E greu să fii evreu!

Deci am văzut filmul  „Defamation” (Defăimarea). Durează cam mult, 80 de minute, dar merită. Este titrat în limba franceză. Filmul este făcut de un evreu din Israel, tînăr ziarist, care încearcă să afle cum se manifestă azi antisemitismul, de a cărui răspândire globalizantă se plâng mereu ziarele din Israel. Și autorul se adresează la sursă, la instituția numită A.D.L., adică Anti Defamation League – celebra Liga Anti-Defăimare. Acolo dă peste Abe Foxman, un escroc, mi-am zis, de cum i-am văzut mutra. Și mai ales burta și ceafa: escroc! Un profitor! Un trântor! Un beneficiar al credulității naive a oamenilor de bună credință! Un impostor! Un… un Moses Rozen! Aceasta este și concluzia filmului! Abe Foxman este un escroc, frate de lapte, supt de la același buget, cu alde Elie Wiesel, Wiesenthal, Radu Ioanid… Omul, și șleahta de trântori care trăiesc bine de pe urma anti-semitismului (real sau inventat, mai ales), nu a fost în stare să-i ofere autorului, Yoav Shamir, nici măcar un caz de anti-semitism identificat, prelucrat sau rezolvat de instituția sa! Auzisem de celebra Ligă, iar când am înființat eu însumi Liga pentru Combaterea Anti-Românismului L.I.C.A.R., m-am inspirat de la titulatura acesteia. Acum regret! Mă dezonorează asemenea apropiere! Oricum, nu mi-a purtat noroc!

Partea cea mai interesantă a filmului „Defamation” ne prezintă excursia la Auschwitz a unui grup de elevi evrei din Israel. Teribilă descoperire ce am făcut prin acest film! Da, le e greu evreilor de pretutindeni din cauza anti-semitismului, nici pe departe inexistent, dar se pare că cel mai greu le este în Israel. Privind partea de film dedicată acestor tineri excursioniști mi-am amintit de o proză a lui Fănuș Neagu, autobiografică se pare: la moartea lui Stalin, din ordin de la „regiunea de partid”, în fiecare sat elevii au fost încolonați pe clase și duși la primărie să-și arate omagiul de lacrimi și durere în fața tabloului cernit al Tătucului. S-a atras atenția profesorilor ca elevii să arate un comportament potrivit cu solemnitatea și semnificația momentului. Cel mai potrivit ar fi să plângă în hohote, să arate că-și dau seama ce mare pierdere pentru omenire. Pe drumul de la școală la primărie, copiii s-au hârjonit, cum le e firea, iar învățătorul a intrat la griji că elevii îl vor face de rîs: nu le ardea nicicum de plâns. Așa că, de supărare, i-a mai cârpit pe vreo câțiva, mai șturlubatici, cu câte-o scatoalcă, două. Văzându-i pe cei altoiți astfel că se pun pe bâzâit, învățătorului i-a venit ideea salvatoare: i-a luat la rând pe elevii săi cu câte una după ceafă, la intrarea în primărie, făcându-i pe toți să bocească că sunt bătuți fără motiv. Clasa respectivului învățător, miorlăindu-se în cor dinaintea fotografiei îndoliate, a făcut impresia cea mai bună în fața oficialilor comunali, ceea ce a produs și o promovare sau premiere a învățătorului.O fi fost chiar Fănuș Neagu dascălul cel năstrușnic? Nu m-aș mira!…

Am înțeles că ceva asemănător se întâmplă și cu elevii din filmul evreului nostru: cel puțin unii dintre ei au o grijă, o teamă, transmisă probabil de la un grup de excursioniști la altul, căci în total, anual, cam 50.000 de elevi din Israel merg la Auschwitz. Unii elevi – și la aceștia mă gândesc cu inima strânsă,  se pare că sunt terorizați tot drumul de întrebarea: ce mă fac dacă n-o să-mi vină să plâng?! Cum or să se uite la mine ceilalți și mai ales conducătorul grupului, agentul Mossad care îi supraveghează tot timpul pe copii? În film, elevele – căci majoritatea copiilor plimbați la Auschwitz sunt fete, după ce au văzut ce au avut de văzut, se strâng câte trei-patru și una dintre ele plânge în hohote nestăpânite, iar celelalte încearcă s-o liniștească, să-i ogoiască emoțiile. Întrebată de reporterul filmării, una dintre „bocitoare” se explică: plânge ca să se ușureze, i-a fost teamă că n-o să plângă. De unde tragem concluzia că mulți/multe dintre excursioniști nu reușesc să plângă în fața machetelor de la Auschwitz și alte artefacte, iar asta îi „costă”!

Situația filmată se pretează la dezvoltări supra-kafkiene sau orwelliene: ce se întâmplă cu cine nu plânge? Persoana este privită urît de colege? Agentul Mossad însoțitor va consemna asta în raportul său, iar „la dosar” îi va atârna pentru toată viața tinicheaua nu a plâns la Auschwitz?! Știam de la cunoscuți evrei, le pot spune chiar prieteni, în ce teroare trăiesc evreii ca membri ai marii organizații numite evreimea mondială. La ce servituți stupide sau înfricoșătoare îi obligă apartenența la poporul ales. Descopăr acum o obligație mai recent introdusă în codul manierelor talmudice: să plângi la Auschwitz, să te zbuciumi în văzul unor martori, al colegilor, de preferat. Acesta este comportamentul corect. …În film, din discuțiile cu acești elevi mai rezultă și că după această experiență, după tot ce au văzut la Auschwitz, așa ură s-a născut în ei pentru cei care i-au ucis pe bieții evrei nevinovați încât ar vrea să-i împuște mintenaș pe toți torționarii! „Au murit de mult cei vinovați”!, le răspunde Yoav Shamir. „Atunci pe urmașii lor!”, vine prompt răspunsul junelor israeliene… Mi-a adus aminte de o vorbă a Anei Pauker: ura este motorul istoriei.

Autorul filmului vorbește explicit de mai multe ori despre acești elevi din Israel că sunt supuși unui tratament de „spălare a creierelor”. Celebra spălare a creierelor… Anual așadar, 50.000 de elevi evrei sunt duși la Auschwitz să le fie spălat creierul personal. Să li se umple apoi cu ură! Ura este motorul vieții pentru milioane de oameni! Face parte din strategia succesului în carieră, în istorie. Atât în Israel, cât și-n celelalte țări ale lumii, strategiile didactice și pedagogice elaborate la ministerul de resort sau și mai sus nu-și ating niciodată ținta. Decât cel mult parțial! Așa se face că nu toți tinerii din Israel își dau creierul la curățat! Unii mai rămân și repetenți! Iar mulți dintre ei, când ajung la Auschwitz, după ce văd filmele și documentele despre cei 6.000.000 de evrei masacrați de nazi-iști, își pun o întrebare simplă, bărbătească: bine, bine, bunicule, bine, bine, domnule diriginte, dar din cei șase milioane de evrei duși în lagăre precum vițeii la Abator, câți sunt cei care s-au opus la regimul de exterminare? Câți au sărit din trenurile morții? Câți au evadat din convoaie? Câți s-au răsculat? Câți au făcut greva foamei? Câți? Nici unul!

Cum e posibil să nu se fi petrecut niciun gest de rezistență din partea celor șase milioane de evrei, evrei din neamul cel vestit al evreilor vestiți altminteri tocmai pentru spiritul lor de organizare, de independență, de subversiune, de sabotaj, de rezistență etc. Evrei care se lasă duși la ghilotină cu milioanele și nu reacționează, nu ripostează?! Ăia nu sunt evrei, domnule! Sunt eu mai evreu decât ei!…Iar dacă sunt tineri evrei care au în familie victime declarate ale Holocaustului din Transnistria, aceștia au început să întrebe, cu candoarea vârstei și cu neputință de a fi acuzați de antisemitism, precum bunăoară subsemnatul: de ce evreii deportați în Transnistria nu s-au dus să reclame regimul de exterminare atunci când printre ei a ajuns și liderul evreilor din România, celebrul Filderman, care mai apoi, ajuns în America, a avut numai cuvinte de laudă pentru Antonescu și românii săi?!

N-a știut nimic Filderman despre cei 300.000 de evrei morți pe mâna românilor în Transnistria? De ce, după aceste declarații, niciun evreu nu a avut nimic de obiectat, niciun cuvînt de dojană pentru Filderman?! De ce abia acum, după zeci de ani, spuneți că Filderman mințea­? De ce nu i-ați spus-o în față când trăia și nu mai era decât un simplu avocat la New York? Și întrebările continuă: Dar când au venit comisiile internaționale de anchetă, ale Crucii Roșii, ale Vaticanului, ale țărilor neutre, neimplicate în Al Doilea Război Mondial?! De ce nu v-ați plâns la acei funcționari internaționali?! Doar au stat de vorbă cu sute și mii dintre evreii din Transnistria. De ce nu v-ați plâns niciunul atunci?! Nici măcar atâta curaj nu ați avut?! Chiar atât de neputincioși ați fost cu toții?! Șase milioane? Șase mii de mii de evrei și nici unul care să miște în front?! Am deci această informație: că tinerii evrei încep să-și pună întrebări incomode pentru cei exterminați și pentru cei care le-au supraviețuit. Și mai ales pentru sacerdoții noii religii, a Holocaustului. Spălarea la creiere nu a reușit chiar la toți elevii care au făcut hagialâc la Auschwitz. Mai ales la băieți nu a ținut „vrăjeala”! Li s-au năzărit în cap fel și fel de întrebări!

Mă întorc la prietenii mei din Israel. Unul dintre ei, văzând că nu reușesc eu nicicum în stratagemele mele de a ajunge milionar, mi-a zis cam așa: de ce nu încerci tu să te îmbogățești de pe urma Holocaustului?! N-ai fi primul! Și a continuat: ai două posibilități: să ne mai lași dracului în pace cu holocaustul tău!  Ce? Altceva nu ai ce scrie?! Doar nu ești ca ăștia care nu știu să scrie decât despre Holocaust?! Alde Harry , alde Lya, Beriș și… Găsești tu și alte subiecte! Te lași de Holocaust și ceva, ceva, tot pică. Dar cel mai mult ai câștiga, chiar milioane de euroi, dacă în cercetările tale descoperi vreo dovadă că s-a produs vreodată, vreundeva, vreun act de rezistență al evreilor deportați sau în curs de deportare. Te umpli de bani! Nu cumva să-l treci cu vederea sau să-l ascunzi ori să-l pierzi pe tovarășul document! Om te fac dacă-l găsești!

I-am răspuns punctual:

– Eu nu cercetez acest subiect: holocaustul. Mi-e de ajuns ce știe tot omul, la nivelul mediu de informare, ca să argumentez oricând și oricui că în România, inclusiv în Transnistria, nu a fost genocid, holocaust, Shoah sau cum mai vrei să-i spui!

– Nu trebuie să fii mare specialist, mare istoric, ca să demonstrezi lipsa de temei a celor care susțin că în România s-a produs un genoci vreodată! E nevoie de o mare abilitate, chiar specialitate, ca să imaginezi argumente cum că a fost Shoah în Transnistria. Aia da specialitate!

– Cum dracului crezi că aș putea să ascund un document istoric?!

– Chiar mi-ar plăcea să câștig niște bani în felul acesta. O să caut, dar știu dinainte că nu voi găsi niciun act de rezistență a evreilor la deportare. Așa că tot sărac rămân!

De ce?

De ce, ce?

De ce nu s-a comis niciun act de rezistență?

Pentru că evreii știau că nu merg în lăgăre de exterminare, ci în lagăre de muncă, unde, pentru mulți, era mult mai bine decât în linia întâi a frontului! Iar cei care i-au asigurat că nu-i vorba de exterminare sunt cei ce au alcătuit listele evreilor ce vor fi deportați! Adică tot niște evrei, Cel mai des rabinii evrei, Acesta este detaliul de la care trebuie pornită orice discuție pe acest subiect: Cine a făcut listele cu evreii care urmau să fie deportați?! Căci nicăieri, în nicio comunitate, nu au fost deportați toți evreii! Nimeni, după război, nu i-a deranjat pe cei ce au făcut listele să-i întrebe care au fost criteriile după care unii evrei au fost „promovați”, alții nu!

Au fost oare evreii atât de proști și nu și-au dat seama?!… Proști nu au fost, sărmanii… Ci temători și ascultători, supuși, cuminți, nu cumva să deranjeze cu întrebarea! Pe cine?

Un răspuns la “E greu să fii evreu!”

  1. Mucanu Aurel spune:

    Puh, dar are curaj nenea asta sa spuna toate astea. Mai ales ca par adevarate. Eu nu le-as scrie nici daca m-ar plati cineva in aur. Sau in valuta forte(dolari, lire, franci, ruble). Pentru ca n-as vrea sa ma trezesc cu „pulsa de nuro” pe capul meu si pe capul urmatoarele mele sapte generatii, daca mai apuca unele dintre ele sa vada cumva lumina zilei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*