Însemnări de dicolo de hotarul pus între fraţi…

După decembrie 1989, în mediile intelectuale româneşti, s-a discutat foarte mult despre „literatura de sertar”, afirmându-se sau negându-se existenţa unei asemenea literaturi. Nu s-a discutat însă nimic despre un alt gen de scrieri literare şi nu numai, respectiv despre „cărţile autocenzurate” şi purtate în mintea şi inima a sute şi mii de intelectruali români autentici, în toţi anii regimului comunist.

În climatul de democraţie şi libertate din România postdecembristă, am asistat la o adevărată „explozie” a „cărţilor autocenzurate”, în raport cu numărul celor ce pot fi încadrate în aşa zisa „literatură de sertar”. Un mare număr de creatori din domeniul literaturii şi a ştiinţelor socio-umane, au trimis sub teascurile tiparniţelor, lucrări de o mare diversitate stilistică şi tematică, care prin conţinutul şi mesajul lor, nu ar fi putut vedea lumina tiparului, în contextul social-politic de dinainte de decembrie 1989.

Unul din cei mai prolifici autori, din ultimii ani, din sud-estul Transilvaniei, este indiscutabil publicistul şi sciitorul Mihai Filimon. Publicist recunoscut pentru talentul său, dar şi pentru apostolatul săvârşit pe altarul limbii şi culturii române, într-un areal în care acestea s-au aflat constant în suferinţă, respectiv în localităţi din fostele scaune secuieşti, după 1989, Mihai Filimon „s-a dezlănţuit”, descâtuşându-şi sufletul său de român ardelean, în lucrări ce cuprind de la pagini memorialistice şi monografice, la scrieri cu tematică istorică şi povestiri pentru copii.

Nu este mai puţin adevărat că, şi în anii cât a lucrat ca redactor la ziarul „Informaţia Harghitei”, Mihai Filimon, în afara miilor de articole risipite în paginile cotidianului harghitean şi a suplimentul său social-politic „Harghita”, a semnat o serie de lucrări, dintre care amintim: „Factorii terapeutici naturali în judeţul Harghita” (colectiv) – 1974; „Consideraţii privind contribuţia prese la procesul instuctiv-educativ” (studiul sociologic) – 1975; „Octavian C. Tăslăuanu” (colectiv) – 1978, fiind prezent şi în volumele „Pagini mureşene” – 1963 şi „ Pagini maramureşene” – 1966.

În primii ani de libertate şi democraţie, în contextul istoric cunoscut, al reactivării intoleranţei faţă de români şi românitate, îndeosebi în localităţile din „Secuime”, Mihai Filimon, alături de o mână de alţi colegi, s-a implicat în viaţa cetăţii, iniţiind primele demersuri pe linia organizării instituţionale a societăţii civile româeşti din judeţul Hraghita (Liga Democratică Română şi Fundaţia „Miron Cristea”) şi apoi a filialei locale a Frontului Salvării Naţionale, toate având ca scop apărarea dreptului la păstrarea şi afirmarea identităţii naţionale româneşti, în faţa promotorilor separatismului şi a autonomiei pe criterii etnice.

Dar „punctul forte”, şi „arma secretă” ale lui Mihai Filimon le-au constituit „opera scrisă” şi „condeiul iscusit”. Dintre atuurile prestaţiei sale intelectuale amintim: o temeinică pregătire de specialitate, aşezată pe un solid suport de cultură generală şi pe o aleasă educaţie patriotică, formată în familie şi cizelată de şcoală; o experienţă de viaţă trăită în medii multietnice, îndeosebi în cele în care românii sunt numeric minoritari; şi nu în ultimul rând, harul cu care Dumnezeu l-a înzestrat, de meşter iscusit al slovei scrise.

După romanul biografic „Aripi frânte”, volumul de nuvele „În pridvorul cu amintiri” şi cel de povestiri „Din povestirile bunicului meu”, Mihai Filimon, a introdus în circuitul public o carte deosebită pentru istoria românescă de la mijlocul secolului XX, intitulată „Însemnări de dincolo de hotarul pus între fraţi- 1940-1944”.

O lucrare care prezintă o pagină mai puţin cunoscută din istoria românilor din Ardealul de Nord, din perioada ce a urmat Dictatului de la Viena, respectiv problematica taberelor de muncă forţată pentru români. Valoarea documentară a lucrării, rezidă în faptul că, aşa după cum mărturiseştea autorul „o parte din cele cuprinse în lucrarea de faţă au fost consemnate de dascălul Axente Boţianu din Dumbrava Mureşului (tatăl soţei lui Mihai Filimon), în caietele sale de amintiri, pe care, înmânându-i-le, bătrânul dascăl şi-a exprimat speranţa că ginerele său, le va lăsa urmaşilor…” O altă parte din amintirile bătrânului dascăl n-au apucat a fi puse pe hârtie, dar, în serile când acesta „lăsa ca umbrele trecutului să-i inunde simţirea”, le-a povestit autorului, cu speranţa că toţi cei care le vor cunoaşte, vor face ca „niciodată viaţa să ne mai fie întunecată de teroare şi umilinţe”.

Trecând la îndeplinirea acestui adevărat „testament pentru urmaşi”, cu convingerea că „durerile nu au fost doar ale unui om, ci ale unui neam întreg, despărţit atunci de arbitrare hotare”, autorul, se întreabă „dacă mai are vreun sens răscolirea amintirilor acelor vremi tulburi, acum, după şaizeci de ani”.

Răspunsul la această tulburătoare întrebare, l-a primit tot de la bătrânul dascăl, care din înţelepciunea lui ne învaţă că, nu ocolind adevărurile istoriei şi nici ascuzându-ne după vorbe frumoase, vom putea desprinde învăţăminte pentru viitor. Nu prin ascunderea răului putem evita repetarea lui- ne povăţuieşte încercatul învăţător– ci numai prin descoperirea rădăcinilor lui îl vom putea stârpi. Şi numai cunoscându-i urmările, vom putea să înlăturăm, în cazul nostru, orice urmă de şovinism şi ură interetnică şi ne vom putea bucura pe deplin de lumina viitorului care de-o-potrivă trebuie să se reverse în viaţa tuturor fiilor acestui pământ”.

De fapt, nu puţine sunt vocile care, invocând nevoia de a privi spre viitor, consideră că nu ar mai trebui să acordăm atenţie unor asemenea probleme dureroase din istoria contenciosului româno-maghiar. Lucrarea de faţă, prin bogăţia şi ineditul informaţiilor oferite cititorilor, demonstrază falsitatea unor asemenea aserţiuni. Cu toate că despre suferinţele românilor din Ardealul cedat prin Dictatul de la Viena, au aprut mai multe lucrări semnate de Nicolae Corneanu, Mihai Fătu, Gh. I. Bodea, Vasile Suciu, Ilie I. Puşcaş, Francisc Păcurariu, Vasile Lechinţan ş.a.,niciuna din aceste lucrări nu abordează distinct problema detaşamentelor de muncă româneşti şi a taberelor de muncă forţată, instituite de administraţia horthystă, ca forme de decimare a populaţiei româneşti, îndeosebi a liderilor acesteia, pentru ca „turmele” rămase fără „păstori”, să poată fi mai uşor risipite. Încorporările în taberele de muncă forţată, alături de trimiterea românilor pe front în linia întâi, expulzări, deportări, urmăreau epurare etnică, desfăşurată sub deviza „patrie fără valahi”.

Semnificaţia şi importanţa lucrării sporeşte cu atât mai mult cu cât nu ne aflăm în faţa unui fenomen izolat, ci în faţa unei acţiuni cuprinzătoare, bine organizată şi cu o finalitate precisă. Numai în anul 1943, numărul companiilor de muncă româneşti trecea de 100, cuprinzând un efectiv de peste 25.000 de persoane. În cei trei ani de concentrare, în taberele româneşti de muncă forţată au fost cuprinşi peste 70.000 de cetăţeni, mulţi dintre ei găsindu-şi sfârşitul, în urma suferinţelor îndurate în aceste adevărate „lagăre ale morţii”.

Volumul este structurat în trei părţi: prima parte, cuprinde perioada de după instalarea administraţiei horthyste şi până la „încorporarea” învăţătorului Alexandru Boţianu; în partea a doua, sunt redate principalele momente ale drumului până la tabără, şi apoi traseul sinuos al taberelor de muncă forţată, din Ucraina Subcarpatică şi până în linia întâi a frontului, cu întreg cortegiul de suferinţe şi umilinţe îndurate de românii ardeleni; iar în ultima parte, sunt descrise peripeţiile întoarcerii acasă şi bucura revederii celor dragi.

Mihai Filimon, ţine să precizeze faptul că, „povestirile inspiratorului acestor rânduri sunt ale unui om simplu, dascăl de ţară, informat şi preocupat cât de cât de ceea ce se petrece cu semenii săi. El evită, deşi le ştie, descrierea multor din grozăviile de tot felul la care s-au dedat bandele horthyste…. Cele spuse de el sunt fapte trăite, suferite cu răbdare, durerile topindu-se în toleranţa românească. Dată de încredere în efemeritatea unei stăpâniri nedrepte, în credinţa trăiniciei neamului, ca şi în bunătatea Cerului de a ajuta pe cei nepăstuiţi”

Cu modestie, autorul ne spune că el a încercat să dea textului original „o oarecare ţinută literară, fără, însă a se îndepărta de la originalitatea însemnărilor”. Fiind convinşi de preocuparea pentru a păstra nealterată valoarea documentară a informaţiilor cuprinse în jurnalul socrului său, considerăm că toate acestea au fost „înnobilate” prin talentul scriitoricesc cunoscut al publicistului Mihai Filimon. Iată în acest sens, doar un exemplu. Este momentul rugăciunii individuale a învăţătorului Axente Boţianu, urmat de cel al rugăciunii ecumenice…

Rugăciunea mea e laudă şi mulţumire lui Dumnezeu şi cerere de limpezire a vremurilor tulburi în care lumea se zvârcoleşte. E dorinţă fierbinte de eliberare de sub coşmarul războiului şi de sub teroarea la care milioane de suflete au fost şi sunt supuse. E cerere de reîntregire a familiilor, de întoarcere a oamenilor la casele lor şi de reluare a vieţii pe care oamenii să şi-o făurească în spiritul învăţăturii creştine. Simt cum cu fiecare rostire a rugii mele, sufletul mi se deschide către lumină şi speranţă, iar când închid cartea văd mai aproape cerul iar pământul mi se pare grădină edenică. Natura din jur vine să-mi întregească apropierea de Dumnezeu. Iată soarele e darnic, codru şi ploaia deschid porţi către cântec de psalm iar apa izvorului, săltând peste prag de piatră, iradiază în culori de curcubeu. Din care disting, însă doar trei: roşu, galben şi albastru.Îmi şterg ochii de lacrimile trăirii momentului apropierii de Dumnezeu şi mă ridic din patul de iarbă, fericit că trăiesc şi că am puterea să mă rog şi să sper”.

Cu capetele lor descoperite, cu chipuri aplecate a smerenie, cu feţele lor supte de trudă, imaginea pare desprinsă dintr-o icoană. Fiecare cuvânt din slujba de utrenie şi de la Paraclis e parcă izvorât din sufletele noastre greu încercate. Vocile bărbăteşti, profunde, răzbat puternic printre brazi şi se pare că tot muntele e cuprins de ele. Natura întreagă a devenit un uriaş cor iar cerurile parcă se deschid în a-l asculta. Iar când încheiem cu „Ascultă Doamne pe poporul tău”, mulţi ochi lăcrimează, amintindu-şi de slujbele şi oamenii din satul lor, apropierea fiind în acelaşi timp de Dumnezeu şi de ţară…. În timp ce dincolo de munţi tunurile crimei şi urii bubuie semănând moarte, aici din tabăra suferinţei, se ridică rugă pentru salvarea oamenirii de sub teroarea duşmăniei şi măcelului.

…În acea duminică din toamna anului 1944, dintr-o rarişte din munţii Ucrainei Subcarpatice, s-a ridicat către ceruri cea mai fierbinte rugă, pe care corul vreunei catedrale o poate înălţa. A fost ruga unor umiliţi şi înrobiţi de trudă, spusă într-o catedrală străjuită de cupola unui cer albastru sprijinit pe piedestal de brazi şi având drept altar soarele –ochiul lui Dumnezeu asupra pământului şi drept răspuns de strană corul interpretat de sfinţii suferinţelor româneşti”.

Cartea îndeamnă la reflecţii pe marginea responsabilităţii faptelor individuale şi colective în istorie, mai ales a acelora săvârşite în momente de tensiune şi conflicte interetnice, prilejindu-ne oportunitatea de a aprecia aşa cum se cuvine importanţa valorilor creştine. Ea ne îndemană totodată la vigilenţă şi la adoptarea unei atitudini ferme faţă de discursurile şi faptele nostalgice, ce urmăresc reîntoarcerea unor vremuri apuse pentru totdeauna.

Un răspuns la Însemnări de dicolo de hotarul pus între fraţi…

  1. momarlan spune:

    marturii cutremuratoare pentru orice roman

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*