„Noua ordine europeană” – viziunea interbelică (probleme economice)

„Noua ordine europeană”, preconizată de germani încă din perioada interbelică, instaurată în practică după capitularea Franţei, a pus statul român într-o situaţie cu totul specială: necesitatea renunţării la neutralitate şi colaborarea economică şi politică cu Germania, ca singură soluţie a supravieţuirii ca stat. Raţiunile au fost clar expuse de către Conducătorul Statului Român, generalul Ion Antonescu: „Voi merge cu Axa, fiindcă interesele noastre politice şi economice coincid, fiindcă pentru securitatea noastră nu există de a ne separa de Italia şi Germania şi fiindcă România nu intră în sfera economică anglo-franceză”.

Antonescu şi echipa sa au acţionat pentru păstrarea independenţei economice, în limitele impuse de colaborarea cu Reichul şi cu sateliţii Axei; realizarea şi semnarea unor acorduri, convenţii, tratate economice care să permită dezvoltarea României în condiţiile în care, în vara-toamna anului 1940, suferise grave pierderi teritoriale care se repercutaseră major pe plan economic şi, implicit, pe plan social; păstrarea şi întărirea relaţiilor economice, comerciale cu statele din sfera de influenţă a Axei sau cu unele state neutre, care să-i asigure menţinerea unei poziţii echilibrate în cadrul economiei mondiale.

Pe baza studierii documentelor de arhivă, a lucrărilor de sinteză, am încercat o ierarhizare a ponderii diferitelor secvenţe tematice în cadrul relaţiilor româno-germane, putând constata că, în perioada 1940-1941, acestea au fost dominate, din punct de vedere cronologic şi din punct de vedere al conţinutului, de problemele economice, de dorinţa constantă a lui Ion Antonescu de a anula Dictatul de la Viena, dar şi de începutul colaborării militare efective, prin începerea războiului comun împotriva U.R.S.S. În perioada 1940-1943, Ion Antonescu, strâns legat de politica financiară a Băncii Naţionale a României, a fost mai puţin dispus la concesii faţă de germani.

La 5 martie 1941, reprezentanţii României şi Reichului s-au înţeles ca guvernul de la Bucureşti să sprijine mai intens Germania în eforturile ei de război, dar controlul şi conducerea economiei româneşti au rămas în mâinile guvernanţilor de la Bucureşti. Evident, din momentul izbucnirii războiului, pe primul plan au trecut problemele colaborării militare, dar fără a se putea vorbi nici de diminuarea ponderii problemelor economice, strâns legate de cele militare.

Poziţia fără echivoc a României în ceea ce priveşte conducerea suverană a politicii şi economiei ţării este clară nu numai din nenumăratele note ale convorbirilor dintre Mihai Antonescu şi reprezentanţii germani la Bucureşti, ci mai ales dintr-un document extrem de util pentru cei care studiază relaţiile economice şi politice Germania-România în perioada 1940-1944, de fapt un adevărat dosar, Conferinţa cu reprezentanţii Băncii Naţionale a României cu privire la acordurile economice cu Germania din 29 ianuarie 1944. Mihai Antonescu face aici un adevărat rechizitoriu al acestor relaţii, un istoric al dificultăţilor permanente întâmpinate de partea română în relaţia cu partenerul german, atrăgând atenţia că „situaţia nu a fost deloc uşoară cu prilejul nici uneia dintre negocierile cu Germania”.

De remarcat, de asemenea, Nota asupra convorbirii avute în ziua de 22-23 septembrie 1942 de prof. M. Antonescu, vicepreşedintele Consiliului cu Führerul Adolf Hitler şi dl ministru v. Ribbentrop la Marele Cartier General (Jitomir şi Vinniza), referitoare la acţiunile militare comune, dar şi la problemele de natură economică, respectiv la livrările de petrol către Germania. Vicepreşedintele Consiliului de Miniştri a subliniat în faţa “înaltelor feţe” o serie de neajunsuri ale acestei colaborări: „Am semnalat că în timp ce noi am livrat petrol în cantităţi excepţional de mari, trecând de 6.700.000 tone pentru Axă şi 5.500.000 tone pentru Germania, armamentul care ne-a fost livrat este în cantităţi mai mici şi punându-ni-se în acelaşi timp şi o diferenţă de preţ mai mare”.

În ceea ce priveşte petrolul, în temeiul convenţiilor de credit româno-germane din 17 ianuarie şi 17 august 1942, Mihai Antonescu, după negocieri cu Carl Clodius şi Joachim von Ribbentrop, a obţinut semnarea unui nou protocol de plăţi. Avantajele obţinute de partea română erau explicabile în baza furnizărilor anterioare de produse petroliere, pe care Germania nu reuşise să le “acopere” cu livrări de armament în cantităţi şi la valori egale. Tratativele economice şi financiare germano-române s-au purtat în baza unui Memorandum, datat 9 ianuarie 1943, adresat de Ion Antonescu lui Adolf Hitler, dar elaborat de Mihai Antonescu şi prezentat, tot de el, lui Ribbentrop şi Clodius. În 1943-1944, aspectele economice (mai ales problema petrolului) au fost o constantă a ultimelor întrevederi Hitler-Antonescu, din 2 şi 3 septembrie 1943, 26 şi 27 februarie 1944, 23 şi 24 martie 1944, respectiv 5 august 1944.

Legată strâns de problema petrolului a fost aceea a apărării strategice a Văii Prahovei. La 17 iulie 1943 s-a semnat la Berlin, de către Mihai Antonescu şi Carl Clodius, un protocol cu privire la apărarea antiaeriană a regiunii petrolifere şi porturilor de transbordare. În Fondul România există, pentru completarea acestui tablou, dosare speciale cu privire la situaţia lucrărilor militare pentru apărarea zonei petrolifere de către germani, schimbul de scrisori din iulie 1944 dintre Gerstenberg şi Ion Antonescu cu privire la protejarea zonei petrolifere prin ceaţă artificială.

În legătură cu adaptarea economiei româneşti la noua ordine germană şi la perspectiva organizării acesteia după încheierea păcii, se păstrează o Notă dată delegaţiei de industriaşi care a mers la Conferinţa de la Viena, din 17 ianuarie 1942.

În ciuda aderării economice şi politice la sistemul coordonat de Reich, România nu a neglijat, pe parcursul războiului, relaţiile economice cu celelalte state, evident în număr mult mai redus decât în perioada anterioară, deşi se păstrau relaţiile comerciale cu peste 35 de state din Europa, Africa şi Asia. Valoarea schimburilor comerciale bilaterale efectuate de România cu peste 24 de state, incluzând Anglia, Franţa, Canada, Belgia, Olanda, Grecia, Statele Unite, Spania, Cehia, Japonia, se situa sub procentul de unu la sută. Practic, comerţul exterior românesc se derula aproape în totalitate cu statele Axei, la care se adăugau câteva ţări neutre, precum Elveţia, Suedia, Turcia. În anul 1942, România a exportat produsele sale în Italia, Bulgaria, Elveţia, Suedia, Turcia, Ungaria, Serbia, Croaţia, Slovacia, Grecia, Franţa, Danemarca, Olanda, Belgia, Finlanda, Norvegia, Spania.

Pe toată perioada războiului, România a întreţinut raporturi economice cu statele din sfera Axei sau cu state neutre, cazul cel mai bine documentat fiind cel al Elveţiei. Cu statele integrate în  noul sistem economic, România a încheiat acorduri comerciale pe bază de egalitate (acord comercial şi de plăţi cu Cehoslovacia – 14 aprilie 1942; acord de clearing cu Danemarca, 1942; convenţie comercială – august 1942 şi acord de credit – august 1943 cu Finlanda. Trebuie luate în calcul aici şi schimburile economice mai puţin oficiale, prin oameni de afaceri de diferite naţionalităţi, pentru procurarea unor produse prohibite, dar foarte necesare economiei de război (mercur).

Relaţiile economice cu Elveţia au cunoscut o evoluţie ascendentă pe perioada războiului, lucru de altfel explicabil, ţinând cont de statutul de neutralitate al Elveţiei. Cele mai multe negocieri au fost determinat de livrarea petrolului românesc către Ţara Cantoanelor.

Nota de convorbiri din 1 iulie 1941 dintre Mihai Antonescu şi ministrul Elveţiei este ilustrativă pentru modul în care România a ştiut să-şi conserve relaţiile cu statele neutre, de pe poziţia unei ţări independente faţă de Reich: „Ministrul Elveţiei mi-a vorbit despre solidaritatea spirituală a Elveţiei cu lupta anticomunistă, pentru că Elveţia n-a primit să aibă raporturi diplomatice niciodată cu U.R.S.S. Ministrul Elveţiei m-a rugat să-i vorbesc deschis dacă poate conta să aibă încă negocieri şi legături directe cu România, în special în materie de export de petrol şi de uleiuri industriale sau trebuie să le facă prin intermediul Germaniei. D-sa mi-a declarat că ar prefera să aibă legături directe. L-am asigurat pe ministrul Elveţiei că n-am dat nici un mandat Germaniei ca să trateze exclusiv pe piaţa internaţională produsele româneşti. Că vom negocia direct cu Elveţia, pentru că suveranitatea şi interesele ne-o comandă”. La 2 februarie 1943, de Weck şi Mihai Antonescu discutau asupra cererii guvernului elveţian ca România să-i acorde „clauza naţiunii celei mai favorizate”.

Un răspuns la „Noua ordine europeană” – viziunea interbelică (probleme economice)

  1. Iacoboaie Radu spune:

    Mareșalul Antonescu, ca și Alexandru Ioan Cuza, Nicolae Ceaușescu, a comis erori grave de politică internă. Istoria nu le-a iertat acest lucru. Uitați-vă numai cum s-au raportat la ortodoxie. Au fost masoni fără îndoială. Nu intrăm aici în detalii. Nu mi-ar permite spațiul.
    Legionarii, pe care îi apreciez ca luptători creștini cu adevărat, mărturisitori ai lui Hristos, au constituit ținta represiunii antonesciene și apoi a celei comuniste. Aceasta este realitatea, atestată de numeroase dovezi istorice.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*