Din nou despre „Politicienii – moartea noastră cea de toate zilele”…

De ani buni stăm cu ochii pe societatea civilă, singura care mai poate îndrepta câte ceva în această ţară, deşi absenţa ei din  vălmăşagul  vieţii politice probabil că naşte multe semne de întrebare. Ce fac membrii societăţii civile, ce face presa, Uniunea Scriitorilor, atâtea ONG-uri cu obiective aşa de generoase sub aspectul întronării unei democraţii reale în ţara noastră? De ce nu iau atitudine şi nu se implică mai activ şi mai sporitor în apărarea fragedei noastre democraţii – pusă deja la grele încercări în ultima vreme?

Sunt mai multe răspunsuri posibile, dar cel mai adesea îi vedem operând în maniera lor obişnuită – cu pixul şi prin atitudine scrisă. Reacţiile sunt aşa de numeroase că s-ar putea întocmi o bibliografie extrem de cuprinzătoare  pe această temă şi n-ar putea lipsi din acest documentar fugos târgovişteanul Ştefan Ion Ghilimescu cu Tranziţia politică, politica tranziţiei (2005), a băcăuanilor Ştefan Munteanu cu Bulevardul condiţiei umane (2011) şi Victor Mitocaru cu  Corabia în derivă (2010), a vrânceanului Adrian Botez cu Ruguri. România sub asediu (2008), gălăţeanului Ivan Ivanplie cu Omul tranziţiei (2010), a mişcării meritocratice  iniţiată în ultima vreme de Laurenţiu Primo şi a ieşeanului Aurel Brumă cu Politicienii – moartea noastră cea de toate zilele (Editura Naţiunea, Iaşi, 2013). Despre ultima carte, conţinând zbuciumul unei generaţii de disperaţi, înşelată în aşteptările ei cele mai îndreptăţite voi încerca să dau seama în rândurile ce urmează.

Am făcut această mai generoasă introducere tocmai pentru a sublinia că lumea scriitorilor cel puţin, n-a rămas niciodată indiferentă la problemele etniei noastre şi la felul cum este administrată România. Dacă vocea lor a fost auzită sau nu, e o altă problemă de care nu mai sunt răspunzători tot ei, autorii acestor pertinente poziţionări la devălmăşiile prin care trece ţara în aceşti ani lungi de tranziţie postdecembristă, prelungită sine die, mult peste cele mai pesimiste aşteptări.

Aurel Brumă este şi el unul dintre neliniştiţii acestor cumplite vremi mocirloase, ipotecate de nişte lichele şi troglodiţi, incapabili să urce cu raţionamentul până la imperativul raţiunii de stat, interesaţi doar de dorinţa unei îmbogăţiri cât mai rapide şi pe căi umbroase. Cartea sa este mărturia unui intelectual lucid, consternat de spectacolul grotesc oferit de politicienii noştri  ignobili, constituiţi într-o castă politică impenetrabilă, pusă pe căpătuială şi pe burduşirea contului din bancă. După 23 de ani de guvernări ciudate, atonice, marcate de un atavism funcţionăresc tras la indigo după modelul gogolian al trucajelor imperiale, spectacular prezentate masei amorfe a privitorilor, partidele aproape că şi-au contopit resursele, traseismul creând imaginea de ansamblu a unei trupe unice de atac la bugetul public, la binefacerile impozitărilor succesive, un fel de animal politic cu multiple guri de absorbţie. Or, într-o statistică a creşterii galopante a sărăciei, a depopulării migraţioniste, a împrumuturilor excesiv transferate în arhitecturile de tip mafiot ale puterii, se adaugă, într-un dispreţ total faţă de tragismul real al existenţei populaţiei (p.11-12).

Au existat, în istoria recentă a României, cea postdecembristă, şi soluţii economice izbăvitoare pentru redresarea economică a României şi aşezarea ei pe un făgaş de evoluţie normală? Fireşte c-au existat şi Aurel Brumă aminteşte de Planul Rugi, propus de economistul Anghel Rugină, de Legea Cojocaru, înmormântate, amândouă, într-o unitate deplină de întreaga noastră clasă politică  Nu ştiu cât de bune ori nebune or fi fost proiectele respective, dar nu am ştiinţă de un al treilea Proiect pentru Ţară. Nu că nu ar fi putut fi licitat un astfel de demers, dar clar cum clar e că nu s-a vrut. Încurca. Prelungea dureros distanţa dintre deştepţii de aici şi conturile din străinătatea lor (p. 34). Naţiunea română în sine, mai spune cu ofuscare Aurel Brumă, e singura formaţiune reală care nu are reprezentare în parlament, în guvernare deşi are o ideologie Proiectul România (p.37). Dezolantă concluzie.

Despre ce mai scrie Aurel Brumă în cartea sa? In câteva rânduri revine la Anghel Rugină şi la proiectul său despre un posibil  Miracol economic românesc. Apoi, despre mult discutata şi niciodată aplicată Lege a lustraţiei, ca încununare a punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. Regimurile de după 1989 au conservat în funcţii legislative şi executive atât de mulţi zeloşi ai fostului regim comunist sau descendenţi ai acestora că a fost imposibil să fie luată în serios sau în dezbatere parlamentară.

Câteva pagini calde şi de profundă simţire românească sunt consacrate mitropolitului Visarion Puiu, personalitate misionară de prim rang a Bisericii Ortodoxe Române, care, în timpul regimului Antonescu a revigorat credinţa ortodoxă şi încrederea în valorile româneşti în Transnistria – fapt pentru care ulterior, în 1946, va fi condamnat la moarte de blestematul Tribunal al poporului, acelaşi care a dat cele mai îngrozitoare sentinţe asupra multor valori spirituale şi politice româneşti.

Îl împărtăşesc pe autor în toate depoziţiile sale disperate, dar motivate şi deplin îndreptăţite dacă avem dezastrul în care a fost adusă ţara în doar două decenii de guvernare tembelă.  Îl împărtăşesc când vorbeşte despre nesăbuinţa schimbării denumirii de ţigan în cea de rom, îi împărtăşesc consideraţiile despre Mareşalul Ion Antonescu – acest martir al bolşevismului sovietic –  prilejuite de dezvelirea bustului său la Tătărăşeni  şi subscriu, din convingere şi voie vegheată, la moţiunea  Pentru un Parlament curat – un  adevărat program de însănătoşire a actului de guvernare a ţării. Prin toate reflecţiile sale oţărâte,  Aurel Brumă se dovedeşte un spirit lucid şi curajos, dispus să facă de veghe şi de cap limpede la devălmăşiile acestei ţări. Nu ştiu în ce tiraj s-a tipărit, dar cartea trebuie să ajungă pe masa de lectură a tuturor cititorilor acestei ţări. Şi pentru că ştiu de imposibilitatea acestui fapt îi propun o serie de întâlniri cu cititorii, ca ocazii oportune  de dezbatere publică a problemelor grave care confruntă azi România.  Am stat destul cu gunoiul sub preş şi ne-am prefăcut că nu ştim de el. A venit timpul să ne indignăm, să ne consternăm şi să facem ceva. Cu cât mai repede cu atât mai bine, pentru ţară, nu pentru noi, efemeridele acestui tărâm, de la un an la altul tot mai hidos.

Mă opresc aici, deşi recunosc că n-am punctat decât câteva din ideile ei. Nu mi-a fost deloc uşor să-ntocmesc această succintă prezentare livrescă. O cronică are, pe lângă alte imperative,  şi pe acela de a sublinia esenţa cărţii, liniile ei de forţă, elementele de noutate. Dar ce să mai subliniezi din cartea lui Aurel Brumă când totul este esenţial şi demn de subliniat, de reţinut şi de luat aminte. Îi mulţumesc autorului pentru această carte pe care o propun spre lectură tuturor celor interesaţi de devălmăşiile acestor vremi tulburi, în care unii, dintre cei bine situaţi în ierarhiile politice, le merge prea bine, chit că parcă intenţionat lucrează în contra naţiei şi a interesului naţional. Nu este în posibilităţile unui om să schimbe această stare de lucruri, dar le subliniază, le claxonează şi ne atrage atenţia asupra lor. Dacă-l vom înţelege sau nu numai este treaba autorului. (I. Nec.)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*