Martor mincinos

Aveam în jur de șase ani. Oricum, nu eram la școală. Într-o zi eram cu vitele pe marginea șoselei, pe la Podișcă. Ferma tocmai culesese porumbii, tăiase cocenii și-i făcuse țuțe de-o parte și de alta a șoselei. Prin coceni umblau vitele lui Ilie al lui Iancu. Ilie căuta porumbi în brațele de coceni. La un moment dat a apărut Romică Păuleț, paznicul. Eram un om înalt, puternic, căruia îi știau de frică șapte sate. Nu  i-au suflat mulți în borș! Când a vrut să ia vitele lui Ilie la curtea fermei, să le oborască, acesta a început să-l înjure.

A urmat un lung  schimb de vorbe grele și înjurături, aruncături cu pietre și amenințări care mai de care mai periculoase. Romică a adunat, totuși, vitele lui Ilie, iar acesta a păstrat o distanță respectabilă. Au pornit spre fermă. Cale de vreun kilometru, cât aveau de mers până la fermă, cearta n-a încetat. Și oile mele fuseseră prin cocenii fermei, dar pe mine nu m-a băgat în seamă. Nu mi-am putut birui curiozitatea și am mânat și eu vitele mele după cei doi. Îmi făcea plăcere să-i văd, să-i aud. Trebuia să spun acasă tot ce s-a întâmplat, cu lux de amănunte, nu puteam să știu doar fragmente. Mă umfla râsul când îi vedeam pe cei doi zburăturindu-se cu pietre. Fiecare dădea în celălalt, dar nici o piatră nu și-a atins ținta. Eu aș fi ochit mult mai bine! La Table, mi-am luat vitele și am pornit spre casă, îmbufnat că cei doi nu se loviseră nici cu pumnii, nici cu parii, nici cu pietrele, așa cum se tot lăudaseră! Abia am povestit acasă!

Peste vreo câteva zile, tăticu mi-a spus că Romică l-a dat pe Ilie în judecată și că m-a pus pe mine martor. Ei, acu era acu! Ajunsesem și martor! Tăticu mi-a spus: „Mă, vezi că Romică vrea să te învețe ce trebuie să spui! Tu ascultă-l, nu-l contrazice. Vezi că eu o să tac sau o să zic cum zice el. La judecată, însă, tu să spui numai ce ai văzut și ce ai auzit. Lui o să-i spui pe urmă că ți-a fost frică să minți! Ție n-are ce să-ți facă, dar  nouă ne poate face necazuri. Suntem în mâna lui cu vitele. La fermă le avem învoite!”. Zis și făcut!

A venit Romică la noi cu o zi înainte de proces. Mi-a făcut un lung instructaj despre ceea ce trebuia să spun eu la proces. Scenariul nu semăna cu cel ce se derulase în realitate. Romică trebuia să apară ca un mielușel, în care Ilie lovea cu pumnii, cu parul, cu pietre, cu ce apuca. Ilie îl înjura cu tot era în cer și pe pământ, iar el nu deschidea gura. Se chinuia doar din răsputeri, plin de sânge și cu hainele rupte, să apere proprietatea statului. L-am ascultat și i-am promis că așa voi spune. În noaptea zilei de judecată a venit la noi cu șareta lui Stancu, șeful de fermă. M-a luat pe mine și pe tăticu și a plecat cu noi la Severin. Până ar începe judecata, a cumpărat mult salam, pâine, dulciuri. Nu mai mâncasem până atunci salam. Acela a fost nemaipomenit de bun. Am mâncat toți la șaretă, apoi am intrat în sala de judecată. N-a durat mult și procesul a fost strigat. A spus reclamantul versiunea lui, a spus-o și pârâtul pe-a sa, apoi m-au chemat pe mine să depun mărturie. A jurat tăticu pentru mine și au început să mă întrebe ce văzusem și ce auzisem. Mi-am luat inima în dinți, am roșit până în vârful urechilor și am spus… adevărul.

Când am ieșit din sală, în curtea judecătoriei, tăticu a început să mă certe că nu l-am ascultat pe Romică. Am răspuns că mi-a fost frică. Romică, râzând, i-a spus lui tăticu: „Nicolae, nu certa copilul! E suflet curat de copil. Noi am intrat încălțați în sufletul lui. Pentru copiii ăștia curați la suflet mai ține Dumnezeu lumea, nu pentru noi! Bine, mă, nepoate, bine că nu mințiși! Lasă, îi dă o amendă și gata. Dacă tu spuneai așa cum te-am învățat eu, îl băgau ani mulți  la pușcărie! E mai bine așa! Suntem oameni. Necazul trece, oamenii rămân!” Ne-a dus apoi la restaurant. A fost prima dată când am mâncat la un restaurant.

Prima și singura mea șansă în viață de a deveni martor de meserie a eșuat! Asta e!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*