La temelia culturală a cetăţii

Sunt momente în care e totuşi nevoie de cuvinte mari, dar care, la rândul lor, se dovedesc şi ele neputincioase să exprime ceea ce ar trebui spus. Şi atunci ne întoarcem tot la măreţia savantă a cuvintelor simple. Aşa au procedat la începutul lunii noiembrie braşovenii care l-au omagiat la împlinirea vârstei de 80 de ani pe Constantin Catrina, cunoscut etnomuzicolog şi bizantinolog care a plecat cu cateva luni mai inainte să psalmodieze eternele ectenii ale mântuirii dincolo de vămile pustiei. M-am bucurat să mă număr printre invitaţii la acest eveniment ireproşabil organizat de directorul Muzeului de Etnografie Braşov, dr. Ligia Fulga, şi desfăşurat la mansarda Muzeului Civilizaţie Urbane.

Au fost acolo (cunoscătorii ştiu de ce citez o lista lungă): pr. dr. Vasile Olteanu, octogenarul Ioan Pumnea, de la Rupea (strănepot al lui Aron Pumnul), dr. Ioan Lăcătuşu, prof. univ. dr. Ilie Moise de la Sibiu, prof. univ. dr. Gabriela Munteanu, prof. dr. Gheorghe Deaconu de la Valcea, prof. Zorel Suciu de la Topliţa, prof. dr. Dumitru Jompan de la Caransebeş, prof. dr. Constantin-Tufan Stan de la Lugoj, ierom. dr. Mihail Harbuzaru de la Măn. Sinaia, scriitorul Daniel Dragan şi multi alţii. Cu acest prilej a fost lansat cel de al nouălea volum din seria „Profesioniştii noştri”, de data aceasta închinat personalității lui Constantin Catrina și editat de Centrul European de Studii Covasna-Harghita, în al cărui sumar se regăsesc nume prestigioase ale cercetării etnologice şi etnomuzicologice din ţară şi de peste hotare.

La eveniment a contribuit familia etnomuzicologului Catrina, vrednică de a continua preocupările culturale ale înaintaşului său. Personal, l-am cunoscut pe Constantin Catrina în Vrancea, la primul simpozion naţional de creaţie şi tradiţie popularã desfãşurat sub genericul Cultura popularã în contemporaneitate (11-14 dec. 1991), apoi ne-am regăsit în Vâlcea, unde o prietenie cu un alt om dedicat culturii populare, Gheorghe Deaconu, îl aducea de fiecare dată cu bucuria de a poposi la o altă vatră de străveche tradiţie românească.

Aici, la Călimăneşti-Căciulata, se reuneau mai mulţi etnologi şi folclorişti într-o generoasă Universitate de cultură populară (20 iulie 1992) cu care avea să debuteze proiectul „Rezervaţia etnoculturală Ţara Loviştei”, cu o amplă cercetare în teren la Câineni, Mălaia, Perişani, Racoviţa şi Voineasa, finalizată cu o memorabilă nedeie la Boişoara. Cam tot de atunci am început şi corespondenţa cu Constantin Catrina, pe care, în 1994, l-am avut invitat de seamă, alături de Emilia Comişel şi alţii la simpozionul de tradiţii populare înscris în programul Festivalului–concurs naţional de folclor „Pe deal la Teleormănel”. Şi avea să vină la încă o ediţie a aceluiaşi festival, dorind să mă sprijine efectiv în a permanentiza întâlnirile în acest spaţiu prea puţin văzut de folclorişti şi etnologi.

Pregăteam în acea vreme studiul Cultul grâului şi al pâinii la români (Ed.Minerva, Buc. 1997) lucru care l-a entuziasmat pe Constantin Catrina şi m-a sprijinit cu sugestii bibliografice de care am ţinut seama în textul cărţii. Mai apoi l-am vizitat pe neaşteptate, într-o trecere a mea prin Braşov, pe strada Zizinului, unde a locuit. A fost încântat că nu l-am ocolit. Am făcut schimb de cărţi şi am împărtăşit sincer fiecare bucuria celuilalt de a fi scos de sub tipar o nouă contribuţie în cercetarea etnologică. M-am bucurat la rândul meu să noteze în cuvinte elogioase câteva impresii despre lucrările mele în Astra, iar eu am scris cu aceeaşi bucurie, pe unde am putut, despre lucrările lui Constantin Catrina – bizantinologul demn de marii înaintaşi ai acestor preocupări, folcloristul atent la faptele de cultură populară mai vechi sau mai noi şi etnologul care a ajuns în chip firesc şi cu vocaţie la aspecte materiale relevante ale spiritualităţii şi continuităţii noastre naţionale

Cu o înclinaţie specială către muzica bizantină, Constantin Catrina a confirmat prin cercetare proprie ceea ce semnalase Gheorghe Ciobanu, în studii similare, că poporul român, adept al ritului ortodox, a cunoscut cu siguranţă încă de la început muzica bizantină, însă aceasta a rămas insuficient studiată. O  evaluare destul de târzie a textelor păstrate în preajma unor centre vechi ale ortodoxiei noastre a atestat că în cele trei şcoli muzicale, cea de la Putna (cu șapte manuscrise păstrate încă din sec. al. XVlea), apoi cea de la Bucureşti (cel puţin trei manuscrise de la începutul sec. al XVIII-lea) şi cea de la Neamţ (un număr nesigur de manuscrise, probabil de la sfârşitul sec. al. XVIII-lea), s-au produs texte bizantine de un real interes nu numai pentru muzicologi, dar şi pentru etnologi şi lingvişti. Pentru un mileniu de muzică bizantină pe pământul românesc de până la noul sistem de notare introdus de Chrysant de Madyt, Constantin Catrina a făcut şi alte observaţii decât cele atât de laborioase, dar nefinalizate, ale preotului I.D. Petrescu, apoi cele ale lui Grigore Panţâru precum şi contribuţiile aduse de Gh. Breazul, de I.D. Chirescu şi alţii.

Pe această linie  se înscriu şi cercetãrile lui Constantin Catrina, menite să profileze poate un al patrulea centru al muzicii bizantine, cel de la Şcheii Braşovului şi Sibiu, susţinut de preotul şi profesorul Dimitrie Cunţan, I.D. Petrescu, Timotei Popovici şi alţii. Printre cei care au fost atraşi de melosul psaltic şi căruia îi datorăm în domeniu o contribuţie valoroasă prin editarea unui Catalog al manuscriselor musicale româneşti de la Muntele Athos (Buc.,2000) s-a numărat şi compozitorul Sebastian Barbu-Bucur,  autor al unui prestigios curs de Paleografie muzicală bizantină (Bucureşti, 1973), care nota cu deosebită bucurie estetică: „Ne-am legat sufletul de vocile Psalmodiei din primele momente ale întâlnirii noastre cu repertoriul şi modul ei de interpretare. De aceea, anii ce s-au petrecut de la prezenţa ei, în primul rând în cadrul unor oficii religioase ale Bisericii noastre pravoslavnice şi mai apoi în unele concerte deschise iubitorilor şi cunoscătorilor muzicii bizantine, sunt şi anii în care Psalmodia a pus temelie unui model de a se cânta în spiritul monodiei bizantine; un exemplu cucernic propus spre folosul inimii şi  comportamentului nostru din punct de vedere moral şi religios”. La rândul său, Constantin Catrina, după cele două volume de Studii şi documente de muzică românească (vol. I, 1986; vol. II, 1994), vine cu un alt volum, intitulat Muzica şi muzicienii Cetăţii (Rm. Vâlcea, 2010), în care se reunesc derulările unor evenimente artistice memorabile, documente, corespondenţă, evocări şi confesiuni ale unor muzicieni cu care autorul a avut fericita ocazie să colaboreze sau să se întâlnească în preocupări. Nu lipsesc pagini despre întâlnirea cu Braşovul a unor muzicieni precum Ciprian Porumbescu, Timotei Popovici, George Dima (şi scrisorile lui din temniţă), Paul Richter care concertează la Braşov cu Stadtkapelle şi, nu în ultimul rând, documente braşovene despre George Enescu şi concertele sale pe scenele româneşti, printre care intereseazã, firesc, cele de la Braşov. Ori în seama lui Constantin Catrina se pot reţine şi o serie de contribuţii în planul etnologiei şi folcloristicii, un spaţiu spiritual de referinţă care dă profunzime oricăror cercetări serioase despre cultura şi civilizaţia românilor.

În timp, etnomuzicologul îşi lărgeşte aria preocupărilor cu aceeaşi competenţă spre obiective de interes etnologic cum ar fi, de pildă, Portul popular românesc de pe Târnave (în colaborare cu Nicolae Dunăre; 1968), realizează culegeri folclorice adnotate cu atenţie (Drag mi-e cântecul şi jocul,1982) şi care poartă girul prefeţei Emiliei Comişel, apoi o Culegere de cântece şi melodii instrumentale de joc (1991) etc. „Problematica investigaţiilor sale se referă la istoria şi personalităţile folcloristicii româneşti, activitatea şi metodele de cercetare elaborate de reputatul etnomuzicolog Constantin Brăiloiu, obiceiurile şi instrumentele muzicale, folclorul copiilor etc.” – reţine Iordan Datcu în cuprinzătorul său Dicţionar al etnologilor români în articolul consacrat lui Constantin Catrina. Lui Constantin Catrina folcloristica românească, etnologia şi mai ales etnomuzicologia îi datorează culegerea a circa 2000 de piese folclorice diferite. El a publicat peste 700 de studii şi articole de specialitate, a publicat sub semnătură proprie sau în colaborare 35 de volume legate de portul popular, culegeri de folclor muzical, studii de bizantinologie, cercetări şi monografii şi i-au fost decernate numeroase premii şi ordine (Meritul Cultural, Premiul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, Premiul revistei „Astra”, diploma de excelență etc.). Pe linia consecventă a preocupărilor sale folcloristice, etnomuzicologul braşovean ajunge la fondul documentar reprezentativ pentru fapte de cultură care i-au fost apropiate (a se vedea dicţionarul Braşovului muzical) sau în legătură cu oameni remarcabili din istoria folcloristicii (Pr. Gh. N. Dumitrescu-Bistriţa şi Revista „Izvoraşul”), pe care a avut norocul să-i cunoască. Originea sa oltenească l-a chemat pe Constantin Catrina de fiecare dată din Braşovul în care a ales să trăiască mai peste tot în Muntenia şi Oltenia: în Dolj, în Vâlcea, în Teleorman şi pretutindeni unde a putut să participe la simpozioane, la cercetarea folclorică directă dornic să cunoască oameni, locuri, fapte de etnologie (cu siguranţă că astfel a ajuns în posesia unui bogat material documentar despre breasla cojocarilor şi meseria străveche a cojocăritului, care aşteaptă să fie valorificat). Cred că materialul adunat şi cercetat de Constantin Catrina l-ar întregi foarte bine pe cel nevalorificat al lui Romulus Vulcănescu pe care, vremelnic, l-am avut în faţă, apucând totuşi să scanez cele 14 caiete manuscris aparţind academicianului, ulterior pierdute sau vândute de deţinătorii lor din Roşiorii de Vede sub ridicola protecţie a dreptului de autor.

Însemnările de teren ale academicianului, din anii 1958-1963, s-ar completa în chip minunat cu proiectul lui Constantin Catrina şi ar umple un gol important în bibliografia etnologiei româneşti. Din păcate, biblioteca, manuscrisele şi materialul etnografic filmat de acad. Romulus Vulcănescu au poposit vremelnic în Teleorman, iar autorităţile noastre cultural le-au scăpat din mână irecuperabil. La Braşov nu cred că s-ar fi întâmplat aşa ceva. Ele ar fi fost cu onoare aşezate alături de celelalte valori la temelia culturală a cetăţii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*