„Dincolo de suferinţe se întrevede şi câte o bucurie”…

– despre Gheorghe Briceag într-un interviu tardiv de Ion Proca

Gheorghe BriceagAcum șase ani, în luna august 2008, un om de afaceri din Chișinău mi-a înmânat un plic cu o sumă solidă și m-a rugat să o înmânez  juristului Gheorghe Briceag de la Bălți. Starea lui nu era prea bună. S-a bucurat de bani. Peste câteva săptămâni, la 17 august 2008, am aflat că marele martir cobora spre țărânile Basarabiei dragi. Omul nu mai este, dar a rămas discuția noastră de la umbra unui dud bătrân cu păsări în scorburi.

*

Gheorghe Briceag, omul care a luptat împotriva reinstalării monumentului lui Lenin în centrul oraşului Bălţi a intrat în posesia Premiului „Homo Homini”, acordat de Fundaţia cehă „People in Heed’. Iată ce scrie ziarul ceh “„eden Svet” din 27 aprilie, 2005: „Premiul a fost acordat acestui fost prizonier al Gulagului Sovietic (Gheorghe Briceaqg – n.n.) pentru eforturile sale persistente în apărarea drepturilor omului şi pentru propriile sale eforturi în apărarea foştilor prizonieri ai Gulag-ului din Moldova. „People in Need” recunoaşte în special rezistenţa persistentă faţă de restabilirea metodelor şi simbolurilor sovietice pe teritoriul fostelor republici sovietice. „People in Need ar mai vrea să atragă atenţia asupra situaţiei precare din această ţară Europeană, datorită faptului că aria ei transnistreană continuă să fie condusă de un regim totalitar al autoproclamatului „preşedinte” Smirnov, susţinut de prezenţa ilegală a armatei ruseşti în regiune.

Gheorghe Briceag din Moldova a fost întemniţat zece ani în Gulag şi şapte în exil. După ce a fost eliberat, a studiat dreptul şi, în prezent, se implică pentru a-şi ajuta concetăţenii aflaţi în conflict cu guvernul Moldovei şi birocraţii săi. În afară de aceasta, el încearcă să acorde asistenţă foştilor camarazi din Gulag. În ultimii ani el a reuşit să împiedice consiliul orăşenesc de a reinstala o statuie a lui Lenin în centrul municipiului Bălţi, o localitate situată la nord de Chişinău, unde comuniştii filoruşi deţin majoritatea. Gheorghe Briceag este considerat un simbol care contribuie la influenţarea convingerilor publicului într-un spirit democratic.

Anul trecut premiul a fost acordat Nataşei Kandic de la Centrul de Drept Umanitar din Belgrad pentru anii pe care dânsa i-a petrecut apărând drepturile omului şi pentru curajul ei personal în dezvăluirea crimelor împotriva umanităţii, comise pe teritoriul fostei Yugoslavia. În trecut, premiul a fost ridicat de trei apărători, notabili ai drepturilor omului şi libertăţilor democratice şi religioase în Vietman, Thich Huyen Quang, Thich Quang Do şi Nguyen Van Ly, Zackie Achmat din Africa de Sud, care a pornit cu propriile eforturi o campanie având drept scop micşorarea preţului pentru tratamentul SIDA în ţările Lumii a Treia, liderul Ligii Democratice a Kosovo şi, printre ultimii, înaltul reprezentant al Kosovo, Ibrahim Rugova pentru opoziţia sa non-violentă împotriva regimului Yugoslav, dessidentul Crestin Cubanez Oswaldo Paya Sardinas, şi membrului Dumei de Stat al Federaţiei Ruse, Serghei Kovaljovov, pentru mobilizarea opiniei publice împotriva războiului din Cecenia”. Vom mai aminti că Gheorghe Briceag este şi preşedinte al Comitetului Helsinki pentru Apărarea Drepturilor Omului în zona nordică, având sediul chiar în casa sa din strada Şevcenko, pentru că primăria municipiului Bălţi n-a vrut să-i acorde spaţiu pentru un oficiu. Fostul primar spunea în zeflemea că ar putea împărţi sedii pentru asociaţiile protecţiei câinilor vagabonzi şi a pisicelor uşernice, dar pentru Briceag nu este loc. Demnitarii de aici se fereau de Briceag ca de un lepros, mai ales după ce acesta a semnat o declaraţie împreună cu Nicolae Bazaochi, preşedintele Asociaţiei Foştilor Represaţi şi Deţinuţi Politici din Bălţi.

Iată doar două aliniate din acel profest.

„Deoarece autorităţile locale de la Bălţi nu vor autoriza acţiuni de protest în masă, pentru că sunt, de fapt, tot aceiaşi oameni care au votat decizia cu privire la reinstalarea în centrul oraşului a monumentului lui V. Lenin, declarăm cu toată responsabilitatea că, în cazul în care autorităţile bălţene vor încerca să readucă monumentul lui Vladimir Ulianov în centrul oraşului, unul din membrii Asociaţiei Foştilor Represaţi şi Deţinuţi Politici se va autoincendia. Persoana care a decis să se jertfească în semn de protest faţă de decizia Consiliului municipal Bălţi este Gheorghe Briceag, fost deţinut politic şi membru Amnesty International. Asociaţia Foştilor Represaţi şi Deţinuţi Politici reaminteşte opiniei publice că Vladimir Ulianov a fost un geniu al răului, deşi actualii şi mai vechii comunişti consideră viceversa. Istoria ne-a demonstrat că atunci când s-a prăbuşit imperiul rus prin lovitura de stat bolşevică, de fapt, a fost instalat un alt imperiu sângeros, care ulterior a curmat milioane de vieţi omeneşti nu numai în graniţele fostului stat sovietic, ci şi în alte ţări. Vladimir Ulianov spunea că istoria se repetă de două ori. Prima oară în forma grotescului, reprezentată prin Napoleon Bonaparte, iar a doua oară istoria se repetă prin farsă – prin exemplul lui Napolen al III-a. Iată că rămăşiţele celor turmentaţi de ideologia comunistă încearcă să restabilească la Bălţi un cadavru”.

(Notă: Creată în 1992, Asociaţia Foştilor Represaţi şi Deţinuţi Politici din Bălţi este organizaţia care reuneşte circa 450 de foşti represaţi politici. În oraşul Bălţi sunt mai bine de o mie de supravieţuitori ai represiunilor politice la care au recurs autorităţile sovietice între anii 1941-1949).

Domnule Gh. Briceag, aţi revenit recent din Cehia cu un premiu de excelenţă, de care s-au bucurat personalităţi marcante din întreaga lume. Ce sentimente v-au copleşit atunci, cum aţi reacţionat?

– Într-o seară, pe la sfârşitul lunii aprilie, mi-a telefonat un domn de la Praga şi mi-a spus că sunt invitat în Cehia ca membru al juriului la un festival de filme documentare cu tematica respectării drepturilor omului. I-am spus domnului foarte delicat, că eu mă pricep niţel în jurisprudenţă, dar sunt departe de a fi un critic de cinema. Dumnealui m-a asigurat că nu-i nimic complicat, pentru că tematica mi-i cunoscută. Tot dânsul mi-a mai dat de înţeles că toate cheltuielile de deplasare şi cazare vor fi suportate de organizatorii Festivalului. Şi am acceptat.

Şi cum v-au întâlnit la Praga?

– Au fost foarte simpatici. Eram corcolit ca un prinţ. Am fost cazat într-un hotel de lux. Dar n-aş fi eu Gheorghe Briceag, dacă n-aş face ceea ce cred eu că-i mai important. Fie chiar şi în musaferie. Chiar de la bun început le-am declarat că am nevoie să merg la o florărie. – Pentru că vă trebuie flori, m-au întrebat. Pornindu-mă de acasă, le-am spus eu, am avut un gând: mai întâi de toate să merg la Cimitirul Martirilor căzuţi la 1968 (şi în special la mormântul lui Jan Payak). Mi-au spus să mă odihnesc, pentru că şi mâine va fi zi. Dar eu m-am încumetat s-o ţin pe a mea, mai ales că aveam această însărcinare şi din partea Comitetului Helsinki, şi un ghid m-a însoţit până la cimitir. Am refuzat să-mi cumpere ei flori. Conta să le iau din banii mei. Nu era o bravură. Eroii merită mai mult. Venind acasă am scris o Declaraţie de Aderare la FDRM

Revenind la baştină aţi sesizat marea diferenţă dintre traiul cetăţenilor cehi şi cel al moldovenilor?

– Indiscutabil şi incomparabil, că diferenţa e ca între cer şi pământ. E izbitoare şi deplorabilă. Dar nu trebuie să ne plângem de milă, ci să ne apucăm frumos de a face ordine în casa noastră. De aproape două decenii ne tot căinăm. Toată vremea nu ne ajunge ceva şi am vrea să trăim din mila altcuiva. Dar la asta vom mai reveni. Eu când am revenit acasă primul lucru, pe care l-am făcut m-am pus cu ochii pe ziare. Şi aici voi face o paranteză (mulţumesc domnului Constantin Tănase că m-a abonat din contul redacţiei la „Timpul de dimineaţă“ şi doamnei, Rodica Mahu, pentru abonamentul la „Jurnal de Chişinău”. Nu aş avea nimic împotrivă, dacă acest gest l-ar face şi alte ziare de orientare democratică, pentru că dacă aş încerca să mă abonez la toate câte-mi sunt dragi, nu mi-ar ajunge mizerabila de pensie a mea şi a soţiei luate la un loc). Dar să lăsăm jelea la o parte şi să vă spui, că am avut o bucurie nespusă, citind în “Glasul Naţiunii” şi “Literatura şi Arta” despre înfiinţarea Forului Democrat al Românilor din Moldova. Profitând de ocazie, v-aş ruga să reproduceţi această declaraţie a mea, prin care îmi exprim ataşamentul faţă de acest for şi atât cât mă vor mai ţine puterile am să fiu alături de oamenii de bună credinţă.

Declaraţie

Subsemnatul Gheorghe Briceag, născut din părinţi români, ţărani basarabeni, la 15.04.1928 în satul Costeşti, com. Proscureni, jud. Bălţi, România, în prezent trăitor pe str. Şevcenko nr. 69, mun. Bălţi, declar solemn aderarea mea la Forul Democrat al Românilor din Moldova şi vin cu propunerea de a adăuga al 16-lea punct ca scop al Apelului, “Iertăm chiar şi cele mai oribile crime comise în trecut faţă de conaţionalii noştri, însă nu vom uita nimic şi niciodată. Vom ţine minte nu cu scopul de a ne răzbuna sau reproşa învinuind, ci pentru a aduce la cunoştinţa generaţiilor tinere adevărul pentru a împiedica repetarea fărădelegilor”.

Sunt mândru că mă trag din neamul care s-a născut împreună cu creştinismul

Mândria, trufia sunt declarate drept nişte vicii. Ce crede Gheorghe Briceag despre aceasta?

– Dacă faci un cozonac şi pui acolo lapte, miere, ouă, făină iese una şi dacă le pui separat e altceva. Dintr-o învălmăşeală s-a plămădit şi poporul nostru de origine latină, care fără discuţie, are trăsăturile sale pozitive şi negative. N-avem încotro. Trebuie să recunoaştem. Şi când am ajuns să înţeleg lucrul ăsta, poate nu-i modest, dar m-am mândrit şi mă mândresc de faptul că mă trag din neamul cela care s-a născut împreună cu creştinismul.

Cum aţi ajuns în GULAG?

– În anul 1952 în URSS erau 11 milioane de deţinuţi politici. Şi în acel interminabil şuvoi de arestanţi în haine vărgate eram şi eu, umil copil basarabean, trecut de 17 ani. Nu am talent să vă decsriu toate atrocităţile GULAG-ului. Asta a făcut-o minunat Soljeniţân în operele sale.

Ce v-au incriminat?

– La această temă, paremi-se noi am mai discutat în 1993, când am fost reabilitat. Eu, prin naivitatea mea copilărească, am organizat primul grup de rezistenţă antisovietică. Eram un băieţandru în 1945 şi îmi imaginam că pot răsturna Uniunea Sovietică. Dintr-un punct de vedere e copilărie, dar din altă parte, eu vă spun că e o vaccină ce am primit-o de la mama Domnica şi tata Ion Briceag şi primul învăţător Lupaşcu, care mi-au făcut această vaccină atât de puternică, încât că acum la cei 77 de ani ai mei rezist şi am  rezistat şi voi rezista până la 100 de ani, dacă voi mai trăi, că tot îmi dă târcoale coana moarte. Prima dată a vrut să mă doboare în mină, când s-a năruit tavanul şi am supravieţuit din 24 de muncitori numai trei. Pe urmă m-a mai încercat prin trei ictuzuri consecutive, dar mi mă dau.

Dacă analizez viaţa mea de la înălţimea anilor mei, nu pare chiar atât de clară, pentru că a fost încurcată. Dar de la ziua de când am ieşit din GULAG şi până astăzi nu s-a schimbat nimic. Am fost permanent persecutat de organele administrative ale statului. Nu de mult am avut un oaspete din străinătate şi peste câteva minute a apărut în faţa porţii o maşină care nu ştiu ce căuta. Eu le-am strigat: – Veniţi în casă, eu nu sunt contra statului, eu nu am fost nici contra statului sovietic, eu am fost contra aplicării legilor murdare. Ştie toată lumea că ideologia sovietică a fost o utopie. Însuşi cel care a răsturnat imperiul rus a fost un geniu, numai că a fost geniul răului.

– Dintre marile personalităţi pe cine aţi cunoscut în GULAG?

– Cap în cap cu patul meu se afla Alexei Kapler, un mare scenarist, cunoscut după nişte filme bine cotate în epocă. Dar nu a fost judecat pentru artă, ci pentru faptul că a încercat să se însoare cu  Svetlana Aliluieva, fiica lui Stalin. Şi când dictatorul a aflat cine pretinde să-i fie ginere, i-a împuşcat 25 de ani de catorgă în Vorcuta şi din Vorcuta a fost trimis la noi în Inta. Dacă e să vorbim de GULAG, apoi nu există naţie în Europa care să nu fi trecut prin acest calvar. Erau de tot neamul. Majoritatea, ce-i drept, erau din China, Japonia, Coreea. Erau mulţi prizonieri de război. Scopul lor nu era de a ne extermina, ci de a avea braţe de muncă. Noi venisem în locul animalelor. De exemplu, în 1948 au fost scoşi caii din mine. Dacă nu-i scoteau atent, cum dădeau la soare – orbeau, pentru că ei de mânzoci au fost duşi sub pământ, în abataje. Se ştie, că Stalin, odată pe an micşora preţurile, mai ales la produsele alimentare. Toate astea se făceau pe spatele ţărănimii impuse să dea “postavcă“ şi în baza celor 11 milioane de deţinuţi politici.

Dumneata ai vrut să protestezi împotriva reinstalării monumentului lui Lenin prin autoincendiere. Dar autodafeul nu-i creştinesc.

– Ştiu. Dar îţi spuneam la început de cehul Jan Payak. Era student la anul IV la Medicină şi când au năvălit trupele sovietice în Cehoslovacia de pe atunci (1968), el şi-a dat foc în semn de protest. El mă inspirase să fac şi eu acest gest. Lecţia mamei nu a ajutat

Care sunt păcatele lui Gheorghe Briceag?

– Venise la noi o mătuşă din mahală. Şi s-a întins la taclale cu maică-mea. Eu să fi avut vreo șase ani. Ascultam şi la un moment dat am protestat împotriva mamei, spunând că ea n-ar avea dreptate. După ce s-a dus vecina, mama nu m-a pedepsit, dar atât mi-a zis: – Parcă nu eşti prost. Dumnezeu ţi-a dat şi minte, dar nu înţeleg de ce te bagi în vorba celor mai mari? Mă crezi, eu am rămas acelaşi şi la 77 de ani, nu m-am schimbat, nu ocolesc nimic. Pe mine mă miră faptul că sunt oameni care ştiu să ţină furculiţa în mâna stângă. Au pretenţii de mari intelectuali, dar în esenţă, când căutăm sensul spuselor lor, te doare inima. Eu nu pot să tac atunci când ştiu că într-un veac, noi basarabenii, am fost vânduţi de elitele politice internaţionale de cel puţin trei ori: Pactul Ribbentrop-Molotov, întâlnirea de la Ialta şi întâlnirea de la Malta, uite că şi rimează afurisitele!

Eu mi-amintesc de rugăciunile părinţilor mei, ambii născuţi la 1901, ei spuneau ceva în faţa icoanelor, ceva indiscutabil, de care abia peste ani am aflat că era “Otcenaşul” (Tatăl nostru). Abia când am ieşit din GULAG am îndrăznit să-i întreb de ce se rugau în altă limbă. Şi răspunsul lor a fost ca un trăsnet: – Măi băiete, nu ştii tu nimică, când eram noi ca tine acuma, dacă nu ştiam tatăl nostru în ruseşte, nu ne spoveda şi nu ne împărtăşea. Şi dacă cineva primea acest canon era denigrat. Sunt multe de spus, dar nu vreau să mă mai umplu de păcate…

Unde eraţi în timpul războiului?

– Mă aflam în evacuare la Petroşani. Acolo se afla un circ ambulant. Deodată toate s-au oprit şi prin megafon s-a auzit o voce: Iar acum va vorbi Majestatea Sa regele Mihai Întâi. Imediat s-a auzit vocea lui Mihai şi am aflat  că Basarabia va rămâne  sub „Oblăduirea” Rusiei. Eram un copil de vreo 16 ani şi atunci am jurat că voi dovedi regelui Mihai că ceea ce face se numeşte trădare. Aşa înţelegeam lucrurile la acea oră de jertfire. În 1945 am absolvit Gimnaziul din Călăraşi-Ialomiţa şi am trecut prutul clandestin şi la câteva zile am organizat în sat primul grup de rezistenţă antisovietică. Şi acum făcând o retrospectivă şi văzându-l pe regele Mihai cu o floare la rever la sărbătorirea celei de a 60-a aniversări de la Victorie de la Moscova, i-am dat dreptate din felul său de a vedea lucrurile, dar din punctul meu de vedere a unui român, mă gândeam, cum de s-a făcut Carol, străbunicul său deodată român de cum a pus piciorul pe pământul nostru, poate că şi-a imaginat, dar eu nu mi-aş fi permis să duc flori biruitorului, când o parte din teritoriul românesc a rămas sub „oblăduirea” Federaţiei Ruse.Eu nu-i scot ochii regelui Mihai. Poate că trebuia să se ducă, dar să procedeze ca polonezii. De ce până astăzi nu scoatem o vorbă despre Pactul Ribbentrop –Molotov, care a avut răspândire în Basarabia şi în ţările baltice. Balticii şi-au spus cuvântul răspicat, iar noi mai mormăim ceva de parcă am fi nişte bastarzi.

– Când v-aţi întors din GULAG ce vă aştepta acasă?

– Nu se ştie când aş fi revenit acasă , dacă nu se întâmpla tragedia ceea cu prăbuşirea tavanului minei de cărbuni peste mine. Devenisem invalid și vreo şase ani m-am târât în cârje. Atunci au fost nevoiţi să mă lase la baştină, gândindu-se că nu mai pot fi periculos pentru regimul lor. Intrarea mea la facultate e tot o poveste de necrezut. Rectorul Medvediev de la Universitate m-a trimis la origine şi mi-a spus să nu calce nici picior de al meu. Am făcut anticameră nouă zile în şir la comitetul central al partidului ca să mă primească primul secretar Zinovii Serdiuc, dar în a zecea zi am nimerit la unul care era a cincea roată la căruţă şi am discutat patru ore şi despre Stalin, şi despre Hitler şi despre câte în cer şi pe pământ ca să-mi spună până la urmă că nu se poate să susţin examene de admitere la juridică. Şi eu l-am întrebat unde este aşa lege care interzice unui fost puşcăriaş să înveţe. M-a salvat naivitatea mea, când i-am spus că aş putea evada din ţară. Şi el zice: – Din România mi te dau înapoi în 24 de ore. I-am dat de înţeles că noi mai avem hotare şi cu alte ţări. Atunci el m-a invitat la o ţigară. M-a lăsat în fumoar şi a revenit peste vreo 20 de minute şi-mi spune: „Mî reşili dopustiti vas c ăczamenam na sleduiuşcii god” (noi am decis că vei susține examenele de admitere în anul viitor).

– Ştiu că aţi avut o mare cumpănă în viaţă…

– De-ar fi fost numai una. După ce am fost mutilat în mina din Donbas, trebuia să fac în fiecare an câte un examen medical pentru a mi se stabili gradul de invaliditate. Într-un an m-au anunţat că va trebui să susţin examenul medical tocmai la Harkov. M-am dus. Medicii mi-au spus că am s-o duc mult, dar nu voi avea parte de urmaşi. Amărât ca vai de mine m-am pornit spre poştă de unde urma să ridic nişte bani. Acolo văd o femeie care-l trăgea de guler pe un băieţaş de vreo trei ani. Am cunoscut-o. Era Liuba, soţia unui coleg de al meu, miner şi el. O întreb unde-i Tolea şi ea mi-a spus că s-a prăpădit. S-a înecat. Atunci m-a străfulgerat un gând. Am să-i propun să-mi fie soţie şi voi înfia şi băiatul. I-am spus pe loc gândul meu năstruşnic şi ea mi-a zis că mai are şi o fiică mai mare, cum să-mi iau asemenea povară? Unde-i unul, vor creşte şi doi, i-am zis eu hotărât de parcă o cunoşteam de o viaţă. Liuba a fost de acord şi ne-am mutat cu traiul la Orhei, unde căpătasem şi eu o slujbă de jurist. Dar bucuria noastră n-a ţinut mult. Într-o seară veneam de la nişte prieteni. Eu mergeam din urmă cu feciorul, iar ea cu fiica mai înainte. La un moment dat feciorul unde zice: „Tăticu, te rog mult, hai să le întrecem”. Îi spun că bărbaţii trebuie să meargă din urmă, să le ocrotească pe femei. Dar el o ţine una şi bună, că mă roagă pentru ultima dată să-i fac plăcerea. Şi l-am ascultat. De cum le-am întrecut am auzit o izbitură puternică şi un val de sânge ne-a stropit pe amândoi. Soţia și fiica au fost lovite din plin de un camion şi aruncate peste pod, iar maşina ardea în flăcări.

Am rămas cu feciorul adoptiv care acum e la Vladivostok şi vorbeşte româneşte mai bine ca mine.Uneori, când vine în concediu, mă întreabă de ce operam atât de des cu citate din Marx şi Lenin, derutându-l că aş fi un mare marxist. Ca să te protejez pe tine, îi răspund. Când învăţa la Şcoala Militară din Vilnius au vrut să-l exmatriculeze pentru că eu am fost judecat pentru propagandă antisovietică. A trebuit să mă duc într-acolo ca să le dovedesc că el de fapt e nepotul unuia dintre acei care s-a jertfit pentru revoluţie.

– Aţi muncit mai mulţi ani în calitate de jurist la  renumita „Selecţia” din Bălţi, cum v-au părut oamenii de acolo?

– Sunt foarte mulţi oameni cumsecade, dar mai sunt şi unii…pe care nu vreau să-i nominalizez. Eu am început a lucra pe timpul lui Snegur. Pe urmă a venit Untilă. Dintre toţi, fie-mi iertată indiscreţia, dar cel mai mult l-am stimat pe Ilie Untilă, regretatul. El avea o adresare blândă : „Măi oameni buni, fie-vă milă de voi şi de mine. Era un om extraordinar. În privinţa lui Untilă savantul, nu mă pot pronunţa pentru că nu-i domeniul meu, dar ştiu că a obţinut câteva soiuri de grâu”. Şi Mircea Snegur când era director general nu era om rău. Era cam sever din fire şi nu te lăsa să-i calci pe bătătură. Mi-amintesc un caz când am expediat în Ucraina câteva sute de tone de sămânţă de sfeclă de zahăr şi specialiştii de acolo ni le-au rebutat, pentru că nu corespundeau standardelor pentru a fi calibrate. Ce înseamnă calibrare? Dacă dintr-o sută de seminţe germinau 99 ni se dădea un preţ maxim. Şi iată că de la fabrica de calibrare ne-au anunţat că seminţele noastre sunt de-o calitate proastă. Atunci Mircea Snegur m-a delegat împreună cu doi agronomi la  8 decembrie în oraşul Trostineţ, regiunea Sumi. Am nimerit într-o zi de odihnă la fabrica aceea. Nu era nici ţipenie de om. Am făcut fotografii cum se păstra sămânţa. Era o debandadă. Şi astfel am reuşit luni să le dovedim celor de pe loc că nu au dreptate. Revenind acasă am luat primul meu premiu solid din care mi-am cumpărat un costum, un basc şi o pereche de pantofi. Bascul îl port şi acum. Acesta-i bascul lui Snegur…

Dumneata ai o bogată experienţă de viaţă. Cum vedeţi evoluţia sau involuţia ţăranului basarabean de la 1940 încoace?

– Îi foarte simplu. Ţăranul nostru a fost contaminat de robia psihologică. Într-o zi plecam la Chişinău şi am urcat în autobuzul de Briceni. Era lume felurită. Eu nu sunt din acei care tac şi am discutat despre multe. Şi au fost de acord cu mine. Când am ajuns lângă Circul de la Chişinău, trei dintre ei, mi-au zis: „Apoi, moş Gheorghe, tot mai bine era pe vremea lui Brejnev”. Cum să-i mai înţelegi, dacă eu două ore jumătate le-am dovedit una şi ei au înţeles tot pe a lor, ca să le convină.

Un răspuns la „Dincolo de suferinţe se întrevede şi câte o bucurie”…

  1. Iacoboaie Radu spune:

    Comunismul a săvârșit atât de multe crime împotriva umanității, încât mă îndoiesc, că va putea cineva vreodată, să ofere cifra exactă a victimelor din întreaga lume și de la începutul său.
    Câți oameni mai vorbesc astăzi despre HOLOCAUSTUL ROȘU, despre genocidul din fiecare țară comunistă?
    Numai în Coreea de Nord se află astăzi peste 100 000 de deținuți politici, care îndură represiunea regimului comunist și s-aucomis acolo deja nenumărate crime. Populația este încă înfometată și așa mai departe…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*