Viața amoroasă a lui Anton Pann

Anton Pann, „finul pepelei/ cel isteț ca un proverb”- așa cum l-a numit Eminescu, pe numele adevărat Anton Pantoleon Petroveanu, autorul „Poveștii vorbei” a avut o viață amoroasă ieșită din comun. Mai întâi trebuie să spunem că era un om cult al timpului, bun cunoscător al literaturilor balcanice, cunoștea cinci limbi străine (româna, greaca, bulgara, turca și rusa) și avea temeinice cunoștințe de muzică bisericească. Avea un glas melodios și foarte plăcut, fiind la începuturi paraclisier iar apoi cântăreț de seamă în mai multe biserici din Muntenia, Oltenia, Moldova și chiar peste Carpați, în cetatea Brașovului, la biserica din Șchei. A fost profesor de muzică pe la diferite școli și mânăstiri, a cules, a scris și a tipărit nenumărate lucrări bisericești și literare.

Prin scrierile lui „de la lume adunate și iarși la lume date” a izbutit să tipărească peste o sută de volume, unele în mai multe ediții, răspândite pe tot întinsul țării. A scris calendare, cântece de stea, istorioare, basme din popor, a tradus cărți de bună purtare, a strâns snoave, povești și zicători, a înmănucheat atâtea versuri din care a scos cântecul de petrecere bătrânesc. Anton Pann a fost căsătorit de trei ori cu trei femei mai tinere decât el și c a să nu pară diferența de vârstă prea mare între el și soții, și-a micșorat vârsta, dându-se mult mai tânăr.

Cam prin anul 1820 la vârsta de 22-23 de ani se căsătorește cu o fată frumoasă, dar săracă, anume Zamfira Agurezean, armeancă după nume. Femeia nu dorea această căsătorie, dar a fost obligată de părinți. În scurtă vreme l-a părăsit, după cum însuși el scrie:

„a fugit și m-a lăsat
și dealul Mitrofoliei
necontenit l-am urcat,
arătând la judecată
că ea pe altu a voit
și cu mine cununată
cu minciuni s-a pomenit

Mitropolia a refuzat să desfacă această căsătorie mult timp. Șapte ani, cât a conviețuit cu ea „n-am putut în lumea asta/ să leg două la un loc”. Era cheltuitoare, dornică de lux. După șapte ani, Zamfira amenințând că vrea să se omoare dacă nu i se dă libertatea, mitropolia aprobă despărțirea „dându-i zestrea, am rupt foaia/ și de ea mă despărții”. Din această căsătorie a rămas un fiu care i-a făcut toată viața zile negre.

În vara anului 1826 pleacă la Râmnicu Vâlcea unde a fost numit profesor la școala de muzică de pe lângă Episcopie și mai apoi însărcinat să dea lecții de cântare călugărițelor de la Mânăstirea Dintr-un Lemn, de lângă Govora. Aici întânlește pe sora Anica, o fetiță de numai 16 ani, care, fiind orfană, fusese crescută de mică între zidurile mânăstirii de către stareța Platonida. Acum psaltul avea o înfățișare cuceritoare, frumos la chip ca un faun și repede îi îndoi inima fetei care era încântată de simțămintele profesorului, făcându-i declarații de dragoste șii cântându-i psalmuri și acrostihuri.

Povestea căsătoriei cu această fată e demnă de un roman. Mai întâi o ceru de soție de la maica stareță. Platonida l-a refuzat categoric și a pus la mare caznă și canon pe biata fată. Întânlindu-se în secret, cei doi iubiți așteptau momentul prielnic pentru a putea fugi amândoi în lumea largă. Ocazia nu întârzie mult și într-o noapte în vara anului 1828, fata a fugit din mănăstire și s-au întânlit la marginea pădurii din apropiere. Pregătiți cu cele trebuitoare pentru îmbrăcăminte și hrană, el a tuns-o chilug, a îmbrăcat-o băiețește și au pornit la drum, trecând munții spre Brașov. „Cărăușii și călătorii despre Transilvania, întânlindu-i, se opreau și îi opreau în cale, îi priveau curioși și ziceau în felul lor: no, că mândru ți-i ficiorul, dragă domnule. Să ți-l trăiască dumnezeu și să ți-l tunie, că parca-ar fi o băiețică”.

Ajunși la Brașov, și-au găsit o locuință în mahalaua Șcheilor și anton Pann s-a angajat la biserica Sf. Neculae, unde mai cântase și altădată, după „zavera din 1821”. Acum Anton Pann era un om vesel, fericit: „Astăzi/ râd, vorbesc, glumesc, /Cu ceea ce o iubesc”.

Pe Anica n-o lăsa singură, o lua cu el la biserică fiindcă și ea avea un glas ales, punând-o să cânte în cor. Vocea, frumusețea și mișcările ei, au atras atenția credincioșilor care nu le-au iertat această idilă și l-au concediat pe preot. Nemaiavând nicio sursă de existență au venit la București în mahalaua Staicu-Bradu. Aici au fost cunoscuți ca soți adevărați, necunoscându-li-se trecutul. Din căsătoria lor au rezultat doi copii, Gheorghe, mort după trei ani, și Ecaterina (Tina). Pentru Gheorghe, Pann a compus versuri de jale, regretând moartea fiului:

…Bucuria mea în lume
O avusei pe un nume,
Ce îl priveam ca o floare
Și îl iubeam cu dogoare,
Dar tirană nenorocirea,
Ce-mi pizmuia fericirea,
Mi l-a răpit fără veste
Și-acum nicăieri nu este.
Eu mă uit, strig după dânsul
S-a dus, nu-mi adude plânsul,
Întristarea ochii-mi stoarce,
Dar în zadar: nu se întoarce”.

Și Anica, ca și Zamfira, prima soție, l-a părăsit în anul 1837. Femeia, dornică de lux, n-a putut să suporte sărăcia soțului. În anul 1834, în timp ce Anton Pann prin țară spre a vinde cărțile tipărite de el, femeia sfătuită de o mătușă, a încărcat lucrurile casei, și-a luat fetița și l-a părăsit, ducându-se la acea mătușă, stareță la Surpatele. După multe intervenții, Anica a fost adusă înapoi, unde de silă, de milă a stat până în 1837, când l-a părăsit definitiv. Anica s-a recăsătorit imediat cu Nae Milcoveanu din Râmnicu Vâlcea.

Cu a doua făcui casă și, la al zecelea an,
Vrând să se facă mai gradă, mă urâ și-mi fu dușman”.
……………………………………………..
Căci eu singur am fost
Cu dragoste la toate
Bărbat, slugă și rob prost,
Slujindu-ți cât se poate.”

Rămas singur, Pann și-a găsit mânâierea în scris. După moartea mamei sale în 1839, nemaiputând suporta singurătatea, se gândi să se căsătorească. Acum o cunoaște pe Ecaterina, o copilă din cartier, care nu împlinise 18 ani. Bărbatul cu aproape 30 de ani mai mare ca fata a întâmpinat greutăți la căsătorie. Îi promise însă averea, daruri de nuntă, și fata consimți căsătoria. Și-au mutat gospodăria într-o locuință modestă din curtea Bisericii Albe, pe Podul Mogoșoaiei, unde Anton Pann era prim-cântăreț. Cu Tinca a trăit 14 ani, până la sfârșitul vieții lui.

Întru toate cu dreptate
S-a purtat cât a trăit,
De nelegiuite fapte
În viața sa s-a păzit.

Anton Pann îi lasă toată averea ei și dorește să fie înmormântat la Mânăstirea Viforâta. Astfel se termină viața amoroasă a lui Anton Pann.

2 răspunsuri la Viața amoroasă a lui Anton Pann

  1. Mucanu Aurel spune:

    La ce i-o fi folosit lui Anton Pan cunoasterea a 5 limbi straine ? Eu nu cunosc niciuna si nu m-a parasit nevasta nici dupa 47 de ani. Si nici bogat nu sunt ca sa crezi ca m-a luat pentru bani.

    • Mucanu Aurel spune:

      Am facut acest comentariu prin analogie cu bancul cu un militian ce a fost abordat de un strain care l-a intrebat unde gaseste un hotel, ba in germana, ba in italiana, ba in franceza, ba in engleza, dar militianul nostru era mut. Si a plecat strainul pe un drum gresit. Si se intreba militianul nostru la ce i-a folosit strainului sa cunoasca atatea limbi straine. Nu-s militian si scuze pentru remarca mea insipida la adresa lui Anton Pan, din comentariul meu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*