Condamnarea la libertate

„E prea de tot! – se vor indigna unii. Ce naiba o mai fi şi găselniţa asta cu condamnarea la libertate?” Ei bine, aflaţi că nu-i un simplu şi gratuit joc de cuvinte. Jean-Paul Sartre a prevăzut acest tip aparte de condamnare (avea el semnele lui că absurdul omului civilizat poate atinge asemenea cote halucinante), iar noi românii chiar ne zbatem să demonstrăm pe viu existenţa acestui paradox, alături de nenumărate altele şi mai mari şi mai mărunte, acum când după mai bine de două decenii de frământări istovitoare şi căutări descurajante, el face parte integrantă din fiinţa noastră postdecembristă!

Îmi amintesc cum înainte de Decembrie ’89 căutam cu întreg neastâmpărul fanteziei mele de-atunci, să înveşmântez România atinsă serios de febra celor trei „f”-uri devastatoare: frică-foame-frig, în haina de gală a libertăţilor fireşti pentru unii, ba chiar prisoselnice pe alte meleaguri. Atâta m-a muncit gândul ăsta păcătos după canoanele bolşevicilor de pretutindeni, încât – licean fiind şi neavând din instinct încredere în vreo fiinţă din lumea căreia îi aparţineam, m-am hotărît să cer lămuriri şi îndrumări în această delicată chestiune de la cei care, în opinia mea, erau la acea oră cei mai în măsură să mi le servească. Că doar nu de florile mărului ne vorbeau zi de zi, perforând platoşa bruiajelor dintre ei şi noi, despre sărăcia noastră strivitoare şi despre nevoia imperioasă pentru demnitatea umană de acele drepturi şi libertăţi de care, cu excepţia nomenclaturiştilor, fuseseră deposedaţi toţi locuitorii siliţi să vegeteze în estul cortinei de fier a Europei…

Pe scurt, am scris la postul de radio „Europa liberă”. Iar dansul meu pe sârma întinsă la înălţimea de unde lesne puteam să cad şi să-mi frâng gâtul, a început de-abia după ce una din scrisori a fost interceptată de Securitate. Atunci să te ţii: interogatorii prelungite (primul a durat, fără întrerupere, cam de la nouă dimineaţa până pe la trei după-masă), înjurături cu carul, ameninţări cu exmatricularea mea din liceu (era înainte de bacalaureat) şi a celor doi fraţi mai mari din facultate, mă rog, tot tacâmul întrebuinţat în astfel de ocazii de zeloşii apărători ai regimului, chiar dacă în faţa lor stătea un adolescent înfricoşat peste poate, căruia i s-a impus pe un ton dur să se adreseze cu “cetăţene anchetator”.

Numai când traversezi atari momente cruciale în viaţă, desluşeşti cât adevăr zace în proverbul: Rău cu rău, dar mai rău fără de rău! Căci anchetatorii cu apucături de buldogi  (unul dintre ei semăna şi la fizic cu un buldog: scurt, gras, fălcos!) mi-au cerut precizări şi răsprecizări în legătură cu paragraful cel mai incendiar din scrisoare: existenţa şi funcţionarea în România comunistă doar a libertăţilor aparente, asigurându-mă cu toată seriozitatea că vor avea ei grijă ca eu să mi-o pierd pe-a mea pentru o lungă perioadă de timp…

Prin vrerea lui Dumnezeu şi cu ajutorul nepreţuit al profesorilor mei, care cu toţii au avut numai cuvinte de laudă la adresa mea ( în mod deosebit îi rămân recunoscător profesorului Ion Vancea), nu s-a ajuns la pedeapsa exemplară făgăduită de securişti. Dar asta nu înseamnă că până la revolta din Decembrie ’89 ei nu mă supravegheau, fie şi cu coada ochiului. Dovadă în acest sens stă următoarea întâmplare: Eram de serviciu, schimbul doi, şi ascultam cu sufletul la gură “Europa liberă”, unde se vorbea pe larg despre evenimentele sângeroase de la Timişoara. Deodată uşa a fost dată de perete şi un securist mi-a spus pe un ton ameninţător: “Nici acuma nu te-ai învăţat minte?…” Ceea ce nu l-a împiedicat pe respectivul, la vreo două luni după căderea lui Ceauşescu, să mă oprească pe stradă (era în compania unui confrate de-al său) şi să-mi îndruge că n-am de ce să fiu supărat pe ei (sic!), că doar ei nu şi-au făcut decât datoria, iar mie nu mi-au pricinuit nici un rău.

Și au trecut, iată,  24 de ani de la Decembriadă şi cu părere de rău trebuie să constatăm că cei mai mulţi dintre români încă nu reuşesc să aprecieze cum se cuvine libertatea noastră dobândită prin jertfe şi parcă de-al dracului nu se învrednicesc să înveţe alfabetul democraţiei. Pentru alde ăştia libertatea este totuna cu libertinajul, că doar trăim într-un stat de drept, care trebuie mort-copt să le apere drepturile (cine mai are timp şi de obligaţii?!) şi să le satisfacă revendicările, oricât ar fi ele de fistichii. În caz contrar, vor şti ei să şi le apere la organismele internaţionale… Unora ca aceştia, eu le spun că democraţia face casă bună cu demofilia – sau, mă rog, aşa ar fi cuminte să se întâmple – şi că ei nu pot încă să fie democraţi autentici, adică să respecte legile, instituţiile statului şi semenii, întrucât n-au învăţat să iubească. Atenţionarea este valabilă şi pentru cei mai înverşunaţi atei, căci celebrul liber-cugetător Bertrand Russell era de părere că “viaţa ideală este cea inspirată de iubire şi călăuzită de cunoaştere”.

Cât priveşte libertatea, ei bine, mi-a fost dat să aud voci care regretau vremurile comuniste, în speţă cele ceauşiste, şi pentru care voci libertatea nu este decât o noţiune goală: „Ce să faci cu libertatea, clamează ei, atunci când nesiguranţa te pândeşte la tot pasul: acasă, la slujbă, pe stradă? În celălalt regim, aşa brutal şi arbitrar cum era el, măcar nu ştiai de frica şomajului şi a atâtor răufăcători, nici nu erai încolţit de atâtea taxe şi impozite!…”

Paradoxal, cel puţin în parte tot trebuie să le dai dreptate acestor nostalgici îmbolnăviţi fără şanse de tămăduire. Da, era de aşteptat ca aici să se ajungă, atunci când românilor de-abia ieşiţi din universul concentraţionar al bolşevismului de factură stalinistă, fără alegere li s-a servit libertatea cu polonicul. Alta era acum situaţia dacă unora  (în principal celor proveniţi din nomenclatură şi Securitate), li se servea libertatea cu pipeta, aşa cum bine preconizase Proclamaţia de la Timişoara, iar celorlalţi cu linguriţa. Atunci n-am mai fi văzut nici foşti nomenclaturişti în prima linie a politicii româneşti postdecembriste, nici securişti deveniţi peste noapte mari oameni de afaceri ori iţindu-şi scăfârliile pe toate canalele de televiziune şi fălindu-se cu patriotismul lor îmbăloşat de lichelism, nici atîţia infractori, din care o bună parte sunt minori, nici atâtea familii dezorganizate şi atâţia copii abandonaţi, nici atâţia elevi care se trag de brăcinar cu profesorii şi apoi îi snopesc în bătăi.