Celor ce cârmuiesc rău…

Grea întreprindere să scrii despre toţi cârmuitorii răi şi cârmuirile lor nedrepte, căci asta ar însemna nici mai mult, nici mai puţin decât rescrierea istoriei umane, o lungă şi întortocheată istorie a inevitabilelor lacrimi, suferinţe şi suspine ce-l însoţesc ca nişte umbre (de la naştere până la moarte) pe omul puternic şi pe cel slab, pe omul bogat şi pe cel sărac, în sfârşit, o istorie doar vag şi neconcludent străluminată (pentru cei mulţi şi neîncrezători) de singura şi adevărata fericire, acea fericire sui-generis gustată doar de înţelepţi şi aleşi, întrucât calea care duce la ea se cheamă renunţarea la toate acele averi pe care „le fură hoţii şi le mănâncă moliile”.

Fiind istoria o reflectare a vrerii şi răbdării divine vizavi de om şi de şansa acordată lui pentru ridicarea pe scara soteriologică ce duce înspre istoria celestă, este limpede că ea nu poate fi cunoscută de muritori (oricât ar fi aceştia de înzestraţi) în profunzimile sale cauzale, care ţintesc tainele supratemporale şi transistorice ale întregii creaţii, ci ea poate fi cunoscută doar prin efectele sale, efecte adjudecate de cunoaşterea umană sub numele de evenimente şi procese istorice.

Adică, după consumarea faptelor istorice, vin istoricii (aceşti „mincinoşi privilegiaţi” cum binevoieşte Balzac să-i alinte în romanul său Catherina de Medicis), şi ei scormonesc cu acribia lor prăfuită prin munţii de zgură lăsaţi în urmă de maşina timpului, până ce dibuiesc niscaiva paşi ai predecesorilor, de regulă ai conducătorilor religioşi, politici şi militari, apoi stabilesc un consens al interpretărilor asupra evenimentelor în discuţie, iar acest consens poartă numele – după caz – de paleoistorie, istorie antică, medievală, modernă şi contemporană. Ca şi cum nişte biete cioburi de oale, ori nişte fragmente ale unor inscripţii ar fi avut capacitatea să încorporeze în trupul lor anemic întreaga pulsaţie a vieţii unor comunităţi şi popoare, iar acum – după minuţioasa cercetare la care sunt supuse de istoricii zilelor noastre – ele au darul să-şi deschidă corolele de taine pentru a delecta cu mirosurile lor de piatră şi mucegai organele olfactive ale preaştiinţificilor, când noi ştim prea bine că evenimente recente, precum Decembriada din ’89, încă n-au dobândit o interpretare coerentă şi unanim acceptată.

De fapt, este un adevărat abuz de limbaj să vorbeşti de unanimitatea părerilor în cazul unei discipline elastice şi aproximative aşa ca istoria, când ştiut este faptul că au existat păreri disidente (desigur, nebăgate în seamă atunci când nu erau sancţionate pentru vina de-a fi deopotrivă autorizate şi intransigente), au existat, deci, opinii contrare chiar şi atunci când dictatori de calibru le-au impus scribilor de curte cum să le fie înfăţişate faptele, astfel încât ei să apară în ochii contemporanilor creduli şi neştiutori, dar mai ales în ai generaţiilor următoare, aidoma unor supraoameni, când în realitate ei erau de-a dreptul odioşi prin ambiţie şi invidie, ori prin cruzimea de care dădeau dovadă. Cum altminteri poate fi calificată comportarea lui Alexandru Macedon vizavi de Calistene, istoriograful lui oficial şi nepotul lui Aristotel (fostul profesor al cuceritorului bântuit de imaginea cosmocratorului), atunci când el ordonă crucificarea istoricului pentru dementa culpă că, în loc să i se închine ca unui zeu, a avut îndrăzneala să-l sărute pe obraz? Iar în vremurile moderne, Nabulione Buonaparte (nume sub care apare într-un registru bisericesc corsican acest “fiu al norocului”, cum el însuşi se caracteriza) merge mult mai departe cu meschinăria, invidia şi ura, după cum suntem înştiinţaţi de Jacob Burckhardt în textul intitulat Napoleon I, după cele mai noi izvoare: era meschin şi mărginit (întreaga viaţă n-a putut să înveţe ortografia limbii franceze, poseda cunoştinţe mediocre de matematică şi istorie, pe care le vântura cu fiecare ocazie), iubea bârfele şi minciunile, adora linguşeala şi întreţinea cu voluptate o necontenită suspiciune între curteni şi apropiaţi (nu se dădea în lături nici măcar de la desfacerea şi citirea scrisorilor adresate altora!), iar invidia faţă de mareşali precum Masséna, cel care şi-a câştigat galoanele în timpul republicii, pentru ca în războaiele de mai târziu să-şi creeze o binemeritată faimă de comandat destoinic şi viteaz, invidia, deci, l-a împins pe împărătescul caporal ca la o vânătoare să-i scoată mareşalului un ochi cu o lovitură de glonţ. Întrucât importante pentru el erau doar efectele, a devenit proverbială lipsa lui de respect pentru adevăr, fapt care rezultă cu prisosinţă din măsluirea comunicatelor (buletinelor) oficiale.

Ce să mai spunem de Hitler, Stalin sau Ceauşescu, despoţi care (fiecare la vremea şi în sfera lui autocratică) au căutat din răsputeri să dirijeze după vrerea lor fragmentul de istorie aflat la îndemână! Prin puterile discreţionare cu care au fost investiţi de jocurile criminale ale politicilor de culise şi ale politicienilor obedienţi, ei chiar au izbutit să-şi atingă scopurile lor condamnabile: să sacrifice milioane de vieţi pentru ca astfel să-şi poată consolida puterea personală, să-şi satisfacă ambiţiile revanşarde şi/sau expansioniste prin jertfirea în războaiele declanşate a zeci de milioane de vieţi, să-şi hrănească visele patologice de adulare şi mărire prin mutilarea a nenumărate destine individuale.

Şi cine dacă nu politica este vinovată de atari derapaje periculoase în istoria omenirii? Căci politica nu este altceva decât o înşelăciune atrăgător ambalată: Omul politic devine de cele mai multe ori un jalnic epifenomen şi toate formele de guvernământ sunt exasperant de imperfecte, mărturie incontestabilă a carenţelor ce cariază temeliile construcţiilor umane. Probă în acest sens este atât căderea spectaculoasă a bolşevismului european, cădere orchestrată chiar din capitala Molohului sovietic, cât mai ales actuala civilizaţie a consumului pe rupte şi a ruperii echilibrului ecologic prin poluare.

Însuşi Winston Churchill a fost nemulţumit de şubrezenia sistemelor (construcţiilor) umane, atunci când a recunoscut că democraţia este o formă de guvernământ grozav de imperfectă. “Dar daţi-mi alta mai bună şi voi crede în ea”, a adăugat el…

În mult mai mare măsură ca alte popoare, românii au avut şi continuă să aibă parte de cârmuitori, dacă nu răi în adevăratul sens al cuvântului, atunci cel puţin neinspiraţi (sau, mă rog, prost sfătuiţi) şi stângaci, într-un cuvânt lamentabili pentru binele, prosperitatea şi fericirea supuşilor, respectivi a celor care i-au ales.

Îndeosebi din Decembrie ’89 încoace, este cât se poate de evident că asupra României nici vorbă să planeze vreo fatalitate căreia vajnicii noştri patrioţi să-i poată cere socoteală pentru starea deplorabilă a drumurilor, precum şi pentru apatia generalizată a cetăţenilor după punerea pe butuci a tuturor sferelor de activitate: industrie, agricultură, învăţământ, cercetare, sănătate, cultură. Că ne convine sau nu, trebuie să fim de-acord cu ceea ce diplomaţii şi observatorii occidentali ne-o tot spun de două decenii şi mai bine: Avem conducătorii pe care-i merităm!

3 răspunsuri la Celor ce cârmuiesc rău…

  1. George Petrovai spune:

    Scuze, domnule MUCANU, ca fara intentie v-am deformat numele! Nu numai graba, dar si tastele iti joaca fel de fel de feste…

  2. George Petrovai spune:

    Domnule Muncanu, comentariul dumneavoastra la textul „Celor ce carmuiesc rau” ma obliga sa va raspund. Pentru ca sunteti atat de indignat (in general sau din cauza celor scoase din context?), incat nu mai vedeti padurea din cauza copacilor. Ce vrea sa spuna sintagma „oamenii lui Iliescu”? Ca eu as fi unul dintre ei?!…Pai, stimate domn, sutele de articole si poeme publicate pana in prezent demonstreaza contrariul. Si iata de ce: De la bun inceput am intuit jocul ticalos al acestor bande de impostori si tradatori postdecembristi, motiv pentru care, cu curaj si obiectivitate, m-am situat pe pozitii adverse. Chiar si atunci cand am avut de pierdut. Si pot sa va spun ca printr-o asemenea pozitie intransigenta am avut numai de pierdut in plan material. Nu mai vorbesc de celalalt regim, cand ani de zile am fost in vizorul Securitatii si Militiei (taman pana la Decembriada): Securitatea ma „cinstea” cu interogatoriile si supravegherea ei stricta pentru ca am avut curajul sa scriu despre libertatile aparente de la noi, iar Militia pentru ca dadea urmare unor reclamatii ale colegilor de serviciu in legatura cu pozitia mea ireverentioasa fata de politica partidului. Cati dintre romani au trecut prin infernul anchetelor, interogatoriilor, injuraturilor si feluritelor amenintari?…
    Deci, aceasta acuzatie a dumneavoastra se dovedeste ridicol de neintemeiata.
    Va aratati, apoi, foarte indignat de faptul ca l-am plasat pe Ceausescu alaturi de Hitler si Stalin. Da, apropierea lor este nitel fortata, pentru ca economia textului ma obliga la asa ceva cand am ajuns la dictatorii din vremea noastra. Dar numai in ceea ce priveste puterea detinuta (Hitler stapanea trei sferturi din Europa, Stalin celalalt sfert si o halca uriasa din Asia), nicidecum in ceea ce priveste linia ideologica urmata de ei – dispretul nemarginit vizavi de uman in general (aici, evident, nu sunt cuprinsi nomenclaturistii, activistii, trepadusii si lacheii regimurilor) pentru triumful injositor al nelibertatii!
    Caci aceasta este esenta tuturor regimurilor dictatoriale: Sa serveasca cu pipeta, cel mult cu lingurita, libertatea pentru grosul cetatenilor! Iata de ce devin amuzante toate intrebarile dumneavoastra retorice in legatura cu „binefacerile” regimului Ceausescu…Da, in vremea lui s-a facut infinit mai mult pentru tara decat in cei 24 de ani scursi de la Decembriada. (Pe-atunci se spunea: „Mai rau nu se poate!” Dar iata ca romanii dovedesc resurse nebanuite sa supravietuiasca si sa rabde.) Dar cu ce sacrificii inumane s-au edificat izbanzile regimului Ceausescu, asta nu mai vrem sa ne amintim? Indeosebi cumplita perioada cand s-au platit datoriile externe…
    Vorbiti de camere de gazare si lagare. Pai in noul context politico-social de dupa al doilea razboi mondial, ele nu-si mai aveau locul nicaieri. De aceea la noi in anul 1962, formal s-au desfiintat puscariile politice. Nu si atitudinea fata de cetatenii considerati incomozi de catre regim. Ati auzit de detinuti politici inchisi in aziluri de nebuni?
    Domnule Muncanu, nu este cazul din nou sa sarim in extrema cealalta, asa cum noua, romanilor, ne sta in obicei. Adica, din pricina mizeriei si umilintelor pe care le traim in aceste vremuri plenare pentru ticalosi si tradatori, sa stergem cu buretele peste legea celor trei „f”-uri (foame-frica-frig) promovata de regimurile bolsevice, iar pe Ceausescu si gasca lui de nomenclaturisti sa-i facem mai albi ca zapada proaspat cazuta…

  3. Mucanu Aurel spune:

    Cata ura au oamenii lui Iliescu contra lui Ceausescu. Oamenii lui Iliescu, pentru a-l justifica de ordinul de asasinare a lui Ceausescu in sfanta zi de Craciun, il demonizeaza pe Ceausescu. Astfel ca nici mai mult si nici mai putin il pun pe acelasi palier cu fiarele nazisto-bolsevice Hitler si Stalin.
    Pai au fost camere de gazare pe vremea lui Ceausescu ? A facut Ceausescu sapun din grasime umana romaneasca sau de la minoritati conlocuitoare ? A facut Ceausescu obiecte de marochinarie din pielea romanilor sau a minoritatilor conlocuitoare cum a facut bestia de Hitler ? A deportat Ceausescu populatie romaneasca sau de minoritati ? A facut el gulaguri cum a facut fiara de Stalin ? Era intr-un lagar bolsevic si a facut cat a putut pentru neamul romanesc. Nu era de capul lui(cunoscatorii stiu de ce). Nimeni nu este de capul lui pe lumea asta. Numai prostii cred ca un conducator este de capul lui si taie si spanzura cum ii trece prin minte.
    Si atunci cum sa-l pui pe Ceausescu pe acelasi palier cu odiosii criminali Hitler si Stalin. Cata manipulare! Fara jena.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*