„Revoluția confiscată”

Imediat după evenimentele din decembrie 1989, câţiva intelectuali şi dizidenţi de marcă observau că tot ceea ce se dorea a fi revoluţie se stingea in sindromul Iliescu doar pentru că aceia care încă jubilau în stradă îşi găsiseră satisfacţii imediate şi definitive în schimbarea lui Ceauşescu cu un al comunist cu faţă mai umană. În redacţiile câtorva ziare mult mai lucide decât vulgul zgomotos se lansa avertismentul că prin Ion Iliescu revoluţia a fost confiscată. Ecourile s-au stins şi ele în euforia unei victorii amăgitoare şi ideologii specialişti în psihologia mulţimilor, vulpoi neocomunişti deghizaţi în sfătuitori de bună credinţă, dacă nu în consultanţi binevoitori, au avut grijă să pună problemele continuării revoluţionare pe o linie uşor de controlat; linia sciziunii opţiunilor, prin care  gloata se împărţea în două mulţimi contrarii ce trebuiau doar ferite să nu se ostilizeze.

Metoda era îndelung exersată de foştii comunişti şi era de acum un simplu exerciţiu de manipulare. Şi în timp ce părţile măcinau controverse, profitorii se îngrijeau de marea privatizare din fosta economie socialistă. Ruina nu se întrezărea încă din euforia defulărilor, fiecare apucând câte ceva din firimiturile marelui festin ce avea curând să contureze deja noua clasă politică, cu potenţaţii ei, care astăzi, iată, au insomnii şi coşmaruiri în dosarele DNA. Marile fraude se legalizau la scurtă vreme în legile privatizării, amânând adevăratele acte de justiţie istorică sine die, marii dezmoşteniţi ai naţionalizărilor abuzive resemnându-se cu insignifiante gesturi tardive. Cei care controlau de fapt marea privatizare ştiau că nu vor fi consecinţe dacă se vor înfrupta din economia socialistă şi erau rezervaţi faţă de ceea ce fusese confiscat din proprietatea burgheză revendicabilă. Confuzia îi împărţise pe români în două mulţimi care ieşiseră din orice contradictie şi mergeua de acum în direcţii diferite: pragmaticii şi naivii. Unii tăceau şi se înfruptau, iar ceilalţi mai clamau, tot mai stingheri, principii şi idei într-un dialog surd cu Ion Iliescu, spulberaţi în cele din urmă prin ungherele tăcerii de mineriadele proletariatului orb, dar uşor manipulabil.

Puterea politică iese din romantism și, după căderea Convenţiei, iese și din criza de identitate; pentru început se va concentra în mâinile baronilor locali la umbra lui Adrian Năstase, ca mai apoi, după un scurt intermezzo liberal, să se vadă concurată şi chiar ameninţată de mogulii care cred că deja pot face jocuri discreţionare. Pe acest fond, ascensiunea lui Victor Ponta este destul de facilă, dar noul premier este trezit de organismele UE la realitate, chiar dacă rămâne destul de timid dacă nu cumva echivoc, uneori duplicitar, în decizii de mare angajament (vezi privatizările OLTCHIM, CFR Marfă, exploatarea minieră Roşia Montana). Şi tot sub vizorul UE, puterea judecătorească este chemată să îşi dea examenul de maturitate. Soluţiile în dosare gen Năstase, Voiculescu, Becali şi alţii ar putea spăla ruşinea din anii imixtiunii politicului în jusiţie chiar dacă şi astăzi condamnaţii mai strigă aceeaşi lozincă a răfuielilor politice prin dosare DNA dirijate de tot mai absentul Traian Băsescu. Ce s-ar fi întâmplat totuşi dacă în decembrie 1989 Ion Iliescu ar fi avut ghinionul să fie plecat la Vladivostok şi să rămână acolo înzăpezit vreo lună? Evident, că e doar o fantezie. Ion Iliescu trebuia să fie la Bucureşti, iar ieşirea lui în faţă să pară o simplă întâmplare pentru unii şi o necesitate pentru alţii.

Ce s-ar fi întâmplat însă dacă mişcările revoluţionare ar fi continuat cu aceeaşi vigoare după 25 decembrie? Ar mai fi fost recunoscute diplomele  absolvenţilor de la „Stefan Gheorghiu”? Ar mai fi ieșit în față atâția securiști cu certificat de castitate, dacă nu și cu certificate de revoluționari? Am mai fi avut un partid așa de puternic ca PSD? Am  mai fi avut un electorat asa de concentrat pe stânga? Am mai fi avut un „capitalism de cumetrie”, cum a fost el mai apoi stigmatizat? Am mai fi avut torționari care să ne sfideze toleranța? Am mai fi avut „pensii nerușinate”? Cum ar fi arătat istoria noastră recentă? Așadar, „revoluția confiscată” nu a fost o idiosincrazie intelectualistă, ci o observație rațională, lucidă, mânată în penumbră propagandistică, dar ale cărei consecințe se resimt și acum, la aproape un sfert de veac după epoca Ceaușescu. „Revoluția confiscată”  nu este o nostalgie și nici o defulare a unor porniri revanșarde reprimate, ci un prilej recurent de reflecție.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*