa, la 6 ani, eram deja cu vioara sub barbă acolo, la Școala de muzică. Excepțional, nu?

– Deloc excepțional în zona divertismentului muzical, Iașul și-a refuzat acest supliment de bună-dispoziție atât de iubit mai ales de tineri prin muzica lejeră, ușoară. Cred că, pe undeva, asta v-a și dedicat romanței, un gen în care nu doar că ați excelat ci, concurențial, ați ocupat onoranta poziție a cuceritorului de trofee la marile festivaluri naționale . Reușitele compoziționale într-un areal de adâncă specificitate melodică românească. Șansoneta, canțoneta autohtonă.  

– Am fost contaminat cu romanță de mic. Mai târziu, adolescent fiind, aplicat pe noi instrumente: saxofon, clarinet (am fost la Festivalul de Jazz de la Sibiu cu regretatul Titel Popovici, cu Anca Parghel) deci exersând alte instrumente și genuri muzicale, romanța mă aștepta în spațiul dedicat iubirii. Bănuiam dar nu știam. Nu eram confuz fiindcă acumulam experiențe, tehnici, modele. Și poate că apariția lui Constantin Florescu, un interpret bun și bine dublat de spiritul caracteristic contabilului care ordonează gradual evoluția unei activități personale, acesta m-a pus la treabă. Voia compoziții pentru definirea repertoriului propriu. Asta mi-a plăcut între altele la el: claritatea parcursului. Sunt, există soliști de mare valoare interpretativă dar care se irosesc inutil, se pierd fiindcă nu și-au cultivat șansa naturală. Constantin Florescu și-a pus în plan atâtea și atâtea CD-uri de romanțe, tangouri, cântece de petrecere care să-l reprezinte dar, concomitent, să ofere și altora o colecție generoasă de titluri.

– Muzică efectiv românească prin teritorialitatea armonică neinfestată de ”străinisme”, de modă. Și nu-mi iese din minte Toto Cotugno, la Brașov, descoperind în romanța ”Ciobănaș cu 300 de oi” ancestralitate, de parcă ar fi avut de-a face cu o creație anonimă. L-a copleșit starea aceea de romantică meditație.

– Romanța este profund reflexivă. E un cântec în oglindă. Ascultând-o te simți, te vezi. Uite, a mai apărut un rid, tenta de oboseală, sigur poți ascunde cu puțin machiaj modificarea dar sufletul? Sufletul, starea de trăire nu poate primi amendamente. Și asta trebuie să intre în firesc, în armonia ciclurilor de existență. Romanța adună experiențe, acumulează trăiri are sau poate avea efecte sanogene. Poate că tocmai crizantema reprezintă simbolic romanța: apare toamna, are o sobrietate matură, plăcută, bogăție în petale și un miros discret al timpului trecut, petrecut. Dar ca să iasă și romanță din vernisajul acesta de floare trebuie să fie alături și împreună, ca sensibilitate trăită, și poetul, și compozitorul și interpretul. O chestie al naibii de simplă, nu?! Apropo de poezie: mai demult primeam textul, da, e bine și nu mă preocupa prea tare anumite, să zic așa, licențe (în sine grăbite transpuneri de idee fără polizare, fără ordonare, ca un gen de crochiuri, de schițe). Am devenit tot mai exigent, chiar neconfortabil relației cu scriitorul. Uite, îi spun, aici trebuie schimbat. De ce? – întreabă acela. Păi uite, mă opresc pe consoană. Cum să cânt o consoană prelungită? Uite aici încep cu o vocală, pe A și dincoace, pe cuplet, vine nenorocirea prin consoană. Culmea e că, din punct de vedere muzical, nici I-ul nu sună bine, e ceva mai spre consoane. Muzical vorbind. E ca diamantul brut: trebuie șlefuit, șlefuit, șlefuit și, sigur, contează și montura.

– De ani și ani de zile vă știu în cotruța mai mică sau mai de medie suprafață de la Cercul Militar. Și în toți acești ani am întâlnit, sub zeci de expresii, ”doritorul de a cânta”. Mulți, foarte mulți dintre aceștia s-au retras din muzică în ”civilitate” poate înțelegând martiriul pe care și-l asumă un interpret de romanță: actor de monolog, comunicator de sentimente, creator de magie. O anume magie. Puțini reușesc asta. Așa cum puțini interpreți de muzică populară se contopesc vibratil în baladă, în doină, pietrele de care se împiedecă ”guriștii”.

– Îți trebuie charismă. Obligatoriu. Eu am participat la foarte multe festivaluri și, ”privitor ca la teatru”, am urmărit zeci și zeci de interpreți de-a lungul timpului. Mă interesa, de ce nu, dincolo de definirea limitelor organice ale emisiei vocale, scoaterea din espectativă, minutele de miracol, de vrajă. Și nu au fost foarte multe. Fapt confirmat de rumoarea ușoară din sală, că nimeni nu vorbește, chiar și în șoaptă, când îl încremenește miraculosul, faptul de artă de înaltă altitudine. Uite era unul Octavian Huianu, doctor de la Piatra Neamț. Cânta piese de rezistență, nu am colaborat dar vreau să știi că acela mă vrăjea pur și simplu. Cânta într-o lumină specială, într-o aură din care îi împărtășea și pe ceilalți. Fantastic. Trăia în romanță! Nu mă impresiona neapărat vocea. Am auzit mulți cântăreți de operă (bași, baritoni) dedulcindu-se la romanță. Să auzi ”De ce m-ați dus de lângă voi” cântată ”soldățește”, fără nici un pianno, șoaptă, cezură, fără naturalețea pauzelor furate. Lipsea aura.

– Unii spun clar, abrupt, nu domnule, nu mă interesează romanța. Și mint fără să știe că mint fiindcă romanța ca vehicul muzical al unor stări duioase, de lacrimă uneori, este imposibil să nu-l fi atins pe cineva dintre noi. Și fiindcă vorbeai de Florescu, din noianul de interpretări (că am fost și colegi la Radio Iași) una m-a atins și o tot repet fără să știu să și recompun linia melodică, o repet cum un colecționar de bijuterii are una preferată pe care, din timp în timp o admiră de parcă ar fi creatorul aceleia. Părinții mei – așa se numește, cred, cântecul. Nu știu cine este compozitorul și chiar am impresia că marii creatori de romanță își asumă riscul anonimatului.

– Recunosc deloc anonim că e compoziția mea. Și iarăși recunosc că, la festivaluri de romanță, cel puțin doi interpreți sunt pe partitura ”Părinții mei”. La Târgoviște, la Chișinău (Crizantema de Argint) dubla și tripla interpretare au intrat într-un gen de tradiție. La fel cu o altă romanță, ”Nu mai veni dacă nu mai rămâi” interpretată inițial de Diana Saracino. Aș putea scrie, poate am s-o și fac, un manual metodic de interpretare a romanței. Că sunt unii care spun, domnule în romanță fiecare cuvânt dacă nu este cântat e o impietate. Dar cum să cânt eu: ”te iubesc” dacă o astfel de declarație este ca o mișcare de aripă, cere , aproape atinge tăcerea, șoapta. Bine dar există și voci de operă, cum este Florin Georgescu, care, prin valoare interpretativă greu descriptibilă, mă face să-i iert pe ceilalți soliști pentru care romanța nu e o stare ci un experiment. Știți ce înseamnă o acută luată în piano? Acuta presupune un surplus de energie și de presiune a aerului care fac aproape imposibilă interpretarea în piano. Și vorbesc de ”vocea de piept” nu cea ”de cap”, trucată. Și nu-mi iese din minte Cezar Ouatu, cel care ne-a reprezentat la Eurovizion. A început frumos, expresiv ca apoi să treacă la vocea de cap urcând încă două octave. Dacă folosea octava a doua ar fi fost cu totul altceva. Dar cum nu m-a întrebat nimeni, pe mine sau altul ca mine, s-a tras repede cortina.

– Revin pe o idee. Cea a sacrificiului asumat. Compozitorul de romanță, celebru prin valoare, prin momentele de triumf, trece prea repede în fondul pasiv al memoriei colective. Cine mai știe care este autorul romanței x, romanței y – acelea de notorietate? Unul din 100.000. Și așa ajungi inclusiv ”ancestral”.

– Vezi? Romanța, ca stare, impune obligatoriu o teritorialitate specifică. Pentru un străin, francez sau ce-o mai fi, dacă nu are o foarte bună cunoaștere a limbii române va sculta cântecul ca pe o orchestrală unde chiar vocea interpretului devine un instrument. Și atunci, fără asumarea textului, romanța nu mai este romanță. Melodia este un suport cum pomul de Crăciun care este Pom de Crăciun numai în ornamentele, în simbolurile adăugate pentru această sărbătoare creștină. În rest Pomul de Crăciun nu este altceva decât un brad. Or ”pomul”, în accepția generală este copacul care face roade. Îi bucură cu sine pe ceilalți. Romanța este, da, un Pom de Crăciun. Iar Crăciun – interpretul, are șansa podoabelor limbii române. Au și rușii romanțe frumoase, deosebite. Le ascult și încerc, în necunoașterea limbii, să creez povestea, starea. Dar nu poți cere asta oricui. Sigur, există și romanțe în variantă orchestrală, mai ales pentru vioară. Uite, chiar Balada lui Ciprian Porumbescu, în prima parte, este romanță. La fel cu ”Avant de mourir” a lui Georges Boulanger. E orchestrală dar la noi are și text: ”Sânt vânzătoare de pe cer”, genial.

– Cred că romanța a fost claustrată, izolată de marele flux al celorlalte genuri muzicale ușor asimilabile conferindu-i-se spații ”specializate” la radio sau televiziune, cuplând-o de cele mai multe ori cu muzica de petrecere de parcă ar reprezenta în spectacolul de divertisment secvența de melodramă, de pregătire a batistelor.

– Compozitorii români de operă, operetă, unii, au introdus în construcția muzicală și romanța, așa cum italienii canțoneta. Și mă gândesc la romanța ”Sărmane lăutar pribeag” care, că tot vorbeai de anonimatul asumat, nu-mi amintesc pe moment cui aparține. Superbă romanță. Dar revin la ”Metodică”. Romanța poate fi scrisă în ”minor”, tonalități minore, fiindcă astfel se apropie mai mult de substanța textului care nu este un pamflet, satiră. Are nevoie de intimitate, de spovadă. Ei bine, am sesizat că se poate cânta romanță și în major, în tonalități luminoase, dincolo de suportul dramatic. Și m-a fascinat posibilitatea aceasta de a spune lucruri amare cu zâmbetul pe buze. Dar e vorba de o schimbare a proporției, așa cum, într-o expoziție ești obligat să stai cu câțiva metri distanță de tablou pentru a percepe valoarea in totum. Personal, când am un text bun, foarte bun, abia în momentul de armonizare, de vibrație, simt, ating starea și mă podidesc lacrimile. Da, sunt pe drumul cel bun. Spuneam de gama majoră. Am compus o romanță cu titlul ”Viață, joc de noroc”. Mi-a cântat-o Doina Moroșanu de la Teatrul ”Constantin Tănase”. Avea forța interpretei de muzică ușoară care putea să atace acutele în forță și să revină într-n final de catifea, restaurator de stare. Iar aici sunt legat de o poveste personală. După 25 de ani m-am întâlnit cu prima mea iubire, destine diferite, familii, telefonul acela greșit de scurt-circuitare, etc.,etc. Povestea a fost înțelept preluată de textiera Angela Giorgică, parcursul melodic și, în final, Crizantema de Aur la Târgoviște cu trofeul înmânat de compozitorul Vasile Donose. Important însă era altceva: modificasem structura clasică a romanței. Deci premiul, într-un fel, era o recunoaștere a contribuției mele, o nouă pagină în istoria romanței românești. Era o chintesență a multelor mele acumulări din muzica ușoară, de jazz, toate atingând înntr-o nouă modalitate scriitura componistică. La asta m-a obligat, sunt convins, și structura versurilor, alexandrinii. Depășisem zona respirației scurte, A-B-ul de lungimea, în genere, a opt silabe. Creasem o altă structură a cupletului care obliga și o revedere în arhitectura refrenului asigurându-i personalitate.

– Trecând de hotarul strict, sper că nu ne vede nimeni, adăugăm alte zeci și zeci de compoziții din domeniul muzicii ușoare, cuplet, muzica de teatru dar și multe, foarte multe cântece de petrecere. Iar la acestea din urmă, indiscutabil, nu se pomenesște nicicum compozitorul, anonimul Constantin Bardan.

– Pe undeva este și normal. Cum ar fi ca la o nuntă solistul să anunțe compozitor, textier, etc, etc. E nuntă. Doar. Eu sunt bucuros că mi se cântă piesele. Am o piesă ”Ba n-ai una, ba alta” între cele 15 pe care ar fi trebuit să le scriu pentru Olga Ciolacu, pentru un CD. I-am dat caseta dar intervenind alte cheltuieli la dumneaei (parcă ceva legat de casă) a renunțat la idee. Eu i-am dat-o Dianei Saracino care a scos un disc cu 25 de piese la Botoșani, cu Ioan Cobâlă. Revenind la Olga Ciolacu, ea a inclus cântecul în repertoriu că mulți mi-au și reproșat: domnule, dar asta este piesa Olgăi. Final. Primesc un telefon de la interpretă care îmi spune că de trei ani piesa este pe locul unu în nu știu ce top din județul Constanța (unde are, cred, o casă). Și m-a rugat s-o declar la Uniunea Compozitorilor din România, pentru a nu se crea confuzii. La ce confuzii s-a referit, nu știu. Știu doar că piesa era declarată la uniune exact cu trei ani în urmă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*