Pilda Samarineanului milostiv

Pildele sau parabolele sunt istorioare cu tâlc, cu înțeles, cu care Mântuitorul obișnuia să-și împodobească predicile și cuvântările Sale. Astfel le dădea o frumusețe aparte, le făcea mult mai plăcute și mai accesibile ascultătorilor Săi. El se adresa unei lumi pestrițe, dominată mai cu seamă de analfabeți, adică de neștiutori de carte. Trebuia să vorbească pe înțelesul tuturor, și pentru cei învățați și pentru cei neînvățați. Pildele au, așa cum am spus mai sus, un înțeles, un tâlc anume. Aproape fiecare cuvânt al unei pilde are un înțeles, este un simbol. Punând cap la cap aceste simboluri, ajungem la descifrarea unor învățături profunde ale teologiei. Dacă Mântuitorul ar fi spus acele învățături sub formă de teorie, puțini L-ar fi putut urmări, mai puțini ar fi reținut învățăturile respective. Pildele, însă, au fost reținute și transmise din om în om ca pe niște povești.

În sensul celor spuse, vom analiza în rândurile următoare pilda Samarineanului milostiv. Veți vedea că în ea, dincolo de povestirea unui fapt care se putea petrece oriunde și oricând, vom găsi condensată sau rezumată întragă istoria mântuirii neamului omenesc, de la facerea lumii  până la sfârșitul ei. Vi se pare poate afirmația destul de forțată, dar acesta este adevărul.

Să ne reamintim pilda: un om cobora de la Ierusalim la Ierihon. Pe drum i-au ieșit înainte hoții, l-au bătut, l-au rănit, i-au luat tot și l-au lăsat în agonie în marginea drumului. Au trecut pe drum, pe lângă cel rănit, un preot, apoi un levit, dar nu s-au oprit să-i dea ajutorul de care avea nevoie. După aceștia a trecut și un samarinean. Acesta s-a oprit, i-a curățit rănile celui jefuit și i le-a uns cu vin și untdelemn. L-a pus apoi pe asinul său și l-a dus la o casă de oaspeți. I-a dat stăpânului casei doi dinari și i-a spus: ,,Ai grijă de el și ce vei mai cheltui în plus îți voi plăti, când mă voi întoarce!”

Aceasta este pilda. Iată cifrul sau înțelesul ei. Omul călător este neamul omenesc. Ierusalimul și Ierihonul sunt două orașe din Israel, numai că deosebirea dintre ele era mare pe vremea Mântuitorului. Ierusalimul era orașul socotit sfânt, în care era templul lui Solomon, în care era o singură religie, cea întemeiată de Moise; Ierihonul era orașul în care trăia o populație pestriță, formată din lume care aparținea multor triburi și popoare, cu multe religii și obiceiuri străine religiei iudaice. Tocmai de aceea evreii socoteau Ierihonul orașul păcatului, al păcătoșilor. În cazul de față, Ierusalimul este locul de început în care a fost așezat omul, raiul sau Edenul. El a părăsit raiul și, coborând pe scara valorilor religios-morale, s-a apropiat tot mai mult de locul cel mai de jos al decăderii. I-au ieșit înainte vrăjmașii, adică diavolii, care l-au jefuit. Diavolii i-au luat puritatea sufletească, sănătatea sufletului și a trupului, i-au dat bolile, durerile, lacrimile și necazurile de tot felul. Din cauza aceasta, oamenii n-au mai fost frați, ci dușmani între ei. Au apărut crimele, războaiele și toată cohorta de nenorociri făcute de oameni oamenilor. Conștiința omului  s-a îmbolnăvit, voința i-a slăbit, sentimentele i s-au pervertit. Interesele egoiste, meschine, legate în special de avere, de putere, de plăceri pământești  au pus stăpânire pe bietul om. Preotul din pildă simbolizează religiile din toate timpurile și toate locurile. Oriunde a fost o comunitate omenească a existat și o formă de religie, fiindcă sentimentul religios este înăscut în om. Existând o religie, au existat și slujitori ai acelei religii, indiferent cum s-au numit ei. Ei bine, acele religii nu au avut capacitatea să-l vindece pe om de bolile lui  sufletești, au avut mai mult aspect formal, legat de ritual, dar nu s-au apropiat de sufletul omului. Leviții erau slujitori ai templelor. Ei asigurau buna desfășurare a slujbelor, dar se ocupau și cu învățătura poporului, cu catehizarea lui. Erau socotiți oameni învățați. În pilda samarineanului, ei reprezintă filozofia din toate timpurile și din toate locurile. Oriunde au fost oameni, ei și-au pus întrebări esențiale, privind existența lor: cine sunt, de unde vin , încotro se duc etc. Acesta a fost miezul filozofiei. Ei bine, aceste filozofii nu au reușit să vindece sufletul omului, au rămas străine de aspirațiile și de nevoile lăuntrice ale omului.

Samarineanul era un locuitor al provinciei Samaria, o provincie socotită spurcată, plină de păcătoși, de închinători la diferiți zei și aparținători la diferite religii. Evreii când ieșeau din hotarele Samariei își scuturau praful de pe picioare, în semn de dispreț față de provincie și de oamenii ei. Ei bine, tocmai un om samarinean, disprețuit de toți tocmai prin faptul că era samarinean, se apropie de cel căzut între tâlhari. În cazul nostru, el este Mântuitorul Iisus Hristos. Îi curăță omului rănile și i le unge cu vin și untdelemn. Vinul simbolizează Sfintele Taine(Botezul, Mirungerea, Spovedania, Împărtășania, Cununia, Maslu și Hirotonia). Untdelemnul reprezintă ierurgiile și celelalte slujbe ale cultului creștin. Oriunde se face o slujbă creștină, se folosește și candela, în care arde untdelemn. Altfel spus, Hristos a tratat pe omul rănit cu Sfintele Taine și cu întreaga comoară a cultului creștin. L-a dus la o casă de oaspeți. Atunci casa de oaspeți era un fel de hotel. În pilda noastră, ea reprezintă Biserica. Așadar, Mântuitorul l-a încedințat pe om Bisericii, ca să-i continuie tratamentul spiritual. I-a dat doi dinari. Dinarii erau banii care circulau pe  vremea aceea în Imperiul Roman. În pilda noastră, înseamnă Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, adică izvoarele Revelației dumnezeiești. Revenirea Samarineanului, înseamnă a doua venire a Mântuitorului la sfârșitul lumii.

Iată cum, în numai câteva cuvinte, Mântuitorul rezumă întreaga istorie a mântuirii neamului omenesc de la facerea lumii până la sfîrșitul ei. Și știți de ce reușește să facă aceasta cu atâta ușurință? Răspunsul e simpu: fiindcă era Dumnezeu adevărat!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*