Transalpina românească

De la Rodica, colega mea ardeleancă, am aflat despre deschiderea Transalpinei Româneşti dintre Oltenia şi Ardeal, ce s-a asfaltat , nu chiar toată, dar merge, iar peisajul alpin  întrece Transfăgărăşanul. M-a incitat, pentru că ştiam de la un alt coleg, medicul scriitor Victor Coroianu, despre acest drum istoric, vechi de două mii de ani, construit de legiunile romane  pentru a ataca Cetăţile Dacice ale Sarmisegetusei. În 2007, am încercat să fac Transaalpina, dar de la Barajul Tău mi-a fost milă de maşină. Eu fiind, într-un fel, animist faţă de tot ce mă înconjoară, adică îmi place din ideologia animiştilor acele idei din care reiese că în tot ce a făcut Creatorul a pus spirit în fiecare din creaturile sale, atât cât a judecat el, la rândul nostru, noi oamenii trebuie să punem un pic de suflet în ceea ce facem şi să avem grijă de ele. Aşa respectăm Creatorul pentru că ne-a dat şi nouă darul creaţiilor, şi cum el are grijă de ale sale şi noi trebuie să avem grijă de ale noastre. Mie îmi plac ideile astea şi pe cât îmi stă în putinţă le şi respect. Şi atunci, datorită drumului foarte rău m-am întors. De data asta, datorită asigurărilor primite ne-am hotărât să-l facem împreună Transalpina.

Am plecat dimineaţa din Bistriţa  şi spre amiază am fost la Sebeş, unde în sfârşit se lucra din greu, cum numai noi românii putem lucra, la centură autostrăzii, fiindcă vechea şosea prin oraş omora şi sufletele locuitorilor şi pe cele ale vehiculelor. De la Sebeş şoseaua bună o ia  pe Valea Sebeşului cu râul ei, trecem prin Căpâlna şi ne trezim fredonând Fetele de la Căpâlna până ce ajungem la Şugag, un fel de semi-staţiune  sub montană. Am auzit că pe aici ar fi şi vestigiile unei cetăţi dacice, dar cine să mai aibă grijă şi de ea când guvernul este condus de micuţul Titulescu, cum îl dezmierda marele Adrian Năstase în anumite momente. Ajungem la barajul Tău, un baraj de beton armat în arc, înalt de vreo optzeci de metri, ce stă ca un ic adânc înfipt între doi munţi şi ţine în spate un lac cu o suprafaţă de zeci de hectare. Este  opera poporului român sub înţeleapta conducere a partidului. Frumoasă realizare socialistă în minunat peisaj montan ce este astăzi admirată de numeroşi turişti din ţară şi străinătate, după cum se vede după numerele de înmatriculare a maşinilor.

Uite dom’le, cum răsar turişti străini, ca ciupercile după ploaie, îndată ce se mai asfaltează o şosea în România şi jucătorul suspendat pe vremea când era ministrul Transporturilor spunea ca nu avem nevoie de autostrăzi, el fiind marinar se mulţumeşte doar cu valul care-l ducea. De aici în sus este pusă o placă pe care scrie Drumul Regelui, e vorba de Regele Ferdinant, căruia după Unirea cea Mare i s-a vorbit despre istoria şi frumuseţile acestui drum, pe care l-a făcut şi Mihai Vieazul în trecerea spre unirea sa din Alba Iulia, ceea ce l-a determinat pe suveran să hotărască reconstrucţia lui. Minunat rege. Proiectul a fost continuat de Carol Doi, iar acum, iubitorii monarhiei l-au botezat generic drumul regelui. Urcând în peisajul montan din ce în ce mai frumos, drumul e bun, dar nu e terminat. Drenuri, şanţuri, parapete, taluzuri neterminate, abandonate. S-au terminat banii! S-au terminat ori au fost delapidaţi? Rău eşti măi Dumitre, lasă oamenii să trăiască bine, cum le-a spus lor Băsescu. Uite, facem o înţelegere, pe drumul acesta alpin nu se pronunţă nomina odiosa Băsescu, strică şi peisajul, nu numai dispoziţia noastră. Se aprobă în unanimitatea celor trei, fiindcă după animism trebuie să avem în vedere şi maşina.  Ajungem la barajul de la Oaşa. Impresionantul baraj înalt de nouăzeci de metri făcut din anrocamente peste coronamentul căruia trece şoseaua. Barajul despre care se spune că are o bază de un sfert de kilometru ţine în spate un lac de acumulare ce se întinde pe aproape şase kilometri. Abia găsim un loc de parcare să oprim şi să ne plimbăm, să admirăm Natura cea sfântă şi construcţia românilor din era socialistă. A fost o muncă titanică, fiindcă pe lângă baraj este şi o centrală subterană cu turbine enorme. Ar trebui pusă o tablă cu toate datele şi dimensiunile construcţiei de la Oaşa, cum am văzut şi prin Nord America fiindcă în realitate suntem ceea ce facem, nu ceea ce vorbim !

Sub Nicolae Ceauşescu poporul român a construit foarte mult şi  multe, fiind îndrumat cu autoritate: „Să muncim, tovarăşi, să construim şi să realizăm socialismul şi comunismul în patria noastră, Republica Socialistă România! Aplauze şi ovaţii prelungite. Râdem şi ironizăm, dar aceasta a fost realitatea: veniţi să vedeţi barajul de la Oaşa! Pe Râul Sebeşului pe care venim pe Transalpina, acesta este al treilea baraj întâlnit, primul a fost cel mic de la începutul văii.  Şi toate realizate în tot atâţia ani, câţi au trecut din 1989 şi până acum, ani, când în toată România nu s-a făcut nici un singur baraj! Un bărăjel, cât de cât,  fiindcă avem atâtea râuri montane şi atâta nevoie de apă  şi energie! Şi din acest motiv Ceauşescu i-a depăşit în viitoarea carte de istorie pe Iliescu și Băsescu. Constantinescu intră la figuri tragice accidentale ce va fi consemnat doar că a dat Nordul Bucovinei gratuit şi ilegal Ucrainei. Ceauşescu a făcut totul pentru România şi foarte puţin pentru români, sau cum zicea Măduşa Augustina din Prundul Bârgăului: o luat tătu de pe gura românilor  şi l-o dat României, îi drept că tăt în ţară o rămas, nu ca acum... Generaţiile care am suferit sub el, sub dictatura comunistă, vom trece, vom fi uitate, dar barajele astea rămân cu pecetea poporului român şi Ceauşescu. Dacă nu le vinde si pe astea Băsescu la fier vechi! Am zis fără nomina odiosa pe acest drum. Scuzaţi-mă, suntem pe baraj.

Maşina m-a atenţionat, călcându-mă pe picior şi eu pe ea pe acceleraţie, plecând mai departe şi oprim la o nouă, mare şi frumoasă cabană, OAŞA. Occident în toată regula; flori şi curăţenie, cu terase şi sub terase, până spre malul lacului, cu mese şi serviciu de calitate. Deci se poate, deci vom ajunge din urmă Europa care ne-a dat pe mâna comunismului. Abia de aici înainte intrăm în golul alpin, aproape de cer. Aproape de Dumnezeu spune Rodica.

În golul alpin carpatin trăim senzaţii de bucurie şi uimire. Luminozitate şi transparenţă până la Vârful Ştefleşti – 2200 m şi Vârful lui Pătru –2100m. O fi pe-a casă Sfântul Pătru ori o plecat, iar lelea, spre Parângul Mare, unde mere la o stână să stea de poveşti cu baciul de acolo, să se plângă cât de rău s-o stricat lumea de acum. Baciul îi ascultă cu luare aminte, îi dă dreptate şi curaj sfântului, pe urmă  mămăligă cu brânză proaspătă. Hai şi noi! Altădată, acum nu-i stânjenim dintr-ale lor. De pe platoul acesta legiunile romane au luat-o la vale spre Sarmisegetuza, capitala Daciei lui Decebal, fiindcă istoricul roman Florus menţionează că dacii trăiesc nedezlipiţi de munţii lor. Şi înainte de venirea legiunilor romane pe aici era un drum, de sute de ani, bine bătătorit de turmele de oi ale dacilor. Afară de legiunile romane, afara de oastea lui Mihai Viteazul a mai trecut pe aicea  şi  Wehrmacht–ul lui Hitler şi nu numai au trecut, au şi refăcut Transalpina. Fără să ţin cont de riscul de-a fi, a nu ştiu câta oară,  etichetat şi faşist  întreb acum, că s-a dat liber : da Armata Roşie, eliberatoare, a făcut ceva bun în ţara asta? Trecem cu vederea şi mergem mai departe, pe asfalt ca-n palma, spre Obârşia Lotrului, unde drumul se desparte unul o ia spre Novaci şi altul spre Petroşani, pe care îl luăm noi, pentru că vrem a merge pe defileul Jiului până la Mânăstirea Lainici. Au fost cincisprezece kilometri, de oroare şi deziluzii, de drum cu macadam bolovănos necompresat până spre intrarea în Petroşani, iar minunatul drum prin Defileul Jiului este în reparaţii şi cârpeli, de azi pe mâine. Nu zic mai mult, mă tot feresc de datul în gropi la propriu şi figurat, auzind zgomotele nemulţumirii a caroseriei  maşinii.

Cu toate aceste deziluzii rutiere, pe care le înţelegem din moment ce pe aici e parlamentar Victor  Ponta, datorită faptului că ne-a plăcut atât de mult Transalpina, am hotărât  să  ne întoarcem în Ardeal tot pe ea, să o vedem şi invers dacă  tot atât de minunată este. Ziua a fost la fel de frumoasă, peisajul montan şi alpin s-a îmbogăţit  şi mai mult peste noapte, mergeam un pic şi ne opream mult, privim, plecăm, oprim, tot timpul. Şi nu numai noi, ci şi majoritatea maşinilor pe Transalpină. Vorba unui alt coleg de al nostru trebuie să ai ochi magici ca să vezi minunea, şi minunea Creatorului este  peste tot. Rodica  este psihiatră  şi are dreptate profesională, când afirmă că în acest drum alpin, în care ne tot oprim şi admirăm cu bucurie panorama Naturii, ne încărcam cu o energie pe care nu o percepem fizic sau senzorial acum, dar se acumulează şi pe urmă, în timp, ne stimulează  neuro-psihic, ne tonifică firea şi ne înlătură angoasele cotidianului urban. Zice că, e simplist să o numim numai energie pozitivă, fiindcă cuprinde mult mai mult decât credem, mari şi multe încă necunoscute funcţii are  encefalului pe care abia acum încercăm să le desluşim, sau cum se spune în termenii consacraţi, suntem în stadiu de cercetare. Neuroştiinţa este abia la începutul ei, în care toţi care s-au angrenat, de la cercetători la filosofi, de la curioşii din totdeauna la pasionaţii de necunoscut, sunt jenaţi cât de puţin ştim despre encefalul nostru, acum când s-a lansat, pe bază de observaţii analizate, ideea nelimitatelor potenţiale ale scoarţei noastre cerebrale de la adaptări incredibile şi supravieţuire în extremis la inteligenţa atotcuprinzătoare. Te rog, nu mă du atât de departe în această relativ nouă explozie ştiinţifică, fiindcă mă copleşeşti dar în acelaşi timp mi-am amintit de lucrarea de masterat la Oxford, pe baza căreia a ajuns un mare actual  politician român: Se iau două loturi de oi fiecare cu un berbec, un lot de oi se urmăreşte într-un ţarc din dosul grajdului unei gospodări de la şes şi altul aici în această zonă alpină. Diferenţă mare în care se poate folosi binecunoscuta expresie „de la cer la pământ’’, pe care oxfordistul nostru a numit-o  extraordinara sa  descoperire, ca de la şes la munte! Magna cum laude! Cele de la şes hrănite pe tavă: intensiv, diversificat, vitaminizat şi cu supliment de estrogen sunt grase, blege şi depresive. Pe când cele de aici, ce îşi caută singure hrana zi de zi, sunt tonice, vioaie, nu behăiesc prosteşte ca cele din ţarc, ci emit armonii sonore ce impresionează şi pe cei fără auz muzical. E drept,  se învârt cu sexapil  tot timpul pe lângă berbec după care  toate fată  câte doi mei,  blânzi, ce  sug  de la toate oile pe rând. Minunea alpină! Când am auzit prima dată am rămas cu gura căscată la ce păşuneală  au ajuns masteratele la Oxford (pe româneşte Vadul Boului prin care a trecut şi MeReU să înveţe ebraica… şi încă ceva, veţi afla, la timpul potrivit… când, din nefericire, va fi târziu pentru România). Mi-am revenit râzând, aducându-mi aminte de Dan Puric, de extraordinara sa carte, de apel către români ’„Cine suntem’’ în care, printre exemplele cu care îşi susţine ideile şi atitudinea, scrie şi despre un cioban român ce se plânge, într-un interviu, că i s-a adus la turmă un berbec de rasă, nemţesc, care nu face faţă nici la drum, nici la oi, citez:Pentru că oaia mea merge sute de kilometri, mănâncă iarbă, dă lapte, lână. Berbecu’ ăsta cade în genunchi după cinci  kilometri şi nici nu fute ca lumea oaia. ( Scuzaţi, eu nu-mi permit să cenzurez un cioban ce spune adevărul în grai popular, fiindcă sunt strănepot de ciobani. Dan Puric e Domn de Bucureşti, e cu totul altceva. Şi să fim raţionali, îşi schimba tot farmecul conţinutului expres şi esenţial cu varianta: oile mele după un act sexual cu berbecu’ nemţesc mi se plâng că nu le produce orgasm precum berbecu’ carpatin de dinainte,  pe care-l visează şi noapte). Plecăm, să nu mi se încarce prea tare necunoscutul meu encefal cu necunoscutele astea energii alpine, de le zice simplist energie pozitivă, ce au un mare rol în funcţiile encefalului. Dar, nu mă pot desprinde de Neuroştiinţă, şi multele ei necunoscute, fiindcă îmi vine în minte mana din Rapa Nui (Insula Paştelui) unde ghidul polinezian ne-a explicat că strămoşii lor au putut realiza, transporta şi înălţa acei monoliţi de zeci de tone, numiţi  moai, tot datorită unei energii puternice a firii lor, numite mana, pe care ei o considerau primită din universul de deasupra lor. Da, e mult adevărat neuro-ştiinţific în aceste exemple, încă neelucidate.

Pentru a afla şi alt punct de vedere intrăm în Oaşa – sat, unde este o mănăstire de călugări în jurul vechii biserici,  ce a fost jos în vale, dar când au făcut barajul, au desfăcut-o şi au remontat-o aici sus, unde au mutat şi o parte din sat, o parte a rămas sub apele barajului. E o biserica din lemn, mică şi modestă în Oaşa, sat mare de oieri pe vremuri, dar acum construiesc o biserică mare din cărămidă şi betoane. Călugării-s ocupaţi cu multe, nu i-am deranjat cu necunoscutele Neuroştiinţei, dar am găsit să stăm de vorbă cu o tânără studentă, ce împreună cu colegele ei sunt aici într-o tabără ortodoxă ce sprijină prin muncă şi creaţie biserica. Ce frumos. Urmează arhitectura la Bucureşti şi ne-a impresionat cu vocabularul, cunoştinţele, optimismul  şi planurile de viitor. Energia alpină din Carpaţi!

Era după masă târziu când am coborât de pe Transalpină şi despărţirea de ea ne dă deja nostalgie, în timp ce canicula verii de şes ne izbeşte neiertătoare când oprim să căutăm un hotel bun cu restaurant. Fiind sfârşit de săptămână, plus sezonul vacanţelor şi concediilor, peste tot este ocupat. O recepţionistă drăguţă, manierată şi de o rară bunăvoinţă nu se lasă până nu ne găseşte un hotel cum dorim, dar tocmai la Blaj. Privim harta, trebuie să schimbăm  traseul spre casă, treacă meargă, e doar o aruncătură de băţ! Pe moment facem alte planuri şi acceptăm.  Ne  face rezervarea  îi zâmbim şi mulţumim sincer, plecăm.

Un răspuns la Transalpina românească

  1. Mucanu Aurel spune:

    Foarte frumos scris.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*