Augustin Deac s-a născut în 1928 într-o familie greco-catolică și a urmat școala elementară din Giurtelecu Șimleului. A absolvit facultatea de istorie și arheologie a Universității din Cluj, fiind asistent al academicianului Constantin Daicoviciu. A obținut titlul de doctor la București și a fost decenii întregi cercetător principal la Institutul de Istorie și Studii Politice din București. A publicat peste 40 de lucrări științifice de referință și a adus în România textul microfilmat al codicelui din Rohoncz publicat în „Națiunea” pentru întâia oară. Augustin Deac s-a stins din viață pe 29 ianuarie 2004, la București. Redăm în continuare selecțiuni din amplul serial dedicat codicelui „Codex Rohonczy” de către profesorul Augustin Deac.
*
Este aproape unanimă aprecierea istoricilor români, după care, din cauza vicisitudinilor vremurilor, a numeroaselor războaie purtate de armatele marilor imperii şi regate vecine, din toate timpurile, pe pământ românesc, a jafurilor şi distrugerilor dc importante bunuri materiale şi culturale, în focul mistuitor al acestora s-au aflat şi multe cronici vechi, manuscrise, documente ale Cancelariilor Ţărilor Române, precum şi altele de acest gen. Dar, cu toate aceste pierderi uriaşe de valori culturale, istoricii români sunt conştienţi că multe fonduri de arhivă, importante documente, lucrări antice de istorie şi geografie a pământurilor Daciei antice au fost furate, pur şi simplu, de cotropitorii străini, interesaţi în a ne frustra de cunoaşterea mai aprofundată, mai documentată a istoriei multimilenare a poporului daco-românesc. Dovada incontestabilă a acestui adevăr sunt descoperirile realizate în ultimele patru decenii ale secolului al XX-lea în arhive şi biblioteci din ţară şi de peste hotare, de importante lucrări de istorie, îndeosebi în marilc centre culturale europene sau în capitalele unor foste mari imperii şi regate vecine. Este, credem, suficient să amintim, în această privinţă doar câteva exemple mai ilustrative, ca:
• descopenirea de către istoricii români a celei mai vechi cronici turceşti, intitulată Ogusmame, în care se menţionează existenţa în secolul al IX-lea e.n., mai precis pentru anul 839, a unei Ţări a Românilor la nordul Dunării şi în teritoriile din nordul Mării Negre, până spre Nipru;
• descoperirea Atlasului german din anul 1826. în care pe o hartă ilustrând popoarele Europei de răsărit la anul 900 e.n., pamântul românesc se întindea din Pannonia până la Nipru, specificându-se: Walahen oder Rumuny;
• descoperirea scrisorii unui conducător chazar, referitoare la secolul al VII-lea e.n. din care rezultă existenţa în Transilvania a “ţării Ardil”, adică a ţării Ardealului, termen curat românesc, apărut cu două secole înainte de invazia triburilor migratoare războinice ungare în Bazinul mijlociu al Dunării, ceea ce dovedeşte că ungurii au fost aceia care au împrumutat termenul de Ardeal din limba română, spunându-i, după topica limbii maghiare, Erdély;
• descoperiirea în Biblioteca naţională din Budapesta a lucrării lui Lukacs Karoly, preot romano-catolic şi arheolog. care a păstorit peste zece ani în regiunea Balatonului, unde a făcut cercetări arheologice, identificând urme materiale ale unor conace, biserici şi cetăţi voievodale româneşti în secolul al X-lea, adică tocmai de pe timpul invaziei triburilor migratoare ungare, lucrare care, deşi apăruse în anul 1937 la Tipografia Episcopatului romano-catolic din Oradea, unde preotul a fost transferat de către autorităţile ecleziastice, această carte nu s-a găsit în nici o bibliotecă din România. Motivul se cunoaşte!
• descoperirea Cronicii împăratului german Friederic Barbarossa în care pentru anul 1189 se atesta existenţa unei ţări româneşti numită “Walahia” între Dunăre şi Munţii Carpaţi condusă de un principe;
• descopenirea surselor documentare privind lucrarea ilustrului cărturar român din secolul al IV-lea, Aeticus Dunăreanu, intitulată Cosmographia, scrisă în limba română cu alfabet geto-dacic şi tradusă apoi în limba latină romană;
• descopenirea în lucrările lui Homer-lliada şi Odiseea, a unor cuvinte, nume de persoane şi alte expresii ca bătălie, Poarta Schciană din limba daco-românească;
• descoperirea a sute de cuvinte daco-româneşti în limba greacă a dorienilor, plecaţi din Transilvania pe la anul 1200 î.e.n.,
• descoperirea, într-o lucrare de studii sociale a învăţatului grec Pithagora din secolul al V-lea î.e.n. a unor cuvinte neaoş românesti, ca spre exemplu cuvântul “moşneni”;
• argumentarea ştiinţifică a folosirii unor cuvinte româneşti ca mied, meiu, colibă etc., în opera ambasadorului bizantin Panites Priscus, aflat în anul 448 la Curtea neîmblânzitului Atila în al cărui blazon figura ca fiind şi “rege al dacilor”. Sunt toate acestea descoperiri semnificative, care corectează aprecierile mai vechi ale unor filologi români şi străini, care după “cercetările” lor, cuvinte româneşti scrise nu apar, chipurile, decât abia din secolul al IX-lea e.n.
Nu de mică importanţă au fost descoperirile privind stema regatului geto-dac, al Daciei antice, precum şi referirile Concrete la Coroana regilor ei, folosirea în unele surse documentare străine a denumirii de “regi” pentru domnitorii Ţărilor Române; descoperirea a sute şi sute de cuvinte vechi româneşti, provenite nu din limba latină romană, ci din fondul autohton geto-dac în vocabularul popoarelor italian, francez, spaniol, englez, irlandez, lituanian etc.; identificarea rostirii rugăciunii Tatăl Nostru atât de românii din cele trei state româneşti -Muntenia, Moldova şi Transilvania, cât şi de neamurile celtice din regiunea Walace-ului (adică a românilor) din Marea Britanie, în întreg Evul Mediu şi explicaţia ştiinţifică a acestei reliătăţi şi, în fine, că termenul de România, ilustrând unitatea celor trei ţări româneşti, a fost folosit în documentele străine, mai ales diplomatice, cu multe secole înainte de cel de-al XIX-lea etc.
Pe acest făgaş al completării istoriografiei româneşti cu importante piese de chihlimbar se înscrie şi aducerea în ţară de către autorul acestor rânduri a unui film color ce conţine texte dintr-o Cronică românească de 448 pagini, din secolele XII-XII, scrisă în Muntenia în limba română, cu alfabet geto-dacic, aflat în Biblioteca Academiei Ungare de Ştiinţă de la Budapesta sub numele de Codex Rohonczy, după numele celui care 1-a dat grofului transilvănean Gusztav Battyanyi şi care apoi l-a donat, în anul 1838, amintitei biblioteci, pentru a-l păstra ca Document de patrimoniu.
Din cercetările noastre la Budapesta rezultă că această cronică, deşi a fost studiată de o mulţime de specialişti în materie, îndeosebi unguri, specialişti ai papalităţii şi de către unii istorici şi lingvişti români, nici unul dintre aceştia nu a putut descifra textul şi alfabetul în care a fost scris. Din discuţia directă avută cu regretatul acad. Ştefan Pascu pe această temă a rezultat că spcciaăştii români, cărora nu a dorit să le destăinuie numele, au fost întru totul de acord cu aprecierile altor cercetători străini, că textul cronicii este scris într-o limbă cumană, necunoscută încă.
Probabil că şi din această cauză, a neputinţei descifrării lui, un membru marcant al conducerii statului ungar a fost de acord, fireşte, la insistenţele noastre, să ne dea nu doar câteva pagini xeroxate ale acestui Codex, ci întreaga lucrare de 448 de pagini şi încă un film color.
Despre existenţa unui alfabet prorriu geto-dacic se poate spune că el a fost creat cu multe milenii în urmă, descinzând chiar din scrierea pictografică , descoperită pe tăbliţe aparţinând perioadei neolitice cu peste 5500 de ani în urmă. Vestitul specialist belgian Vulcanius Bonaventura, într-o lucrare de referinţă apărută în anul 1592, precizează, pe baza mărturiilor arheologice scrise în alfabetul geto-dacic pe care le-a văzut, că un alfabet autohton geto-dacic a fost inventat cu mult timp înaintea celui latin roman. Descoperirea unor surse documentare privind existenţa lucrării lui Aeticus Dunăreanu, intitulată Cosmographia, scrisă în limba daco-românească, cu alfabetul geto-dac în secolul al IV-lea din era noastră, este o altă dovadă a existenţei unui alfabet propiu.
Folosirea de către români a acestui alfabet geto-dacic şi în sec. XII-XIII este dovedită de cronicarul ungur Simon de Keza care, în a sa lucrare din 1282, referindu-se la secuii care convieţuiau atunci cu românii la vest de Munţii Apuseni, preciza expres: “De aceea (secuii) amestecându-se cu blackii (românii) se zice că se foloseau de literele lor” fapt trecut cu vederea dc către istoriografia ungară, care considera chiar constatarea lui Simon de Keza drept o insultă adusă ungurilor “civilizatori”.
În această ordine de idei, merită să mai subliniem şi afirmaţia Papei Inochentie al IV-lea (1242-1258) conform căreia: “De un secol şi jumătate valahii (românii) din Dacia traduseseră, pe nesimţite, în limba lor, liturghia”. Rezultă, aşadar, cu claritate. ca pe la anul 1100 românii, adică clericii ortodocşi, au tradus şi Liturghia în limba lor proprie.
Poate sa spună cineva cum s+a născut, când şi unde, alfabetul latin?
Da o cautare pe Google de forma : „Cand si unde a aparut alfabetul latin”. Vei afla ca, in mare, acesta a aparut cam pe la nul 700 i.e.n si se pare ca a provenit din scrierea stilizata a literelor grecesti care sunt inspirate din alfabetul fenician care este inspirat din hieroglifele egiptene. Asta spus sumar intrucat subiectul este inca mult dezbatut si nu exista inca deplina concordanta in opinii. Noi am folosit inca de la inceput alfabetul latin, in special dupa retragerea aureliana, dar cu timpul Imperiul Bizantin a fortat scrierea cu alfabet grecesc iar dupa navalirea slavilor in balcani si crestinarea Rusiei Kievene, s-a marsat pe impunerea alfabetului cirilic si glagolitic(mai putin) pana la domnia lui Cuza care a impus alfabetul latin. Si pe care il avem si astazi, prin voia Domnului.
Asa cum alfabetul chirilic al lui Chiril si Metodiu, preoti bizantini, este o inspiratie din alfabetul grecesc, la fel si alfabetul folosit de preotii romani ortodocsi este tot de inspiratie bizantina. Nu am citit niciunde sa se fi gasit scriere geto-dacica inainte de cucerirea romana.
Imperiul roman avea mare influienta la vremea lui si daca geto-dacii nu adoptrasera inca scrierea latina, cu siguranta au adoptat-o la cucerirea romana in 106.
Sosirea slavilor in Balcani, consolidarea Imperiului bizantin a facut ca preotii ortodocsi ai Bizantului sa adopte alfabetul grecesc(cu nuantele respective), la fel cum si imperiul tarist si-a impus alfabetul lui, inclusiv in Basarabia, desi basarabenii vorbeau romaneste.
Deci la nasterea poporului roman, acesta folosea alfabetul latin, alfabet folosit in tot imperiul roman, inclusiv in Grecia. Alfabet latin folosit azi de cele mai dezvoltate state ale lumii : SUA, Anglia, Franta, Germania, Canada, Australia, Elvetia, Italia, Spania, Portugalia, Austria si nu numai. Alfabetul latin este alfabetul tarilor civilizate. Exceptiile confirma regula.
Geto-dacii, din vechime, au acceptat si s-au considerat urmasi si ai Romei. Stiau ei ce stiau, mai bine decat stim noi acum.
Asa cum se spune si in acest articol, multe date despre noi le gasim in cancelariile altor popoare precum cel turc, maghiar, austriac, german, italian, etc. Daca sesiszati domniile voastre, nimic nu gasim scris despre noi sau scris de noi la popoarele ce au apartinut de Imperiul Bizantin(roman de Rasarit). Deci nici la greci, nici la bulgari, nici la sarbi si nici ulterior la rusi, Noul Imperiu Roman de rasarit(Moscova fiind a treia Roma). Imperiul Bizantin a fost o pacoste pentru neamul geto-dac si apoi romanesc. I-a fost stersa istoria tracica si geto-dacica, i-au facut sa dispara de pe fata pamantului, au distrus orice marturie scrisa despre neamul nostru. Asta au facut fratii nostri de credinta.
Si continua si in zilele noastre. Uitati-va in Basarabia, in Timocul bulgaresc, in Timocul sarbesc, au starpit ca pe niste daunatori pe toti romanii din Bugeac(sudul Basarabiei). Fratii nostri de aceeasi credinta ortodoxa, slavii, duc o politica feroce de deznationalizare a neamului romanesc. Daca mai punem la socoteala si ferocitatea de maghiarizare avem tabloul complet al dusmaniei care ne inconjoara(cu exceptia litoralului unde Marea Neagra sta impasibila).
Dar cea mai grava amenintare este cea din interior. Dar despre asta, cu alt prilej.