Japonia, ţara contrastelor şi a progresului (1)

Nu-i de ici de colo să scrii despre Japonia, ţara care – în pofida unor intruziuni europene (începutul a fost făcut pe la 1540 de misionarii şi negustorii portughezi, urmaţi de spanioli, olandezi şi englezi) – s-a retras într-o totală şi, în acelaşi timp, dispreţuitoare izolare până în anul 1853, an în care – sub comanda amiralului Matthew C. Perry – o escadră de război americană pătrunde în portul Uraga şi somează celelalte porturi japoneze ca pînă la revenirea sa în anul următor, ele să-şi deschidă porţile în vederea stabilirii de relaţii diplomatice şi comerciale între Japonia şi Statele Unite.

Şi poate că, deşi puternic impresionaţi de “vasele negre”, japonezii ar fi opus rezistenţă “barbarilor”, dacă olandezii nu i-ar fi sfătuit cu insistenţă să cedeze, aducând ca suprem argument experienţa chinezilor şi Tratatul anglo-chinez de la Nanjing din anul 1842. Căci la acea dată, Japonia încă era imperiul shogunilor şi al războinicilor samurai. Dar capitulările repetate ale shogunatului în faţa penetraţiei occidentale, ne spune Costin Murgescu în cartea sa Japonia în economia mondială, “duc la dezagregarea puterii sale, provoacă indignarea samurailor şi gruparea lor în jurul împăratului”. Pe fondul unor mari frământări politice şi sociale, în octombrie 1867, ultimul Tokugawa din seria celebrilor shoguni ajunşi atotputernici pe la 1600, renunţă la putere în favoarea tânărului Mitsushito, urcat pe tron la vârsta de 15 ani sub numele de Meiji, împărat care a domnit între anii 1867-1912.

Este începutul Restauraţiei Meiji, a cărei amintire – ne informează tot Costin Murgescu – “este perpetuată prin marele sanctuar shintoist ridicat la Tokyo în 1920, în mijlocul unui imens parc, cu mii de arbori plantaţi în memoria împăratului”. Cu toată opoziţia samurailor, Japonia renunţă la păguboasa ei politică de izolare internaţională şi se angajează cu hotărâre pe calea accelerată a modernizărilor de tip occidental: în anul 1869 încep reformele instituţionale, în 1871 este reorganizat sistemul monetar naţional bazat pe yen, iar în 1873 este introdus impozitul funciar.

De menţionat că pe un puternic fond tradiţional-istoric şi în pofida greutăţilor întâmpinate (insuficienţa resurselor financiare şi a educatorilor), una dintre cele trei mari reforme cu care a debutat modernizarea Japoniei după Restauraţia Meiji a fost reforma învăţământului prin crearea unui Minister al Educaţiei în anul 1871 şi prin decizia de-a se înfiinţa pentru copiii de la şase ani ani în sus peste 53.000 şcoli primare, 256 licee şi 8 universităţi. Nu mă pot înfrâna să nu scriu mai departe despre eficienţa învăţământului nipon, cheia atâtor şi atâtor succese naţionale, şi să nu fac o paralelă cu dezastruosul învăţământ din România, după care voi merge mai departe cu consecinţa firească a acestei Renaşteri a Japoniei în pragul secolului 20: expansiunea internaţională! După cum ne avertizează adevăraţii specialişti ai istoriei şi proceselor specific nipone, aşa numitul “miracol japonez” îşi are propriile sale explicaţii. Prima dintre aceste explicaţii priveşte gradul de instruire al japonezilor din vremea shogunatului, dată la care Japonia era mult mai alfabetizată decât Franţa celui de-al doilea imperiu în aceeaşi epocă! Iar o asemenea afirmaţie tranşantă n-ai cum să n-o iei în seamă, îndeosebi atunci când afli că ea vine din partea specialistului francez Augustin Berque… Tot aşa Mason şi Craiger, doi istorici de origine engleză, notează că pe la 1800 toţi membrii clasei samurailor erau nişte oameni cultivaţi, că în ultima parte a epocii Tokugawa rata de alfabetizare a întregii populaţii ajunsese la 30 la sută (peste 50 de procente dacă se ia în considerare numai populaţia masculină), ceea ce – concluzionează ei – “este cu totul extraordinar pentru o societate premodernă” şi că “aspectele de masă ale educaţiei Tokugawa au ajutat în mod cert modelarea viitorului ţării după 1868”.

Învăţământul japonez actual cuprinde trei trepte:

a) Învăţământul obligatoriu include şcoala elementară, cu o durată de şase ani (începând de la vârsta de 6 ani) şi prima treaptă sau primul ciclu al şcolii liceale, cu o durată de trei ani. Această treaptă este absolvită de peste 99 la sută dintre copiii japonezi de vârstă şcolară;

b) High school este al doilea ciclu al învăţământului liceal (teoretic sau tehnic), pe care de regulă îl absolvă circa 90-93 la sută dintre copiii japonezi cu vârste cuprinse între 15-18 ani. Această treaptă îi uimeşte pe specialiştii americani atât prin proporţia de absolvire, cât şi prin cantitatea şi diversitatea cunoştinţelor acumulate. Căci, în medie, elevii şi studenţii japonezi cunosc mult mai bine decât elevii şi studenţii occidentali istoria mondială şi evenimentele curente. Tot aşa, tineretul nipon îl depăşeşte pe cel din ţările vestice nu doar la capacitatea artistică, muzică şi agilitate fizică, ci şi în domeniul ştiinţelor şi matematicilor, singurele domenii în care există o posibilitate demnă de încredere pentru comparaţii internaţionale de cunoştinţe;

c) Cea de-a treia treaptă o reprezintă învăţământul superior, în care intră circa 38-39 la sutădintre tinerii japonezi. Demn de reţinut este următorul lucru: Deşi numărul instituţiilor de învăţământ superior din Japonia este mare (peste 400 universităţi şi peste 500 colegii universitare, majoritatea particulare), rolul central în sistemul de învăţământ superior revine, ne informează C. Murgescu, “celor 87 de universităţi naţionale şi 33 de universităţi publice, la care intrarea este posibilă numai în cazul în care candidatul reuşeşte să dobândească un loc, după ce trece de barajul a două examene de admitere (subl. mea, G.P.): primul, cu caracter preliminar, uniform organizat de Centrul Naţional de Examene pentru Admitere la Universitate; al doilea, organizat de fiecare universitate în parte, care duce la clasificarea candidaţilor în raport cu capacităţile şi aptitudinile specifice pentru specialitatea aleasă”.

Cât se poate de elocvent, în condiţiile în care la noi grosul facultăţilor (avem peste 100 de universităţi, dar nici una nu figurează între primele 500 ale lumii!), deci grosul facultăţilor aleargă după cursanţi (a se citi după bani), prin urmare nici pomeneală de examene de admitere…

Şi încă ceva. Întrebat un profesor universitar japonez ce urmăreşte să afle când examinează un student, acesta a răspuns: “Cantitatea de cunoştinţe acumulate este foarte importantă, este baza culturii lui de specialitate. Dar nu este singurul aspect. Astăzi cunoştinţele se reînnoiesc repede. Mă preocupă foarte mult să văd dacă a învăţat să înveţe şi să judece singur probleme pe care le discutăm. Asta îl va ajuta toată viaţa”.

Desluşim în răspunsul profesorului două chestiuni esenţiale, care au dispărut aproape cu totul de pe meleagurile noastre în cele două decenii de scremut reforme postdecembriste:

a)nPreocuparea constantă a dascălilor japonezi de a scoate cadre nu doar bine pregătite, ci mai ales însetate de dorinţa de a şti;

b) Dacă scopul imediat (dictat ba de puţina ştiinţă şi conştiinţă, ba de interesele materiale) al dascălilor români este de a nota studentul la examene pentru ceea ce acesta nu ştie, scopul cu bătaie lungă al dascălilor niponi este de a-i învăţa pe studenţii lor să înveţe şi de a-i răplăti cu o notă corespunzătoare pentru ceea ce ştiu…

Revenind, să precizăm că răspunsul profesorului japonez seamănă foarte mult cu celebra parabolă a unui învăţat chinez din antichitate, parabolă pe care o citează cu satisfacţie reputatul economist Saburo Okita în cartea sa Cu faţa spre secolul 21, atunci când ne oferă o altă explicaţie a miracolului japonez – Planurile economice: “Dacă vei da un peşte unui om, el îl va mânca pe loc. Dar dacă îl vei învăţa să pescuiască, va mânca peşte tot restul vieţii lui”.

2 răspunsuri la Japonia, ţara contrastelor şi a progresului (1)

  1. Iacoboaie Radu spune:

    România ar trebui să pună bazele unui învățământ performant. Este foarte important ca un absolvent de liceu sau de facultate să fi ajuns SĂ GÂNDEASCĂ SINGUR. Asta ar demonstra că a asimilat într-adevăr cunoștințele ce i s-au predat și poate fi coerent în gândire, că poate deveni foarte util societății, care a investit în educația lui.
    Și iarăși un aspect foarte important, este educația creștină și cunoașterea istoriei neamului. Pentru că, un adevărat învățământ cultivă iubirea față de neam și Dumnezeu.
    Doamne ajută!

  2. Alexander leg. a V a Macedonica spune:

    Daca il vei invata pe om sa creasca pesti …si apoi sa-i pescuiasca,va manca peste tot restul vietii ! Tot pescuind,s-a lichidat fondul piscicol si Romania a ajuns sa produca annual numai 7500 t peste, fata de cca 78000 t in 1988 !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*