Ierarhul martir Mitropolit Visarion Puiu

Cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului, Asociația ”Mitropolit Visarion Puiu” reunește pentru al 18-lea an consecutiv curtea de jurați ai adevărului într-un veritabil și necesar proces al comunismului unde acuzator principal este, dincolo de moarte, însuși înaltul ierarh. Statuar, neclintit în iubirea bisericii vii – patria sa, omul care, în condiții de război, de spulberare dramatică a multor vieți, ridică deasupra tuturor semnul izbăvitor al credinței (într-un ecumenism autentic, încă neatins de marii ierarhi contemporani), cel care ar fi binemeritat recunoașterea de ”drept între popoare”, singurul care, încă din anii 40 cutremură lumea cu anatemizarea publică a comunismului, Visarion Puiu  este trădat clipă de clipă de o inerție infestă a legislației post-revoluționare care, dintr-o inacceptabilă teamă în crearea precedentului (subiect tabu, conform dispozițiilor unei masonerii aparent nedetectabile) păstrează și girează actualitatea sentinței de condamnare la moarte a ierarhului (1946 – ”Tribunalul Poporului”). Și culmea absurdului istoric, toți dar absolut toți juriștii de acum continuă scenariul jocului de-a v-ați-ascunselea conform autorilor anonimi de alte limbi și alte interese. Care tribunal și al cărui popor putea fi respectiva instanță când românii erau sub ocupația trupelor sovietice iar paragrafele de lege erau traduse după ureche din chirilică?!  Și câtă valoare pot avea sentințele unui tribunal cominternist, în clar reprezentativ pentru cea mai dură formă de criminalitate comunistă? Asupra acestuia ca și asupra celor care mențin o nevinovăție necuvenită, un fals grosolan pentru istoria reală  a românilor pare a reverbera Anatema mitropolitului  (1939):”Tuturor celor ce au persecutat și vor persecuta credința creștină, clerul și pe credincioșii săi prin porunci, schingiuiri  și moarte de martiri – Anatema!”

Dincolo de rarele și meschinele delațiuni aparținând unor personaje aflate în derivă biografică fiecare moment al activității mitropolitului Visarion este pilduitor. Om al Bisericii și al lui Dumnezeu, nu se sfiește să adreseze filipice celor mai importante personaje ale timpului, Stalin și Hitler și, mizând pe șansa propriului popor în dorita desrobire și reîntoarcerea în duh și trăire spre valorile adevărate, cele susținute de învățătura creștină, este singurul român care, de la înălțimea funcției sale ierarhice îi cere lui Hrușciov, prin intermedierea generalului De Gaule, să retragă trupele de ocupație din România.  Acestea și multe alte exemple de verticalitate atitudinală îl mărturisesc pe Mitropolitul Visarion Puiu în demnitatea de a ocupa locul cuvenit între sfinții martiri luptători pentru adevăr, pace și credință. Acceptând sărăcia ca un dar al curățeniei morale refuză cu o neclintire eroică toate momirile regimului comunist din România refuzând revenirea într-o patrie pusă în genunchi de mai marii timpului, triunghiul pierzării de la Ialta.

De ce se refuză, la 50 de ani de la trecerea sa în fața tronurilor cerești rejudecarea ”dosarului” Visarion Puiu? Sigur că, fundamental, este interesul exogen ca întreaga structură la vârf din jurul mareșalului Ion Antonescu să fie culpabilizată și nu atât pentru agresiunea armată împotriva statului sovietic cît mai ales pentru variile aspecte privitoare la ”chestiunea evreilor”, aspecte care mult mai amănunțit elucidate de documentele care ies din arhivele secretizate ar putea impune modificarea multor aspecte introduse în regim de prea mare urgență în istoria holocaustului din România. Faptul în clar că mitropolitul a reușit să redeschidă sinagogi, moschee și case de rugăciuni într-un teritoriu transnistrean ateizat de comuniști și indiferent confesional trupelor germane sau că biserica ortodoxă din același spațiu ar fi primit sprijin financiar de la guvernul care a utilizat inclusiv resursele financiare provenind din fondurile blocate ale unor comunități evreiești nu sunt fapte ascunse și nici nu adaugă sau susțin vinovății ale ierarhului. Asemeni, în contextul ”cazului Visarion Puiu” există teama reconstituirii aportului României la trama războiului în calitate de cobeligerantă de prim rang (alături de URSS, SUA, Anglia, Franța) în obținerea victoriei finale împotriva componentelor Axei și nu de țară învinsă și îndelung plătitoare de datorii de război, deposedată de valori de tezaur național. Or în acest joc de variate și nevocalizate interese exonerarea de false învinuiri și reabilitarea civilă a  lui Visarion Puiu ar echivala cu o ridicare din genunchi a clasei politice și, în esență, ar anunța un început al doritei și mereu amânatei recuperări a demnității naționale nemeritat maculată în acest timp.

Dincolo de tributul de greșeli asumate în lucrarea de apărare și păstrare a credinței poporului în deșertul ateic al comunismului Biserica își dovedește încă odată esența netemătoare în fața vremelnicilor și vremelniciei. Depinde însă de noi, de biserica vie a neamului, de cărturarii conclavului dedicat ierarhului martir Visarion Puiu ca dorita revenire în țară a moaștelor acestuia să-l așeze între sfinți și necum acolo unde șirul trădărilor de duh îl mențin.

Un răspuns la Ierarhul martir Mitropolit Visarion Puiu

  1. Iacoboaie Radu spune:

    În volumul ,,Regimul comunist din România. O cronologie politică (1945-1989)”, nu se pomenește nimic despre condamnarea la moarte a Mitropolitului Visarion Puiu de către Tribunalul Poporului. Este o simplă scăpare a autorilor sau genul acesta de evenimente prin care se atacă ortodoxia este evitat cu bună știință, pentru ca opinia publică să nu descopere adevărul până la capăt, și anume că, scopul nedeclarat al comunismului este lichidarea creștinismului?…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*