„Gheorghienii” şi „chişinevenii”!

Toată lumea este de-acord că şcoala – alături de familie, biserică şi armată – reprezintă una din instituţiile fundamentale ale statului modern, căci de modul cum este ea organizată şi de producţiile sale de azi depinde viitorul de mâine al unei naţiuni. Ştim cu toţii cât de greu s-a pus învăţământul românesc pe picioare, într-o vreme când apusenii (italieni, francezi, englezi, germani, spanioli) aveau tot dreptul să se mândrească cu renumitele lor universităţi, deja ajunse la vârste seculare.

În Principatele unite a fost nevoie de foarte importanta Lege a instrucţiunii publice din vremea lui Alexandru Ioan Cuza, prin care învăţământul primar devenea esenţialmente modern şi deplin european, el fiind decretat obligatoriu şi gratuit, fapt care a contribuit la rapida lui răspândire în toate localităţile ţării. Cât priveşte celelalte provincii româneşti aflate în continuare sub dominaţie străină, îndeosebi Transilvania şi Basarabia, aici a fost nevoie de mult curaj şi perseverenţă din partea unor intelectuali intransigenţi, pentru ca fiii românilor să poată învăţa româneşte, iar românii să nu fie asimilaţi forţat prin draconicele legi de maghiarizare şi rusificare promovate de autorităţile budapestane şi moscovite, atât de ostile românilor şi limbii lor.

La fel ca toate celelalte sfere de activitate, învăţământul românesc interbelic a cunoscut un maxim de înflorire şi afirmare internaţională, fapt evidenţiat nu doar prin calitatea unanim recunoscută a învăţământului din universităţile româneşti ale acelor timpuri, cât mai ales prin producţiile culturale de excepţie şi prin impresionanta densitate a savanţilor şi cercetătorilor români de rang internaţional: inventatori (Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Henri Coandă), medicină (Ioan Cantacuzino, Gheorghe Marinescu), biospeologie (Emil Racoviţă), matematică (Gheorghe Ţiţeica), ştiinţele naturii (Traian Săvulescu), agronomie (Gheorghe Ionescu-Siseşti), fizică (Horia Hulubei), istorie (Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Ioan Lupaş, Silviu Dragomir, Gheorghe Brătianu, Constantin C. Giurescu, Petre P. Panaitescu), filologie (Ovid Densuşianu, Al. Philippide), geografie (Simion Mehedinţi), filosofie (Nae Ionescu, P.P. Negulescu, Mircea Florian, Lucian Blaga, D.D. Roşca), literatură (Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi), critică şi istorie literară (Eugen Lovinescu, George Călinescu, Tudor Vianu, Perpessicius, Şerban Coiculescu, Vladimir Streinu), muzică (George Enescu), sculptură (Constantin Brâncuşi), pictură (Nicolae Tonitza, Gheorghe Petraşcu).

Iată de ce după aproape un secol, noi cei de astăzi privim la această perioadă de graţie divină a spiritualităţii româneşti ca la un pisc imposibil de atins cu mijloacele şi resursele intelectuale pe care le avem la îndemână, aşa cum de altminteri privim şi la anul 1938, ca la un vârf al belşugului şi prosperităţii româneşti din toate timpurile.

Fireşte, vinovată de acest mare recul material şi moral-spiritual al românilor este perioada de instalare şi dominaţie a bolşevismului, acea întunecată jumătate de secol din istoria României, în care a fost decimată întreaga cremă a intelectualităţii româneşti inflexibile, iar românii cu mic cu mare au fost ţinuţi din scurt şi supuşi la o permanentă presiune psihică în asasinul proces de forjare a omului nou (homo sovieticus), cu penibilele şi inconfundabilele lui trăsături  de caracter: mincinos şi leneş, şmecher şi hoţ, fricos ca un iepure şi gata în orice clipă să denunţe pe oricine. Altfel cum naiba ar fi rezistat atâta timp acest odios regim, că doar nu erau atâţia securişti de profesie ca să le bage pumnul în gură tuturor celor care cutezau să murmure împotriva necurmatelor atentate săvârşite de instituţiile bolşevice la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului?! E limpede că amatorii, adică delatorii de voie ori de nevoie, se străduiau în meseria lor respingătoare să fie la nivelul profesioniştilor, şi astfel îşi asigurau răsplata cuvenită din partea nomenclaturiştilor, stăpânii lor.

Se subînţelege că într-un asemenea sistem sufocant, şcoala îşi avea un rol de prim rang în vastul proces de supraveghere atentă a lecturilor îngăduite, altfel spus de necontenită distorsionare şi strivire a personalităţii umane: profesorii aveau misiunea să buchisească pe rupte din ceasloavele materialismului dialectic şi istoric pentru obligatoriile şedinţe de îndoctrinare, iar elevii şi studenţii la rândul lor, indiferent de profilul urmat, erau bombardaţi cu mostre consistente din aberantul cocteil marxisto-leninisto-ceauşist.

În pofida acestor absurdităţi rizibile cu care era încărcată programa şcolară şi universitară, elevii şi studenţii capabili se impuneau nu doar pe plan naţional, ci chiar şi la olimpiadele internaţionale. Iar asemenea succese dădeau apă la moară ideologilor regimului, vrednici urmaşi ai lui Jdanov şi Suslov, astfel că cei mai obtuzi dintre ei chiar erau convinşi că românii se simt admirabil şi că România înaintează în galop pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltată. Iată de unde a apărut nevoia presantă de activişti cu un oarecare lustru intelectual, însă perfect pregătiţi din punct de vedere ideologic, pentru ca la comanda partidului să poată prelua orice post de conducere, fie din sfera de activitate materială, fie din cea spirituală. Aşa s-a născut Academia “Ştefan Gheorghiu”, adevărată fabrică de clănţăi, devotaţi trup şi suflet atotputernicului partid, care se autoamăgea că face din ei oameni de elită…

Evident, nu pot fi negate enormele eforturi materiale şi financiare făcute de vechiul regim (în ultima instanţă de întregul popor) în vederea generalizării învăţământului primar şi gimnazial, aşijderea în învăţământul liceal şi universitar: creşe şi grădiniţe, şcoli noi, cărţi gratuite, burse de studii, cămine, biblioteci şi cantine etc. Dar întrucât se urmărea cu prioritate dimensiunea cantitativă, văzută şi cuantificată ca o mare victorie a socialismului biruitor la oraşe şi sate, fireşte că din punct de vedere calitativ învăţământul românesc a făcut serioşi paşi înapoi, comparativ cu perioada interbelică. Pentru că o ştim prea bine: contactele şi schimburile de idei cu exteriorul au fost subţiate până aproape de inexistenţă, iar funcţiile în instituţiile didactice şi de cercetare, ca de altfel pretutindeni în societatea românească de-atunci, se obţineau în exclusivitate pe bază de dosar!

Cât priveşte învăţământul superior, ei bine, aici lucrurile se degradaseră într-un mod de-a dreptul penibil: cei mai mulţi dintre dascălii universitari nu ştiau nici măcar o limbă de circulaţie internaţională, căci înscrierile la doctorat şi promovările se făceau pe bază de dosar şi cu aprobări speciale venite de foarte sus (de regulă cabinetul doi, patronat de Elena Ceauşescu)! S-a ajuns atât de departe cu aproximativa cultură şi ştiinţă din universităţile de-atunci şi din puzderia de institute tehnice, încât însuşi Ceauşescu s-a arătat la un moment dat indignat de această stare de lucruri, motiv pentru care a afirmat într-una din cuvântările sale că “profesorii universitari nu au cursul în cap, ci capul în curs”…

Dar ce se întâmplă în ziua de azi, la 24 de ani trecuți de la Decembriada din ’89, este mai mult decât penibil şi alarmant deopotrivă: peste tot au apărut universităţi, ceea ce face ca oferta să depăşească cu mult cererea de cursanţi şi absolvenţi, prin urmare intrarea în învăţământul superior nu se face nici măcar printr-o minimă testare a candidaţilor în lipsa examenului de admitere, ci cu bani şi pe bază de medie (dosar); promovările în învăţământul universitar au loc cel mai adesea pe baza unor criterii extraintelectuale şi extraprofesionale, dacă nu cumva adevărata profesie şi menire a aşa-zişilor dascăli este aceea de-a scoate bani şi din piatră seacă, în primul rând pentru ei şi apoi pentru instituţiile unde-şi desfăşoară negustoria; masteratele şi doctoratele la rândul lor se iau pe bandă rulantă, pentru că aici mai mult decât oriunde banii şi relaţiile au cuvântul cel mai greu de spus.

Probă în sensul celor afirmate mai sus stă scandalul cu cele circa 20.000 de diplome false depistate până în prezent. Şi acesta-i doar vârful aisbergului, ce avansează ameninţător spre fundamentele societăţii româneşti. Este la mintea oricui că numărul titraţilor din această scandaloasă categorie este cu mult mai mare, dar că ei nu vor putea fi niciodată depistaţi cu toţii. Iar dintre cei nedescoperiţi, mulţi vor aspira la posturi de conducere, de vreme ce unii chiar le deţin în clipa de faţă…

Culmea este că nu ajunge puzderia de universităţi private, care au apărut pretutindeni în localităţile României aşa ca ciupercile după ploaie (în Sighetul Marmaţiei, de exemplu, oraş cu circa 40.000 de locuitori, sunt nu mai puţin de trei universităţi, între care se detaşează extensia “Spiru Haret” cu cele 14 facultăţi şi mii de cursanţi la lesnicioasa formă de învăţământ la distanţă!), deci cum spuneam, nu ajunge puzderia de universităţi româneşti, pentru că unii dintre aspiranţii la diplomele universitare – poate că printre cei mai descurcăreţi şi ambiţioşi – trec graniţa în Basarabia, în căutarea deliciilor oferite de Universitatea Agricolă de Stat “M.V.Frunze” din Chişinău.

Iar cu aceşti studenţi întârziaţi (nu neaparat mental) se întâmplă următorul paradox: În conformitate cu raportul existent între cererea şi oferta din învăţământul românesc actual, unde – după cum spuneam – oferta depăşeşte binişor cererea, respectivii întreprinzători, deci, trec graniţa în dibuirea unor avantaje şi mai consistente decât cele de pe meleagurile carpato-danubiano-pontice. Şi care, mă rog, pot fi aceste avantaje? Dacă se poate studiu ioc şi bani cu ceva mai puţini decât loco (“Spiru Haret” a intervenit în forţă pe piaţa diplomelor şi a tranşat problema în favoarea profesorilor autohtoni!), căci în conformitate cu înţelegerile dintre ministerele de resort ale celor două ţări, diplomele eliberate de partea moldoveană sunt de îndată omologate de partea românească, de parcă ar fi eliberate de Sorbona sau Oxford (este obligatorie traducerea din moldoveneşte în româneşte!), iar nu de nişte bieţi specialişti în pomicultură, pe care e mai bine să nu-i întrebi nimic din istoria şi cultura României…

În ce constă paradoxul? În aceea că respectivii cursanţi, pe care convenim să-i numim chişineveni, încep aşa-numitele studii superioare cu intenţia precis formulată de-a se vedea cu o diplomă şi, în consecinţă, de-a înşfăca o leafă mai mare. Nimic neobişnuit într-o asemenea aspiraţie umană, ştiut fiind că doar extrem de puţini dintre muritori, anume cei cu vocaţie de sfinţi, nu sunt atraşi de deşertăciunea onorurilor şi nu tind la un trai mai îmbelşugat. Iar dintre nesfinţi, cine ar avea dreptul să-i condamne pentru ceea ce ţine de condiţia omului iubitor de glorie vană şi plăceri trecătoare? Dimpotrivă, spun eu, mulţi dintre ei sunt de apreciat, dacă se au în vedere măcar cele două mari dezavantaje: vârsta şi povara familiei.

Numai că de prin anul trei de studii, aceşti năzdrăvani chişineveni încep să emită pretenţii de mari specialişti, de parcă examenul de pomicultură i-ar fi dat de-a berbeleacul din pomul cunoaşterii şi ei ar fi căzut taman în cap. Şi precum se întâmplă iarna în munţi cu bulgărele de zăpadă pornit la vale, care în final generează avalanşa, tot aşa cresc pretenţiile acestor chişineveni bâzâitori, pe măsură ce se văd tot mai aproape de fructul îndelung jinduit numit diploma de licenţă. După care să te ţii! Pretenţiile lor, aidoma broaştei din fabulă, cresc de la o zi la alta în progresie geometrică, întrucât ei ştiu mai bine ca oricine să le salte la cote rizibile cu ajutorul masteratelor, poate chiar a doctoratelor, luate în aceeaşi notă scandalos de negustorească. Şi astfel ei reuşesc să devină teribil de amuzanţi, atunci când interlocutorii lor au depăşit stadiul firesc de indignare…

De aceea, atenţie vă zic la această generaţie chişineveană! Pentru că inşii ce o alcătuiesc vin, aidoma absolvenţilor de la “Ştefan Gheorghiu”, de pe poziţiile de forţă, rezultată din goana fără jenă după funcţiile bine plătite. Iar în faţa osârdiei de care dau dovadă întru atingerea ţelului stabilit, înclin să cred că s-ar ruşina până şi Machiavelli, cu toate că în concepţia sa mijloacele utilizate erau scuzate de scopul urmărit. Fireşte, el avea în vedere doar înalte scopuri de ordin politic. Dar ce, se pot compara chişinevenii cu Machiavelli la  capitolul “lipsă de scrupule”, având în vedere că aceştia nu se sinchisesc nici cât negru sub unghie de mijloacele întrebuinţate, de-ar fi să calce şi pe cadavre?!

Există totuşi deosebiri între cele două “ilustre” categorii de licenţiaţi – ai Academiei “Ştefan Gheorghiu” şi ai Chişinăului:

1) Gheorghienii erau făcuţi la comanda partidului-stat, pe când chişinevenii au apărut la cererea, mai bine spus din cauza indolenţei ce tescuieşte piaţa noastră complet dezarticulată;

2) Gheorghienii aveau un partid în faţă şi în spate, în vreme ce chişinevenii se dau de ceasul morţii să găsească partidul care să-i propulseze în funcţiile visate cu ochii deschişi.

Quod erat demonstrandum pentru bătuta pe loc a românilor: Alte măşti, aceeaşi piesă, cum admirabil a sintetizat Eminescu năravurile de nevindecat ale românilor…

Deşi cele două ţări au pornit pe calea modernizărilor în aceeaşi perioadă (România în vremea lui Alexandru Ioan Cuza, Japonia prin reformele demarate de Restauraţia Meiji), diferenţele uriaşe dintre nivelele lor de dezvoltare ar fi cazul să-i facă pe români să se gândească că, măcar acuma după şapte decenii de penibile angajamente şi promisiuni (bolşevism+postdecembrism), ar cam trebui sa renunţe la tripla lor specializare: pălăvrăgeală, bătuta pe loc şi aflarea în treabă.

Un răspuns la „Gheorghienii” şi „chişinevenii”!

  1. Mucanu Aurel spune:

    Fireşte, vinovată de acest mare recul material şi moral-spiritual al românilor este perioada de instalare şi dominaţie a bolşevismului, acea întunecată jumătate de secol din istoria României, în care a fost decimată întreaga cremă a intelectualităţii româneşti inflexibile,
    Desi Cuza a generalizat invatamantul primar gratuit, la sf sec XIX 85-90% din populatie era analfabeta.
    Desi unii lauda perioada interbelica vezi doamne ce culturalizat era ea, conform recensamantului din 1930 peste 50% din populatia adulta era analfabeta.
    Desi unii incrimineaza „bestialul” regim comunist, analfabetismul a fost eradicat in tara noastra. Se poate sa fi ramas fara scoala tziganii care umblau cu satra si greu sa-i scolarizezi. Daca nici „bestiile” comuniste nu s-au ingrijit ca fiecare cetatean cel putin sa stie sa scrie si sa citeasca, atunci nu s-a mai ingrijit nimeni.
    Ca scoala a inceput sa se degradeze in ultimii ani ai lui Ceausescu, este adevarat, dar acest lucru s-a datorat celor care subminau regimul indemnand tinerii sa nu mai invete pentru Ceausescu(sic).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*