Diferențe care dezavantajează

Este cât se poate de simplu și de concludent! Dacă admitem că lucrul despre care spunem ceva este referentul, iar ceeea ce spunem este referința, putem să facem o concludentă analogie: Nemții, a căror limbă este recunoscută pentru cuvintele ei compuse, spun verhaltung pentru ceea ce noi înțelegem prin atitudine, iar pentru înțelegerea lumii spun weltverstehen. În limba română definim atitudinea, potrivit DEX,  ca:  1. Ținută sau poziție a corpului. 2. Fel de a fi sau de a se comporta (reprezentând adesea o anumită concepție); comportare. ◊ Expr. A lua atitudine = a-și manifesta poziția, a-și afirma (cu hotărâre) punctul de vedere. Mergând acum la termenul german, constatăm că el derivă, fără a-și îndepărta sensul de origine, din cuvintele: ver – adevăr, haltung – a se opri în…

Diferența este vizibilă. Cuvântul românesc atitudine trimite la a lua o poziție față de ceva, ceea ce mizează pe punctul personal de vedere, afirmat „cu hotărâre”, iar pentru nemți atitudinea înseamnă a căuta să te oprești în adevărul despre un lucru sau un fapt. Cine nu sesizează diferența confirmă ceea ce vom spune mai jos dacă nu cumva acuză și o pasivitate complice.

Am mai amintit cuvântul weltverstehen echivalent cu înțelegerea lumii. Diferența constă în referențialul lui a înțelege. Același DEX definește pentru limba română verbul în sensul lui principal ca: A-și face, a avea o idee clară și exactă despre un lucru, a pătrunde, a cuprinde cu mintea; a pricepe. Cuvântul german, compus ca și primul, nu se va îndepărta de sensurile din care derivă: a se situa în adevărul lumii. O spunem răspicat că nicio deducție de mai jos nu incriminează limba română nici în referentul ei, nici în referințe. Nu limba română e de vină că a avea atitudine trimite mai mult la punctul de vedere personal care nu totdeauna se suprapune peste adevărul despre acel lucru sau fapt, ci promovează prin excelență situarea noastră cât mai originală față de acel lucru și când e nvoie să o facem și, din păcate, chiar și când nu e nevoie de atitudinea noastră.

Nici definiția din dicționarele noastre nu exclude, după cum se poate vedea, obiectivitatea „poziției”. Și atunci doar tendința noastră de a aluneca spre subiectivism e de vină. Weltverstehen nu mai lasă loc de voință, fiindcă înțelegerea lumii nu e numai o chestiune personală a unui individ sau altul, ci devine în relațiile lui sociale o contradicție zgomotoasă, un prilej de conflictualitate dat tocmai de situarea într-un plan semantic adiacent adevărului despre lucruri; a înțelege lucrurile nu înseamnă a le reflecta în adevărul lor absolut, ci doar a le transpune în planul nostru personal, în eul nostru, care nu este totuna cu Dasein.

Desigur, tot ce am spus aici ar fi o discuție strict filologică sau una sterilă dacă nu i-am da referențialul care ne-a îndemnat la astfel de diferențieri. Premierul Victor Ponta are haz doar atât timp cât are un oponent în Traian Băsescu. Acesta este referentul lui predilct și îi caută orice referință posibilă. Motivația lui politică se va stinge odată cu dispariția referentului din opozabilitate.

Am văzut zilele trecute disputa pe Coduri, dispută care a antrenat atitudinea. Diferența a fost și de data aceasta net în favoarea lui Traian Băsescu. Eu sunt un marinar care își cunoaște meseria și nu acceptă sugestii de la un procuror cum să facă o întoarcere sau o acostare ‒ ar spune Traian Băsescu. Problema Codurilor nu l-a situat pe Victor Ponta în adevăr, ci în replică. Îndreptările se puteau face doar dacă pentru premier atitudine s-ar fi rostit verhaltung. Excludem de fapt ideea că în weltverstehen Victor Ponta este un amator; un procuror înțelege mai bine ca un marinar unde bat efectele acelor rectificări pe care tot el ar fi trebuit să le vadă înaintea lui Traian Băsescu.

Iată de ce rămân consecvent în credința că după dispariția lui  Traian Băsescu de pe scena politică, misiunea esențială a lui Victor Ponta s-ar putea încheia, dacă nu cumva ar rămâne să plătească nestânjenit polițe în stânga, dar mai ales în dreapta. Spectatorului politic nu i-ar mai rămâne decât să constate de ce atitudinile noastre rămân mai mult în subiectivitate, pe când la nemți înseamnă neabătut a se situa în adevărul lucrurilor, verhaltung.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*