Cununa veacurilor

Ziua de 1 Decembrie nu a fost o întâmplare, un accident în istoria poporului român. Ea a fost împlinirea unei aspirații de veacuri, răsplata unui lung șir de lupte, de jertfe, de lacrimi și de speranțe. Voievozi și domni, ostași, plăieși, țărani și voinici ai neamului au însemnat cu jertfa vieții lor această speranță pe răbojul istoriei, rămânându-le oasele pe câmpurile de luptă, în morminte fără cruce și amintirea în sufletele celor dragi. Basarabi și Mușatini, Mircea, Ștefan, Mihai și Brâncoveanu, Horea, Tudor, pașoptiști și unioniști, știuți și neștiuți arhitecți ai Independenței și ai Primului Război Mondial și-au pus amprenta pe cronica idealului unității românești. Alături de aceștia cităm pe ostenitorii cărții și altarului românesc, fie că s-au numit Coresi, Macarie, Varlaam, Ivireanul, Dosoftei, Movilă, Neculce sau Costin, Cantemir, Cantacuzinii, Bălcescu, Kogălniceanu, Xenopol, Iorga și mulți, mulți alții. Pe poteci de munte numai de ei ştiute, românii treceau noaptea munţii cu sacii în spinare plini cu manuscrise, iar mai târziu cu cărţi în limba românească şi le răspândeau în toată Transilvania, până în Ţara de Sus a Bucovinei, ori treceau Prutul şi le duceau în satele şi cetăţile basarabene. Aproape două mii de ani, Biserica Ortodoxă Română a lucrat pe-ncetul la temelia marelui act istoric de la 1918.

Însăşi Marea Adunare populară de la Blaj din 1848 nu era altceva decât expresia conştiinţei unităţii de neam, de limbă şi de religie a românilor din toate provinciile româneşti. Unirea de la 1859 a fost o nouă etapă în înfăptuirea marelui act al Unirii de la 1918. Ea a arătat însă, atât neamului românesc, cât şi lumii întregi, că unirea românilor nu este un calcul diplomatic, un artificiu strategic al unor politicieni, ci este o realitate şi o necesitate, care trebuie recunoscută. Naţiunea română se impunea în concertul popoarelor europene cu o identitate inconfundabilă, cu nişte realităţi politico-sociale specifice, cu o voinţă de neînfrânt, cu nişte idealuri mature şi juste. Unirea de la 1859 dovedea fraţilor din Transilvania, din Basarabia şi din Bucovina, că unitatea este voită de toţi, că este posibilă, în ciuda tuturor vicistitudinilor. Unirea de la 1859 le întărea tuturor speranţele în realizarea apropiată a României Mari. Mai era un pas, un pas mic în politica europeană; un pas uriaş în politica românească. Pentru înfăptuirea lui au militat toate forţele politice, sociale, culturale şi bisericeşti. Toţi ca unul, fiecare cu specificul său, au adus o parte de contribuţie la realizarea speratului act de la 1918.

Am avut atunci capacitatea de a regăsi în noi înşine reazimul cel mai de preţ, care a contribuit substanţial la rezultatul dorit. Clarviziunea diplomaţiei româneşti şi a clasei politice din acea vreme a făcut ca România să se alăture acelei grupări de forţe, care i-au asigurat victoria finală. Eroismul  fără seamăn de care a dat dovadă atunci armata română, dar şi întreaga societate civilă românească, a făcut ca România să se impună pe firmamentul european ca o putere militară de care trebuia să se ţină seamă, iar idealul românesc al unităţii naţionale nu mai putea fi tratat cu indiferenţă. La aceasta a contribuit efortul făcut de intelectualitatea şi diplomaţia forţelor politice unioniste din Transilvania, Basarabia şi Bucovina. Acestea, asumându-şi riscuri incalculabile, au actualizat în conştiinţa populaţiei idealul unităţii cu Patria-mamă şi au militat pe toate căile şi sub toate aspectele pentru înfăptuirea acestui ideal. Circulaţia publicaţiilor prounioniste, a cărţilor, a intelectualilor, manifestările culturale, congresele şi întrunirile culturale cu tentă politică, chiar circulaţia unor formaţiuni corale dintr-o parte în alta a hotarelor vremelnice făceau ca ideea de unitate naţională să devină de o actualitate astringentă. Liga Culturală, alături de Biserica Ortodoxă din acele provincii, de intelectualitate, de întreaga populaţie transmiteau Europei şi lumii în 16 februarie 1915 mesajul că ,,toţi românii din cele patru unghiuri una suntem şi hotărâţi până la moarte a ne lupta pentru înfăptuirea marelui ideal naţional”.

Terenul era pregătit în întreg spaţiul românesc. Poporul român era gata pentru a da examenul final şi hotărâtor, pentru care se pregătise fără încetare, cu înfrigurare şi jertfe, timp de două mii de ani. Scânteia care a declanşat războiul a fost şi momentul de start al mişcării făţişe, unanime, pentru realizarea României Mari.

Intrarea României în Războiul Balcanic şi apoi în Primul Război Mondial  nu a însemnat alinierea la o situaţie de conjunctură. România îşi cunoştea bine interesele, care, la acea vreme îi erau ameninţate şi a intrat în luptă pentru împlinirea lor. Avea de apărat, în primul rând, independenţa, suveranitatea, integritatea teritorială şi însăşi fiinţa neamului românesc; avea de câştigat, în al doilea rând, unitatea teritorială şi spirituală cu toţi românii din provinciile româneşti rupte din trupul Patriei – mamă de-a lungul vremii, avea de realizat România Mare în hotarele vechii Dacii. Episcopul Râmnicului de atunci spunea: ,,Suferinţele românilor de veacuri, suspinul lor după libertate, năzuinţele lor de a-şi vedea  visurile împlinite, dorinţa de demult a străbunilor noştri de a vedea uniţi laolaltă pe toţi ci ce vorbesc şi simt româneşte va duce la realizarea idealului nostru naţional”. Responsabilitatea, costurile şi riscurile erau imense, aşa cum s-a văzut, dar idealul era suprem. Atunci, ori niciodată! La 4/16 august 1916 România a semnat Tratatul de alianţă cu ţările Antantei. Încă din ziua de 15 august, ziua Sfintei Marii Mari se sunase mobilizarea. Din toate satele şi oraşele româneşti curgeau râuri de tineri, dar şi râuri de lacrimi  şi de rugăciuni. Veneau din Transilvania, din Bucovina și din Basarabia tineri și vârstnici și se înrolau voluntari, cauza pentru care luptau fiind comună. Cei ce plecau, aveau să lupte pe un front cumplit de greu și de sângeros; cei ce rămâneau acasă duceau pe umeri al doilea front. Fiecare palmă de pământ românesc a fost apărată cu disperare și udată cu sânge românesc. Am pierdut atunci floarea tinerimii românești, ofițeri și soldați. Valea Jiului, Valea Oltului, Turtucaia, Mărășești, Mărăști, Oituz și locuri sfinte de aducere aminte au însemnat repere ale istoriei românești. În război au mers și preoți și sute de călugări și călugărițe. Aveau experiența Războiului de Independență. Asigurau nu numai asistența religioasă, ci erau folosiți ca brancardieri și personal medical inferior. Cei rămași acasă, organizați de preoți, făceau rugăciuni pentru izbânda armatei românești, lucrau voluntar pământul celor plecați pe front, le ajutau acestora familiile, strângeau ajutoare în bani, în haine și alimente pentru front, făceau scamă și bandaje pentru pansament, ciorapi și mânuși pentru soldați. Toată Țara a fost în război în anii aceia. Zeci și zeci de tineri din fiecare sat au căzut pe câmpul de luptă. Nu a fost localitate românească fără eroi. Nu putem aici să prezentăm tot cursul evenimentelor, dar ele au fost de un dramatism fără seamăn.

Parcă Dumnezeu Însuși S-a îndurat de această sforțare fără seamăn a neamului românesc și l-a răsplătit pe măsură.  În primăvara lui 1918 s-au creat condițiile prielnice și Basarabia s-a unit cu România. Câteva luni mai târziu, în octombrie, s-a unit Bucovina cu Patria – Mamă, iar la 1 Decembrie însăși ,,perla” coroanei, Transilvania, prin Adunarea Populară de la Alba Iulia a hotărât unirea cu Țara. De pe vremea dacilor România nu mai fusese atât de mare, atât de rotundă și completă. Era un act  pecetluit cu mii de jertfe presărate pe câmpurile de luptă, cu mii de eroi aflaţi până astăzi în morminte ştiute sau neştiute. La aceste jertfe de viaţă şi de sânge se adăuga lucrarea mare a neamului românesc de pretutindeni. Am putea numi aici pe cei risipiţi prin ţările europene şi chiar pe cei de peste ocean.  Poporul român îşi dovedea în faţa lumii maturitatea, forţa şi voinţa de a fi el însuşi, de a lupta până la jertfa supremă pentru înfăptuirea marilor sale idealuri.

Unirea de la 1918 a fost o etapă din istoria atât de zbuciumată a neamului românesc. Ea a dovedit că împlinirea este posibilă. Aceasta ne dă speranţe pentru prezent şi pentru viitor.

Un răspuns la Cununa veacurilor

  1. Mucanu Aurel spune:

    Citez : Aproape două mii de ani, Biserica Ortodoxă Română a lucrat pe-ncetul la temelia marelui act istoric de la 1918.
    Intreb ca sa stiu : S-au gasit dovezi ca exista o Biserica Ortodoxa Romana in anul 200 d.C., de exemplu ca sa ne incadram in cei 2000 de ani mentionati ?
    Sunt dovezi ca exista Biserica Ortodoxa Romana inaintea Marii Schisme de la 1054 ? Pana aproape de mijlocul sec. XIX biserica din tarile romanesti ca si administratia, foloseau alfabetul chirilic iar clerul aproape ca nu stia romaneste. Abea domnitorul fanariot Constantin Mavrocordat(cred ca era de fapt valah sau aroman)(1711-1769) care a domnit alternativ in Moldova si Muntenia. a impus limba romaneasca in administratie, dregatorii iar preotilor le-a cerut sa stie carte romaneasca si sa publice cartile bisericesti in limba romana. Probabil ca de aceea ii hulesc unii pe fanarioti. Auzi tu, sa oblige fanariotul pe preotii(BOR ?) din tarile romanesti sa stie carte romaneasca. Ce-i invatau preotii pe amarastenii de rumani daca „voroveau” in elineste sau slavoneste ?
    Ca sa nu amintesc de Mitropolitul Ardealului, Miron Cristea, care in anii premergatori Marii Uniri, rostea rasunator sa afle toti ortodocsii din Ardeal ” : „Voi sparge capul primului soldat roman pe care-l voi intalni, venit sa cucereasca Transilvania, cu sfanta-mi cruce arhiereasca a Bisericii romanesti ortodoxe. Ce mai poate fi de comentat ?
    De altfel si in zilele noastre BOR ne impune sfinti straini. De parca noi n-aveam sfintii nostri. Daca i-ar impune cu nume romaneste ar mai fi cum ar mai fi, dar ni-i impune cu nume elino-slavonesti precum Dimitrie si Parascheva. Neam de neamul nostru am pronuntat si scris Paraschiv si Paraschiva, de sute de ani. Se poate cauta si gasi in arhive. Toate tarile isi adapteaza sfintii la ortografia si pronuntia lor. numai noi n-avem coloana vertebrala.
    Intr-adevar, biserica ar fi singura entitate care ne-ar putea scoate din mocirla in care ne-aruncara barbarii de dusmani. Dar daca n-a reusit sa ne ridice timp de „2000” de ani, va putea sa ne ridice ca natie de acum incolo ? Ar putea daca n-o fi fost si ea penetrata de minoritarii care ne conduc tara.

    Am intrebat mai multi clerici daca biserica noastra are o statistica sau un inventar, un pomelnic, nu stiu cum sa-i zic, cu toti preotii si diaconii care si-au dedicat viata pentru biserica noastra. Asa, ca sa-i cinstim, cu nume si locul unde ei au luptat contra diavolului. Nu cinstire „la gramada” cum imi spunea un cleric. Nu exista asa ceva. Eu cred ca este ceva rau, lipsa de cinstire a numelui celui ce s-a pus in slujba Domnului. Ar trebui sa se faca acest lucru, pentru ca anii, deceniile si secolele trec si hartia pe care sunt mentionati acestia tinde sa se auto-distruga.
    Acelasi lucru se poate spune si despre registrele de nasteri, casatorii si decese oficiate de biserica de-a lungul secolelor pentru rumanii din tarile romanesti. Aceste registre sunt dovada existentei noastre romanesti pe aceste teritorii. Daca se pierd, peste cateva sute de ani nu se va mai sti de noi cum nu se mai stie de daci sau de traci. Si nu numai de ei.

    Biserica Ortodoxa Romana ii iubeste atat de mult pe rumani incat sa se ingrijeasca sa treaca aceste registre pe suport magnetic sau optic astfel incat sa avem dovada ca ne-am nascut de generatii pe acest pamant si sa nu disparem cum au disparut dacii si tracii(care si ei inca existau cateva sute de ani in intervalul de 2000 de ai de existenta a BOR(existenta de care amintea si autorul) ? Daca nu au purces inca la o asemenea activitate, nu-i timpul pierdut. Abea astept un asemenea act de dragoste fata de neamul romanesc.

    PS-1. Si la uniti(greco-catolici) se pare ca este aceeasi situatie. Nici ei nu se ingrijesc de aceste lucruri care sa-i apere pe rumani de vicisitudine vietii pamantene.
    PS-2. Feriti-va de laudatori si lingusitori, de periutze. Nu inseamna ca va vor binele daca va umplu de laude. Amintiti-va laudele lui Vadim si Paunescu care i-au luat mintile lui Ceausescu si l-au dat pierzaniei. Critica nu inseamna demolare ci edificarea unei lumi mai bune. Parerea mea. Daca gresesc sau jignesc imi cer scuze.
    PS-3. Lumea s-a perpetuat prea mult pe minciuna. Minciuna decredibilizeaza. Asa cum s-au decredibilizat americanii in fata mea si numai a mea, cu sfruntata minciuna a armelor de nimicire in masa ale lui Sadam. Daca poporul te prinde cu minciuna, ai pierdut orce forma de credibilitate. Doar daca un popor nu este tamp si-l poti manevra si invarti dupa degete.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*