Recurs la istorie: acorduri economice româno-germane

Acordul de credit româno-german din 4 decembrie 1940

Semnat la Berlin, de către Greceanu şi Dimitriuc din partea română şi Clodius din partea germană, acordul avea ca scop declarat posibilitatea punerii în practică a programului de reconstrucţie a economiei româneşti. În acest scop, Germania se obliga să aprobe acordarea de credite suficiente pentru programele de livrări, care cuprindeau: maşini agricole şi unelte; instalaţii pentru industria agricolă; construcţii de căi ferate; construcţii de conducte pentru transportul petrolului; maşini pentru construcţia drumurilor etc. În ceea ce priveşte livrarea de maşini agricole şi unelte se prevedeau cantităţile exacte ce urmau să fie livrate României, ca şi precizarea că guvernul român solicita ca, într-un interval de trei ani, să i se livreze maşini pentru construcţia drumurilor. Guvernul german urma să examineze ordinea punerii de urgenţă la dispoziţie a maşinilor solicitate de partea română.

Protocolul confidenţial româno-german din 17 ianuarie 1942

Cu ocazia acestor negocieri s-a căutat să se reglementeze întreg complexul de probleme economico-financiare rezultând dintr-o colaborare din ce în ce mai strânsă. Această colaborare economică accentuată a fost, pe de o parte, consecinţa firească a colaborării româno-germane pe terenul politico-militar; pe de altă parte, ea a fost impusă de realităţile economiei de război în care se găseau cele două ţări. În fine, ea a fost condiţionată şi de controlul economic german, exercitat asupra majorităţii ţărilor din Europa, fie direct, fie indirect, prin deţinerea monopolului transportului. Din ansamblul chestiunilor care au format obiectul negocierilor de la 17 ianuarie 1942, de la Berlin, se desprind câteva principii esenţiale: colaborarea economică; adaptarea economiei româneşti la economia de război, în sensul raţionalizării consumului şi ierarhizării nevoilor, pentru a putea furniza puterii militare posibilităţi optime; folosirea experienţei germane pentru o întrebuinţare cât mai raţională a materiilor prime şi pentru aplicarea noilor procedee de fabricare şi conservare în industria românească; executarea obligaţiunilor cuprinse în Acorduri, indiferent de situaţia clearing-ului.

În afară de clauzele care cuprind obligaţiuni certe, s-au mai inserat şi anumite clauze de bunăvoinţă, care urmau a fi discutate de ambele părţi semnatare, după care răspunsul afirmativ sau negativ trebuia dat, în cel mai scurt timp posibil. Protocolul din 17 ianuarie 1942 este rezultatul unei examinări amănunţite a posibilităţilor de livrare ale celor două ţări şi precizează măsurile ce s-au luat pentru o cât mai bună funcţionare a schimburilor de mărfuri şi de plăţi.

Protocolul confidenţial româno-german din 12 iunie 1942

În baza art. 32 al Tratatului de Stabilire, Comerţ şi Navigaţie, din 23 martie 1935, încheiat între Regatul României şi Reichul german, s-a încheiat la 12 iunie 1942, Protocolul confidenţial al celei de a 12-a sesiuni comune româno-germane. Prin acest Protocol s-a căutat a se înlătura toate piedicile ivite prin executarea Acordului din 17 ianuarie 1942, preîntâmpinând eventualele pagube care ar fi prejudiciat interesele celor două economii. Cu această ocaziune, pe lângă completarea din ambele părţi cu supracontingente importante din punct de vedere al războiului, s-a urmărit menţinerea la un nivel cât mai ridicat a schimburilor de mărfuri româno-germane.

Protocolul confidenţial româno-german din 2 februarie 1943

Acest Protocol a reglementat, în afară de schimburile de mărfuri şi de plăţi obişnuit pentru anul convenţional 1942-1943, ansamblul problemelor economico-financiare ce rezultă din colaborarea dintre cele două ţări. În ceea ce priveşte volumul schimburilor de mărfuri, România va livra în cadrul anului convenţional 1942/1943, mărfuri în valoare de cca. 7.000 milioane RM, dintre care 450 milioane RM produse petroliere, iar restul alte mărfuri, pe când livrările germane, fără armament şi alte livrări pe credit, nu vor atinge decât cca. 400 milioane RM. Înglobând şi livrările de armament, precum şi cele făcute pe credit, conform acordurilor în vigoare, valoarea totală a exporturilor germane se ridică la cca. 900 milioane RM.

Protocolul confidenţial româno-german din 17 iulie 1943

La 17 iulie 1943 s-a mai încheiat un Protocol confidenţial, a cărui executare urmează să se discute în cadrul sesiunii comune româno-germane din toamna anului 1943. Pe lângă aceste acorduri semnate între 1940-1943, au mai intervenit şi convenţiuni cu caracter strict confidenţial, semnate în interesul propăşirii economice a celor două state şi mai ales pentru rezolvarea intereselor comune create prin Războiul din Răsărit. Din primăvara anului 1939, care precede războiului actual şi înseamnă în acelaşi timp şi începutul unei colaborări mai strânse faţă de starea dinainte, statul român, prin forţa împrejurărilor, începe să ia parte din ce în ce mai simţitor la sforţările depuse de Germania pentru realizarea năzuinţelor sale politice şi trebuinţelor sale economice şi financiare.

În domeniul economic, diferitele acorduri încheiate după data de 23 martie 1939 şi până la 4 decembrie 1940, data semnării Protocolului confidenţial economic româno-german, de la Berlin, pot fi socotite ca înfăţişând o tendinţă progresivă de adaptare a economiei româneşti la economia germană. Cercetând situaţia comerţului nostru exterior pe ultimii trei ani, se constată că faţă de situaţia dinainte de 1939, acordurile economice recente au favorizat într-un chip neobişnuit importul german din România. În timp ce în anul 1939, importul german din România se cifra la 43 la sută din totalul exportului nostru în restul lumii, în anul 1941, şi aceasta pentru perioada primelor șase luni, se ridică la 69 la sută.

Este cazul să menţionăm din nou că produsele petrolifere care constituiau 33% din exportul nostru în Germania în 1939 atingeau 71 la sută în perioada sus-amintită (primele 6 luni din 1941). La cereale, cu toată recolta extrem de slabă a anului 1940, se constată şi aici o creştere de la 60 la 78 la sută în perioada primelor șase luni din anul 1941.

Din acordurile semnate cu Germania în perioada 1940-1943, reiese că statul român îşi putea clasifica angajamentele în două mari categorii:

1. Angajamente de ordin monetar şi înlesniri de finanţe potrivit acordurilor.

2. Angajamente făcute pentru Germania, fără ca România să aibă o nevoie imediată.

Angajamentele pentru finanţare, de la punctul 1, se pot divide la rândul lor în:

a. Plăţi pentru Misiunea Militară Germană;

b. Plăţi pentru finanţarea acordului – petrol;

c. Plăţi pentru Legaţia Germană.

Acestea, în fond, s-ar putea considera recuperabile.

La punctul 2 avem cheltuieli făcute de România datorită alianţei cu Germania, fără însă a fi reclamate de necesităţi româneşti.

În această grupă intră:

a. Plăţi pentru răscumpărarea rentelor române aflate în Germania;

b. Plăţi pentru răscumpărarea bunurilor repatriaţilor germani din Bucovina.

c. Plăţi reprezentând contravaloarea creditului polonez.

În cadrul acordurilor semnate cu Germania, cel mai important capitol, ca o consecinţă a stării de război, pentru schimburile economice cu Germania, l-a constituit livrarea produselor petrolifere. În fapt, s-au livrat Germaniei 70la sută din cantitatea totală de export, considerând un mediu de patru milioane. tone anual. Din valoarea acestui export rezultă că România fiind semnatara „Oelpakt”-ului şi livrând petrolul nu la preţul-plafon, care ar fi de 47.688 milioane lei, ci la aşa-zisul preţ de bază, este în situaţia de a-şi vinde produsele petrolifere la 21.768 milioane lei anual. Această diferenţă de cca 26,5 milioane lei este pur şi simplu o pierdere pentru economia românească, care a trebuit să renunţe la drepturi vamale: diferenţa între preţul-plafon şi Grundpreis (de bază);  drepturi vamale 80 la sută (diferenţa între preţ monitor şi preţ plafon); diferenţe în defavoarea societăţilor petrolifere; diferenţe rezultate din drepturile de tarif neîncasate de Regia Autonomă a C.F.R. pentru transportul produselor petrolifere.

Ca o compensare pentru aceste diferenţe de preţuri, Germania livrează, conform scrisorii din 22 octombrie 1940, armamentul la preţurile antebelice. Totuşi, din punctul de vedere al valorilor, diferenţa între produsele petrolifere şi armamentul primit este în favoarea Germaniei, întrucât prin Protocolul din 1 octombrie 1940, România renunţă la echilibrul armament-petrol, fixat prin Convenţia din 22 mai 1940. O stare semănătoare se poate constata tot din cifrele prevăzute în diferitele acorduri şi la alte produse importante pentru economia românească, cum ar fi produsele agricole, animale, lemn etc. La aceasta se mai adaugă şi pierderile de vase româneşti aflate în serviciul Marinei germane pentru care urmează a se da o confirmare oficială de către Reichul german, a obligaţiunilor de despăgubire ce rezultă din contractele existente între S.M.R. şi Marina de război germană.

Un nou capitol pentru economia românească îl constituie situaţia monetară şi economică din Transnistria, de unde Germania se aprovizionează cu foarte multe articole pentru trupele sale care staţionează sau sunt în trecere.

În cadrul negocierilor din toamna anului 1943, cu ocazia sesiunii comune româno-germane, urmează să se găsească modalităţile cele mai indicate pentru rezolvarea unor litigii care ating interesele economice româneşti, precum şi să se reglementeze în modul cel mai stabil posibil, situaţia schimburilor noastre cu Reichul german.

Un răspuns la Recurs la istorie: acorduri economice româno-germane

  1. Tony spune:

    Se cunoaste numele celui care a negociat protocolul de reglementare a platilor din 1943, care a dus la plata in lei aur de catre Germania? Stiu ca nu era economist ci secretar, ulterior aruncat in inchisoare de catre comunisti.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*