Sfinţii de lângă noi (Întâmplări. Portrete. Reflecţii)

„Cartea lui Ciprian Voicilă, „Sfinţii de lângă noi – Întâmplări, portrete, reflecţii”, este un puzzle încântător de eseistică urbană, file de pateric contemporan, exerciţii de admiraţie şi uluitoare minuni. O carte ca o şezătoare de suflet, cu întâmplări din vremea de azi, care, oricum ar fi ea, este vremea mântuirii noastre. Scrisă într-un stil cald, familiar, lipsită de metafore fără rost şi zorzoane lingvistice, cartea se așază într-un firesc al veşniciei de zi cu zi. În deruta generalizată a lumii de astăzi, Ciprian Voicilă ne împărtăşeşte ce a auzit, a văzut şi a simţit… Cartea aceasta este ca o floare pe caldarâmul unei lumii agitate. Cine se va opri, o va vedea! Miracole se întâmplă întotdeauna lângă noi.” (Laurențiu Dumitru).

Sociolog la Muzeul Țăranului Român, scriitorul buzoian Ciprian Voicilă a publicat recent un nou volum dedicat oamenilor deosebiți pe care i-a întâlnit în perimetrul bisericii. „Sfinții de lângă noi. Portrete. Amintiri. Reflecții”, volum apărut la Editura Areopag din București, cuprinde „exemple adevărate de oameni ai lui Dumnezeu, ascunși uneori în cei mai «ciudați și necăjiți oameni»”.Autorul însuși afirmă că lucrarea sa „este un exercițiu de admirație față de oamenii remarcabili pe care i-am întâlnit în ultimii ani“.

Un capitol din carte este dedicat de buzoian părintelui Macarie Beșliu de la schitul Muntioru din Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei. Fost stareț al Mănăstirii de la Poiana Mărului, părintele Macarie este, poate, cel mai important duhovnic al zonei Vrancea, de numele său legându-se protestele din anul 2010 ale credincioșilor care au ­ma­nifestat în fața Arhiepiscopiei Buzăului și Vrancei. Supranumit „al doilea Vasile de la Poiana Mărului”, părintele Macarie Beșliu trăiește în schitul de la Muntioru, unde a fost exilat în urmă cu patru ani de la Mănăstirea Poiana Mărului, unde a slujit  aproape două decenii.

„Am urcat într-o iarnă, cu senzația acută că drumul până la schit devenise infinit și că nu voi mai ajunge niciodată la destinație. Totul în jur era dalb, înghețat, de o frumusețe nordică, aproape abstractă. Urcam orientându-mă după sârma de telegraf și având ca reper terestru o potecă creată de pașii unor pelerini mai vechi. La un moment dat, poteca a dispărut cu desăvârșire, urmând ca eu să fiu „deschizător de drum” pentru alți creștini care vor urca după mine, dornici să primească sfaturile și mângâierea părintelui Macarie. Când am ajuns sus pe plai, picioarele mi s-au afundat în zăpadă până la șold și un vifor ca în stepele rusești mătura totul în cale, în rotocoale spiralate“, scrie autorul Ciprian Voicilă în cartea sa.

Cât despre întâlnirea cu părintele Macarie, autorul şi sociologul Ciprian Voicilă scrie: „Când l-am văzut prima dată, m-a marcat chipul său luminos, pe care l-am regăsit ulterior în fotografiile pe care le-am studiat îndelung. Mi-a amintit spontan de chipul părintelui Sofian de la mănăstirea Antim, dar și de părintele Ilarion Argatu. Am citit în această potrivire dovada de netă­găduit că oamenii care se nevoiesc să I se asemene lui Dumnezeu ajung să își semene unii altora prin Iisus Hristos, Noul Adam“. Alte volume ale cărții sunt dedicate lui Părintele Justin Pârvu, Cuviosul G. cel nebun pentru Hristos, CEDRY2K – poetul străzii, Părintele Nicanor Lemne etc.

Ultima carte a lui Ciprian Voicilă adună o serie de episoade excepţionale cu câteva dintre fi gurile cele mai luminoase ale ortodoxiei româneşti. O citeşti cu încântarea unui copil ce descoperă zecile de culori dintr-un caleidoscop. Aşa descrie, după cum spuneam şi în rândurile anterioare, Maica Ecaterina Fermo, noul volum al lui Ciprian Voicilă „Sfinţii de lângă noi”, apărut recent la Editura Areopag din Bucureşti. În caleidoscopul său, Ciprian Voicilă a adunat întâmplări personale legate de câteva dintre cele mai luminoase figuri ale ortodoxiei româneşti. Iată un episod inedit despre părintele Justin Pârvu: „Prin anii 2007-2008, Ionuţ a ajuns pentru prima dată la mănăstirea Petru Vodă. A ţinut neapărat să intre în chilia părintelui şi să vorbească cu sfinţia sa. La mănăstirea Petru Vodă a regăsit două fete, pe care le cunoştea din vedere. Acestea erau însoţite de prietenii lor, doi arabi. Ionuţ le-a propus să intre împreună la părinte, să primească un cuvânt de folos. (…) Când au pătruns în chilia părintelui, nu mică le-a fost mirarea când sfinţia sa le-a zis, fiecăruia, pe nume. Dar ce miraţi au fost – aproape înfricoşaţi – cei doi tineri arabi când părintele le-a rostit numele: Naşpan şi Sale. Părintele le-a ţinut tuturor un cuvânt de folos, îndemnându-i, printre altele, să citească Paraclisul Maicii Domnului. În acest timp, una dintre fete a început să plângă. Înainte de a ieşi pe uşă, fata a ţinut să îi mulţumească părintelui şi l-a asigurat că o să îi urmeze întru totul sfatul. Ce se întâmplase? Misterul a fost elucidat mai târziu, când, reîntâlnindu-se cu fata respectivă, Ionuţ a aflat că la acea întâlnire impresionantă, în timp ce toţi ceilalţi ascultau cuvintele de folos, doar ea auzea cu totul şi cu totul altceva: părintele o sfătuia să nu avorteze copilul pe care îl purta în pântece – era copilul unuia dintre cei doi arabi. Fata a urmat sfatul sfinţiei sale şi a născut, mai târziu, copilul”. Sau o întâmplare, despre Părintele Justinian Chira, bătrânul Arhiepiscop al Maramureşului şi Sătmarului, cel care l-a adăpostit şi l-a ocrotit pe Nicolae Steinhardt. „Înainte de a ne porni pe drumul de întoarcere, ne-am ridicat de pe scaune, ca să facem o fotografie împreună. Lângă Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Justinian a nimerit un prieten de-al meu. Nu ştiu cum arhiereul l-a atins, involuntar, în dreptul plexului solar, şi atunci s-a întors spre acesta şi ia spus: – Tu ai fost un mare păcătos! Prietenul meu se întorsese de curând la Iisus Hristos venind din lumea drogurilor şi a desfrânării. „Pentru ce este de folos o asemenea carte, şi cui se adresează ea?” – s-ar putea pune întrebarea. Şi aceasta în contextul de azi, 2014, în care cititul cărţilor „clasice” se diminuează de la an la an sub avalanşa noilor formate on-line: pdf, tablete, e reader etc.

Un posibil răspuns ar fi acesta: tot în zilele noastre se manifestă un fenomen de creştere, treptată, dar sigură, a unei atitudini antiecleziale, „liber-cugetătoare”, agnostice şi ateiste, pe care unii dintre noi, cu naivitate, o socoteam apusă odată cu prăbuşirea regimului comunist. Iată că lucrurile nu stau deloc aşa, ci hidra revine în forţă şi agresiv, dominând deja spaţiul media, atât cea „clasică”, ziare, reviste, radio, tv, cât şi cea aşa-zis„virtuală”, internetul.

În toate statisticile sociologice România şi românii se găsesc pe podium, poate chiar pe cea mai înaltă treaptă a lui!, la capitolul credinţă/religiozitate, marea majoritate a populaţiei sunt membri/mădulare ai/ale Bisericii Ortodoxe Române. Dar cum este receptată aceasta de către noii atei secular umanişti? Ca o instituţie, întemeiată evident de către oameni după modelele familiare lor: academii, loji, partide, ministere etc., cu interese de putere şi economice concurente lor. Această viziune este împărtăşită, din păcate, nu de puţini „dreptmăritori creştini”, mai mult sau mai puţin intelectuali.

Aşa stând lucrurile, iată o mărturie care vede viaţa Bisericii din altă perspectivă, insistând pe aspectele relaţiilor interpersonale, ale comuniunii acestor mădulare, căci, iată, Biserica o fi ea şi instituţie, dar, mai întâi de toate, este Trupul viu al lui Iisus Hristos. Şi acesta este alcătuit din mădulare, de la vlădică la opincă, de la cei mai sfinţi la cei mai păcătoşi.

Autorul ne înfăţişează secvenţe reale, trăite de el, ale acestor întâlniri reale, cu oameni vii, contemporani, unii recunoscuţi pentru sfinţenia lor, alţii anonimi, mărturisind prin aceasta lucrarea harului ce nu încetează să se manifeste până la sfârşitul veacurilor. „Cine sfinţeşte mai sfinţească, cine spurcă mai spurce…” – aceasta este libertatea chipului lui Dumnezeu… Pr. Dan Bădulescu

Maica Ecaterina Fermo – Întotdeauna m-am ferit să-mi fac o părere despre cărţile care au în cuprinsul lor mai mult de două subiecte distincte. Aşa stând lucrurile, m-am emoţionat un pic când autorul acestei cărţi m-a rugat să scriu câteva rânduri cu impresiile mele despre cartea lui, cu atât mai mult cu cât îmi este şi bun prieten. Spre surprinderea mea, am fost furată imediat de conţinutul caleidoscopic al cărţii şi nu mă pot abţine să nu fac referire la bucuria pe care mi-a lăsat-o lectura cărţii, bucurie similară copilului care priveşte uimit zeci de imagini superbe din sticlă colorată, care se succed cu fiecare mişcare a tubului banal de carton – numit, pe bună dreptate, caleidoscop. Într-adevăr, deşi închisă în banalele coperţi de carton, cartea aceasta ne surprinde tocmai prin unitate în diversitatea subiectelor, prin coloritul şi inflorescenţa fiecărui subiect, care cucereşte ca stil şi ca subiect în egală măsură. Cartea aceasta este adresată oamenilor care caută „piatra filozofală” şi, când găsesc un fake sau un kitsch, prin înşelare drăcească se păcălesc, crezând că au descoperit misterul vieţii. Dar Ciprian Voicilă ne oferă exemple adevărate de oameni ai lui Dumnezeu, ascunşi uneori în cei mai „ciudaţi şi necăjiţi oameni” şi remarcă, extraordinar de pertinent, că acolo unde societatea noastră secularizată, descentrată şi desacralizată huleşte, batjocoreşte şi scuipă, tocmai acolo se află comoara lui Dumnezeu! Ferice de acest tânăr scriitor, care a folosit din plin harul şi bucuria darului Duhului Sfânt, dobândit în repetate rânduri, în tainicele întâlniri cu sfinţi în viaţă, cu oameni adevăraţi -oamenii lui Dumnezeu – dar mai ales că a ştiut să discearnă fără pic de înşelare care sunt acei oameni, chiar dacă uneori aveau aspect exterior dubios; şi acolo unde majoritatea societăţii ar fi scuipat a silă, el a apreciat, bucurându-se cu Bucurie Sfântă. Îmi aduc cu drag aminte de copilăria mea, a anilor ’60, când majoritatea cărţilor pe care familia mea încerca să mi le facă cunoscute, prin lumea cărora sufletul meu s-a adăpat, pregătindu-se pentru viaţă, purtau pe copertă însemnul binecunoscut al „Bibliotecii pentru toţi”. Citind cartea Sfinţii de lângă noi, cred că pot afirma cu toată tăria că este o carte pentru toţi. O recomand deci tuturor tinerilor debusolaţi, căci vor găsi calea, o recomand tuturor părinţilor pierduţi în „neînțeleasa lume a copiilor”, căci vor găsi cu siguranţă calea, o recomand tuturor plictisiţilor şi abuzaţilor de strâmbătatea vieţii, căci vor găsi calea, chiar şi filozofilor şi politicienilor care sunt cel mai greu de îndrumat, o recomand şi lor, căci sigur vor găsi răspuns şi cale de ieşire către singura şi adevărata viaţă – viaţa în Iisus Hristos.

Sorin Preda – Ce dar minunat ne oferă Ciprian Voicilă! Darul unei cărţi simple şi frumoase ca peretele de răsărit din casa unui creştin. O carte binecuvântată la umbra icoanei unor cuvioşi: părinţii Justin Pârvu, Proclu, Nicanor sau maica Paisia. O carte plină de gânduri şi emoţii mistice, stârnite de amintirea unor fapte şi întâmplări fără egal: mirul izvorât din fotografia părintelui Justin, piciorul care începe să-i crească unui copil şchiop, zidul de aer ridicat în calea securiştilor. Întâmplări grele, puternice, dumnezeieşti, pe lângă care trecem adesea indiferenţi, apatici şi fără nicio reacţie sau tresărire de conştiinţă – dovadă că trăim, cum spune şi unul din capitolele cărţii, într-o lume greşită, o lume pe dos. O lume pe care nu o putem lăsa aşa copiilor noştri, ci, urgent şi cu un ultim efort, se impune să o schimbăm. Este un efort uriaş. Un efort titanic şi nemilos, ce trebuie să înceapă mai întâi cu noi înşine.

Acesta este, de fapt, îndemnul cărţii. Să ieşim din inerţia molcomă şi consumistă în care trăim. Să restabilim ordinea firească a lumii, detronând lucrurile şi avuţia, pentru a pune gândul mântuirii şi trăirea lui Iisus Hristos, emoţia şi frumosul, bunătatea şi milostenia în chiar centrul vieţii noastre de oameni lesne muritori în însăşi nemurirea noastră. “Oamenii despre care am scris în această carte au ceva în comun: i‑am întâlnit în perimetrul sacru al Bisericii. Pentru mine, unii sunt deja sfinţi ‑ părintele Justin Pârvu sau maica Paisia. Alţii merg pe calea sfinţeniei ‑ monahul Proclu, părintele Macarie de la schitul Muntioru, Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Justinian Chira sau G. cel Nebun pentru Hristos. Iar alţii sunt eroi: Gheorghe Jijie, Marcel Petrişor. În timp ce tânărul Stelian, fostul Cedry2k, a descoperit destul de recent calea Adevărului dar, dacă va merge pe ea, ar putea deveni un reper pentru cei din generaţia sa.

Am simţit imboldul interior de a scrie, fie şi în treacăt, şi despre experienţa întâlnirii unui matur cu copiii, dar şi despre starea perpetuă de a fi copil. Am scris despre prietenie, punctând câteva repere culturale, pentru că prietenia este o întâlnire decisivă, o experienţă inegalabilă, unică pe care o descoperim cu precădere în adolescenţă şi care ne marchează pentru totdeauna. Cum altfel devenim oameni dacă nu prin întâlnirea cu un om, cu o carte, cu Dumnezeu? Eroii cărţii mele sunt autentici, vii, exemplari. Au un ideal clar. Caracterul lor atipic se profilează pe un fundal al României de astăzi care devine din ce în ce mai pregnant, mai agasant, mai contrafăcut. De aceea am simţit nevoia ca, în anexele cărţii, să mă refer la câteva probleme care ne stau în faţă ca o ameninţare şi care tind să ne transforme viaţa în opusul ei: manipularea, standardizarea, dependenţa de televizor, sexismul, asaltul noilor minorităţi, macdonaldizarea vieţii şi a morţii, simulacrele care ni se oferă ca modele, consumerismul, costurile vieţii trăite între betoane. Anexele sunt contrapunctul, antiteza cărţii propriu‑zise. Ele sunt, de fapt, partea a doua a volumului de faţă. Şi cele două părţi trebuie citite împreună: Oameni admirabili… într‑o lume pe dos. (Ciprian Voicilă).

Aşadar, în concluzie şi în încheiere, tânărul sociolog la Muzeul Ţăranului Ro­mân, scriitorul buzoian Ciprian Voicilă a fost inspirat de “oameni ai lui Dumnezeu”, oameni admirabili pe care i-a întâlnit în ultimii ani. Cu toţii se regăsesc în “sfinţii de lângă noi”. Ciprian Voicilă a publicat diverse articole şi eseuri în revistele Dilema Veche, Cultura, Suplimentul de cultură, Observator Cultural, Visul copiilor, Draga Mea, Adevărul literar, Cuvântul, Martor – revista de antropologie editată de Muzeul Ţăranului Român, Viaţa Ro­mânească, Sinapsa, Orthograffiti, Axa, Liternet, Metropam. Este coautor la volumele Experimentul Zaica (Editura Meridiane, 2000, în colaborare cu Irina Nicolau şi Daniela Alexandrescu); Arca lui Noe – de la neolitic la Coca Cola (Editura Ars Docendi, 2002, în colaborare cu Irina Nicolau, Carmen Huluţă, Cosmin Manolache, Daniela Alexandrescu); Povestiri mici şi mijlocii (Editura Curtea Veche, 2004, îm­pre­ună cu Călin Torsan, Cosmin Ma­no­lache, Sorin Stoica; volum apărut în 2013, în limba germană, sub titlul Kleine und mittlere Geschichten); Cartea cu euri (Editura Curtea Veche, 2005); Cartea cu bunici (Editura Humanitas, 2007, volum coordonat de Marius Chivu); Anii ’90 şi bucureştenii (Editura Paideia, 2008); Îngeri, zmei şi joimăriţe (Edi­tura Humanitas, 2008, în colaborare cu Ana Pascu, Carmen Mihalache, Cosmin Manolache), Despre pă­rin­tele Macarie (culegere de mărturii, Editura Areopag, 2013), volumul autobiografic Diavolul din pahar.

Un răspuns la Sfinţii de lângă noi (Întâmplări. Portrete. Reflecţii)

  1.     DE CE UNII PREOȚI NU-I MAI POMENESC PE MUCENICII ȘI MĂRTURISITORII DIN ÎNCHISORILE ȘI LAGĂRELE COMUNISTE?
        Radu Iacoboaie, 27 aprilie 2014
        
        ,,Ce folos, frații mei, dacă zice cineva că are credință, iar fapte nu are? Oare credința poate să-i mântuiască? Dacă un frate sau o soră sînt goi și lipsiți de hrana cea de toate zilele, Și cineva dintre voi le-ar zice: Mergeți în pace! Încălziți-vă și vă săturați, dar nu le dați cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Așa și cu credința: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăși.” (Sf. Ap. Iacov, cap.2: 14-17)
        Aceste cuvinte simple dar pline de înțelepciunea Duhului Sfânt, scrise de Sfântul Apostol Iacov, au fost peste timp un îndemn puternic pentru săvârșirea faptelor bune și conlucrării cu Dumnezeu în scopul dobândirii mântuirii sufletului. Ele au fost prezentate într-o formulare scurtă, mai cunoscută: ,,credința fără fapte este moartă”.
        Dacă ne gândim care anume dintre faptele noastre ne apropie cel mai mult de mântuire, vom vedea că poate cea mai nobilă faptă este mărturisirea adevărată a lui Hristos înaintea oamenilor. Pentru că Însuși Mântuitorul ne spune: ,,Cine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, și Eu îl voi mărturisi înaintea Tatălui…” Este vorba de mărturisirea la a Doua Venire a Lui, la Judecata de Apoi, când vom da socoteală pentru tot ce am făcut, dar și ceea ce nu am făcut aici pe pământ.
        Cine sunt cei care L-au mărturisit pe Hristos cu mult curaj și în vremuri de cumpănă? În primul rând, Sfinții Mucenici, cei care au primit cununa muceniciei și moarte mucenicească pentru mărturisirea credinței lor în Hristos și care nu s-au lepădat de El indiferent de amenințări, batjocuri sau torturi.
        De aceea, ortodoxia, care este creștinismul autentic și neschimbat dintru începuturile sale, aduce veșnică recunoștință tuturor celor care au fost martirizați pentru dreapta credință, care au mărturisit pe Hristos chiar cu viața lor. Mulți dintre ei au fost canonizați și sunt trecute numele lor în calendarul nostru ortodox, iar în Sinaxarul zilei se amintește despre viața lor.
        Alții însă, cum sunt martirii temnițelor comuniste nu au fost canonizați nici până acum de Sinodul BOR, pe motivul apartenenței lor la Mișcarea Legionară, pentru că mulți dintre deținuții politici erau membri sau simpatizanți ai acestei mișcări de resurecție națională, anticomunistă și antimasonică.
        Păi, cum să-i canonizeze când este fapt dovedit acum că Patriarhul este și mason și ecumenist? Ba, a mărturisit și reiau această declarație a sa, pe care am mai subliniat-o, și anume că atât timp cât va trăi el, nu va fi canonizat niciun legionar. Și într-adevăr naționaliștii (legionarii) sunt în tabăra exact opusă francmasonilor și comuniștilor.
        Întrebarea din titlul acestui articol este așadar pe cât de legitimă, pe atât de gravă. Pentru că există destui preoți atât în țară cât și în străinătate, care din motive mai mult de ei știute, nu mai pomenesc la Sfânta Liturghie când ies cu Sfintele Daruri și la alte slujbe, pe cei care au suferit prigoana sălbatică a comunismului și au murit în lagăre de muncă (de exterminare prin muncă mai exact) și în închisori, unii zăcând și astăzi în gropi comune neștiute. Oare ei chiar nu știu ce s-a întâmplat în perioada acestui regim diabolic de minciună și teroare, adică profund inuman?
        De ce foarte mulți monahi și unii preoți îi cinstesc pe acești Sfinți ai Închisorilor comuniste iar alții nu? Care este motivul real și determinant care îi împiedică să-și facă datoria creștină și misiunea de preot până la capăt? În schimb, observăm că unii îi pomenesc pe ,,eroii revoluției”. Care revoluție fraților? A lui Ion Iliescu, care a acreditat această aberație și a creat până și un Institut al Revoluției? Care revoluție, când acum știm foarte bine că în decembrie 1989 a existat o lovitură de stat masonică, mascată sub paravanul revoluției? Nu a existat nicidecum o revoltă cu totul spontană a populației, ci o manipulare odioasă a poporului român. Au existat realmente agitatori și mercenari plătiți de masonerie pentru a face să explodeze nemulțumirile românilor și a-i determina să se revolte împotriva dictaturii, de care nici nu avuseseră cunoștință.
        Este revoltător și strigător la cer să vedem și astăzi atâta frică de ierarhia superioară, atâta nepăsare, uitare sau împotrivire față de acești Sfinți Mucenici ai neamului românesc. Dacă Patriarhul Daniel și unii episcopi cer imperativ acest lucru, ca să nu fie pomeniți la slujbe, ei trebuie pur și simplu să se execute chiar dacă este împotriva conștiinței lor, care este glasul lui Dumnezeu?
        Să nu uităm un aspect foarte important. Biserica nu se poate confunda niciodată și nici reduce la nivelul instituției Bisericii Ortodoxe Române. Din Biserică fac parte toți enoriașii sau credincioșii ortodocși, împreună cu clericii și monahii. Sfintele Taine ale Bisericii se oficiază împreună. Unii dintre credincioși cântă în același timp cu strana într-o desăvârșită armonie.
        Știm că poporul român are deja evlavie la unii dintre Sfinții Închisorilor comuniste precum Ilie Lăcătușu, Valeriu Gafencu, Iustin Pârvu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa și alții, care nu numai că au mărturisit și apărat ortodoxia, dar au și salvat demnitatea poporului român. Nu s-au lepădat de credința ortodoxă și nici de convingerile lor morale, pentru a îmbrățișa ideologia satanică și nivelatoare a comunismului internaționalist, care voia să domine întreaga omenire.
        A nu-i cinsti astăzi pe Sfinții Închisorilor comuniste, credem că nu este doar o impietate sau un gest de nerecunoștință. Înseamnă practic anularea jertfei lor pe altarul ortodoxiei și neamului românesc. Adică jertfa lor benevolă pentru Hristos și pentru noi a fost cu totul inutilă și zadarnică? Nu a fost rodnică pentru urmașii lor? Ei sunt adevărați creștini, care și-au purtat crucea de creștin până la capăt. Jertfa lor se poate asemăna în mare măsură cu însăși jertfa Fiului lui Dumnezeu pentru răscumpărarea păcatelor omenirii și mântuirea omului.
        De asemenea, credem că ar trebui pomeniți la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, și pe lângă ei și alți Sfinți, precum Sfinții Martiri Brâncoveni, care sunt Sfinți Mucenici și Sfinți Mărturisitori ai ortodoxiei: domnitorul Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ștefan, Radu și Matei. Lor li se alătură Sfetnicul de taină Ianache Văcărescu, decapitat și el atunci la Instanbul pe 15 august 1714. Mare prigoană a suferit în acel timp și Sfântul Ierarh Antim Ivireanul, cinstit în inima Bucureștiului în mănăstirea care îi poartă numele.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*