Ca la noi la nimenea!

Dacă previziunile lui Marx s-ar fi împlinit, atunci la ora asta comunismul trebuia să fie biruitor pe toate meridianele Pământului, iar rolul statelor – implicit al politicilor promovate de acestea – să scadă treptat-treptat, până la dispariţia lor totală. Căci – nu-i aşa? – cine s-ar mai sinchisi de guverne, graniţe, politici naţionale şi celelalte marafeturi de acest gen într-o societate de dimensiuni planetare, unde fericirea s-ar asimila cu supunerea oarbă în faţa unei doctrine sterilizante până la depersonalizarea definitivă (forma paroxistică a colectivismului, asupra căruia am fost avertizaţi de Hermann von Keyserling!), iar uniformitatea ar lua locul fraternităţii!

N-a fost să fie aşa, vizionarismul lui Marx a fost dezavuat până la nimicire de către adepţii parascoveniilor sale, adică de către toţi aceia care, după ce au pus mâna pe putere în numele idealurilor comuniste, au ajuns să creadă despre ei înşişi că sunt predestinaţi şi de neînlocuit. Şi iac-aşa, îmbolnăviţi fără leac de această sumbră revelaţie, ei n-au mai precupeţit nici un efort pentru a-şi vedea pus la treabă marele vis al vieţii – acel teribil malaxor politico-ideologic (reeditarea în variantă modernă a taurului de aramă al lui Phalaris), capabil să zdrobească de-a valma oasele şi conştiinţele adversarilor reali ori numai bănuiţi.

Nici vorbă ca în asemenea condiţii rolul statului să scadă, atâta timp cât sateliţii Moscovei căutau din răsputeri să schimbe macazul politic, prin trecerea de la obligatoria mişcare centripetă din perioada stalinistă, la o tot mai accelerată mişcare centrifugală în anii ce au urmat până la dispariţia comunismului european!

Prăbuşirea imperiului sovietic a atras după sine două evenimente de-o excepţională însemnătate internaţională: a) Sfârşitul războiului rece, sau mai exact sfârşitul războiului de 77 de ani (1914-1991), după cum susţine distinsul istoric Neagu Djuvara în cartea sa O scurtă istorie a românilor; b)Apariţia de noi state în Europa şi Asia, toate preocupate să descopere cea mai convenabilă formulă de compromis între păstrarea unei independenţe incerte şi aflarea unei certe umbrele protectoare.

În pofida structurii sale nu doar asimetrică – Vestul devansează cu mult Estul, ci şi extrem de greoaie din pricina mentalităţilor specifice perimetrelor naţionale, Uniunea Europeană se dovedeşte a fi practic singura megacomunitate care oferă şanse reale de redresare unor ţări ca România, nu cu mult timp în urmă ieşite din universul concentraţionar al comunismului.

Ce-ar trebui să facă România în interiorul acestui conglomerat multistatal? În linii generale cam ceea ce i s-a cerut cu atâta insistenţă încă din perioada de preaderare: muncă şi responsabilitate, reducerea birocraţiei şi stârpirea corupţiei, instaurarea deplinei legalităţi şi restrângerea infracţionalităţii în toate mediile şi la toate nivelurile sociale. Din păcate a făcut-o dezamăgitor la vremea respectivă şi o face neconvingător şi astăzi, la mai bine de cinci ani de la aderare, de parcă o fatalitate pusă pe şotii primejdioase ar ţine să se distreze luând seama la străduinţele românilor de a-şi tăia cu tot dinadinsul craca de sub picioare…

Ce să ne mai mire atunci că în România de azi întâlneşti la tot pasul cele mai surprinzătoare contradicţii, care departe de-a se ruşina de nevrednicia lor, continuă să-şi afişeze zi de zi şi ceas de ceas nesimţirea demnă de cartea recordurilor în ale indolenţei şi potlogăriilor: vezi câmpii întinse lăsate în paragină, în timp ce supermagazinele apărute ca ciupercile după ploaie se fălesc nevoie-mare cu galantarele pline de produse fade, aduse de peste mări şi ţări (România importă peste 70 la sută din necesarul alimentelor de bază); vezi cete de milogi şi zdrenţăroşi care cată cu jind spre maşinile făţoase ale ciocoilor, unde aceştia îşi tolănesc osânza şi-şi rumegă planurile viitoarelor ţepuiri; vezi gropi la tot pasul şi maşini îngrămădite pe trotuare, încât bieţii pietoni fac slalom printre ele, cu bucuria secretă că iată, cu ajutorul lui Dumnezeu va mai trece o zi fără ca ei să fie accidentaţi, aşa cum se întâmplă de atâtea şi atâtea ori ba în staţiile de autobuz, ba pe locurile marcate, ba pe acele porţiuni de stradă care de-al naibii taie calea şoferilor foarte grăbiţi ori niţel afumaţi; şi mai vezi mutrele grave ale politicienilor, preocupaţi în campania electorală   (precum în cea din 2012), să promită ceea ce de-acuma ştie oricine că nu vor putea în vecii vecilor să facă, iar mai apoi – mai exact până la viitoarea campanie, să-şi trâmbiţeze bunele intenţii şi să-şi justifice enormele neîmpliniri.

Căci lucru bine ştiut de toată lumea, politica este una dintre cele mai atractive îndeletniciri pentru acei dintre români care n-au una cât de cât rentabilă şi bine precizată, sau – după caz – pentru aceia care socot că a sosit vremea fie să prindă oleacă de cheag, fie să iasă cu ceva în evidenţă. În ceea ce priveşte grosul românilor, tot atât de bine se ştie că năzdrăvana de politică este principala şi inepuizabila lor distracţie.

Şi astfel, cei puţini şi aleşi se screm să facă ceea ce ei speră să fie politică de rang istoric şi pentru asta nu omit să se bălăcărească mai ceva ca la uşa cortului, în vreme ce poporul muncitor şi mai puţin muncitor ba se distrează, ba-i înjură pe toţi de-a valma. Atâta doar că dacă românului îi crapă măseaua după dezbaterile politice, străinii manifestă o atare rezervă faţă de înverşunata politică dâmboviţeană, încât nu am ştire ca vreo voce românească să se facă auzită în marea politică internaţională.

Iar ceea ce nu vedem, auzim şi deducem. De pildă, auzim de politicienii corupţi de la noi, mai exact aceia cu acte şi dosare răsdoveditoare, că astea sunt cele două categorii fundamentale de politicieni români – corupţi şi corupţi cu acte doveditoare, deci politicienii cu acte în regulă, nici măcar nu se gândesc să-şi dea demisia, atâta timp cât Traian Băsescu nu dă socoteală pentru flota românească dispărută ca măgaru-n ceaţă. Iar preşedintele ce explicaţii mai poate să dea, când unii binevoitori ne demonstrează negru pe alb că flota trebuia odată şi odată să fie lichidată, întrucât statul român de-abia după această acţiune bine gândită şi profund patriotică a putut să facă economii serioase prin neplata lefurilor marinarilor!…

2 răspunsuri la Ca la noi la nimenea!

  1. Pingback: Ca la noi la nimenea! | Lupul Dacic

  2. Mucanu Aurel spune:

    Pai comunismul n-a disparut. Inca mai este apartinator la peste un miliard de oameni. Mai exista China, Cuba, Coreea, Vietnam. Nu va bucurati prea repede de moartea comunismului pentru ca s-ar putea repede restaura daca oamenii cei multi vor saracii din ce in ce mai mult iar cei putini se vor imbogati din ce in ce mai mult. Sa-l lasam pe Dumnezeu sa faca ce este mai bine pentru cei multi. Si binele pentru cei multi se pare ca este tot ideea comunista.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*