Sedan – Snowden şi alegoria distanţării

De câteva săptămâni asistăm la un adevărat război mediatic al Germaniei împotriva interceptărilor americane în urma dezvăluirilor agentului Snwoden. Isteria publică se explică şi prin sentimentele de natură umană şi de compasiune, probabil mai mult faţă de Angela Merkel, în calitate de mama a Europei, decât faţă de funcţia de Cancelar al Germaniei.

Zidul suprapartinic format de la verzi, la social-democraţi şi socialişti în jurul Cancelarului ne face să şi uităm că, acum nici o lună, nemţii au avut alegeri parlamentare. Înalţii demnitari din conducerile partidelor politice doresc chiar să-l aducă pe Snowden în Germania şi să-i acorde azil politic. Pentru o naţiune culturală precum este cea Germană, numele Snowden este de-a dreptul emblematic. Pe fondul similitudinilor istorice între emanciparea Germaniei faţă de Franţa, proclamând Reichul la Paris după lupta de la Sedan în 1870 şi emanciparea Germaniei faţă de SUA, dezvăluirile lui Snowden par să fie mai mult decât o întâmplătoare alegorie cu numele Sedan – Snowden.

Să recapitulăm, pe scurt, antecedentele victoriei de la Sedan. După ce tronul Spaniei devenise vacant, Bismarck şi-a dorit un membru al familiei Hohenzoller pe tronul Spaniei. Franţa nu a agreat ideea de a fi încleştată de două state la nord şi la sud cu Hohenzolleri pe tron şi a apelat, prin intermediul ambasadorului ei, la Regele Wilhelm I al Prusiei,  care se află în vacanţă în staţiunea Ems. Ambasadorul francez l-a rugat pe Rege să publice o declaraţie prin care se angaja să nu susţină instaurarea unui Hohenzoller pe tronul Spaniei. Monarhul a refuzat să dea o astfel de declaraţie şi a trimis lui Bismarck o telegramă prin care i-a comunicat discuţia cu ambasadorul Franţei. Bismarck s-a folosit de această telegramă, intrată în istorie sub numele de „Depeşa de la Ems”, pentru o scurtă declaraţie de presă. Modificările făcute de Bismarck, precum şi formularea ascuţită şi prescurtată a Cancelarului German, au stârnit furia opiniei publice franceze. Publicul francez, rănit în orgoliu, a cerut război. Cancelarul german a înţeles să răstălmăcească depeşa în aşa fel încât, dintr-o dispută dinastică a Casei Hoehnzoller să devină o problemă naţională a Prusiei. Tactică lui Bismarck a avut succes: în urma tensiunilor politice interne ale Franţei, Parisul consideră acţiunea lui Bismarck drept o mare provocare. În final, Franţa este nevoită să declare război Prusiei.

Victoria de la Sedan împotriva Franţei în 1870 a deschis calea proclamării la 1871 a Reichului German sub Bismarck ca stat unitar. Războiul împotriva Franţei a fost ultimul înainte de unificarea statului German, războaiele ulterioare purtate de Germania vizând unificarea Europei.

După textul scandalos de la Ems, alte texte incendiare date publicităţii declanşează astăzi tensiuni în relaţiile occidentale. Dar cine are de profitat de pe urmă dezvăluirilor care  îndepărtează Berlinul de Washington şi, implicit, îl apropie de Moscova? Germania şi Rusia, protectorii lui Snowden,  ar avea de profitat pe urmă noilor axe. Tandemul ruso-german a fost pentru România mereu un pericol existenţial. Fie vitregia lui Bismarck la Conferinţa de la Berlin, în 1878, unde ne-am dobândit suveranitatea, după ce Germania a dispus ca Basarabia să treacă la ruşi, sau Pacea de la Brest-Litowsk, în 1918, când înţelegerea leninisto-germană ne-a răpuns, instaurând ocupaţia germană a Bucureştiului, sau binecunoscutul tratat Molotov-Ribbentrop.

România a fost mereu zona de tampon a acestor două mari puteri; dar pentru că Uniunea Europeană devine din ce mai pasivă, am face bine să monitorizăm cu atenţie reînviorarea alianţei ruso-germane.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*