Ardoarea acumulării – între „model” și obsesie

Deşi este conştient de scurtimea şi fragilitatea vieţii sale – sau poate tocmai de aceea! – omul şi-a fãcut un crez din setea de-a acumula. Şi este cât se poate de firesc să fie aşa, întrucât procesul de acumulare, cu uriaşa sa paletă de nuanţe şi străduinţe puse în joc, reprezintă însuşi sensul prioritar al existenţei umane. Adică axioma luptei necurmate în vederea dobândirii fericirii, fie pe calea anevoioasă ce vizează extazul moral-spiritual, fie pe calea mai lesnicioasă ce duce înspre îndestularea trupească. Dar din totdeauna omul a resimţit şocul provocării şi al dilemei găzduită în întrebarea: Ce-i de preferat, pasiunea de-a şti ori pasiunea de-a avea ? Funcţie de modul fundamental cum a răspuns la această întrebare, omenirea a contribuit într-un chip sau altul la realizarea destinului său istoric: Antichitatea şi Evul Mediu se caracterizează prin însemnate acumulări spirituale, pentru ca odată cu Renaşterea să se afirme din ce în ce mai mult maşinismul, fapt care a dus la însemnate acumulări materiale şi la progresul spectaculos al civilizaţiei.

…Omul zilelor noastre resimte din ce în ce mai necruţător sensul provocator al întrebării de mai sus. Căci fericirea devine tot mai insistent o iluzie într-o lume a carnalului crud şi nesăţios, iar omul se complace tot mai mult în postura de robot cu rol strict programat în lanţul nesfârşit de automate ce alcătuiesc civilizaţia de azi. Conform normelor actuale de definire şi departajare, un ins este cu atât mai civilizat cu cât are acces la mai multe automate (personale şi sociale) şi cu cât conturile pe care le deţine sunt mai dolofane. Iată de ce un un american semidoct, bunăoară, va emite pretenţii direct proporţionale cu anvergura politică, financiară şi militară a ţării lui, fără a se sinchisi de precaritatea cunoştinţelor sale, chiar dacă ele îl vor aduce destul de des în situaţia penibilă de-a comite enorme gafe de cultură generală. Totul este să-şi păstreze stăpânirea de sine şi buna dispoziţie, cele două arme de mare efect din panoplia omului civilizat.

În tot acest timp, individul cult – aparţinător unui stat mic, sărac şi neînsemnat politico-militar, va avea serios de luptat cu handicapul datorat diferenţei de civilizaţie, aşa cum îndeobşte se fixează imaginile ţărilor în judecăţi şi atitudini ce se doresc obiective. Căci în actualul binom cultură-civilizaţie, rolul preponderent revine civilizaţiei, întrucât ea este extensivă, eminamente materială, temporală şi cu vocaţia colectivismului, prin urmare mult mai lesne de detectat şi cuantificat, spre deosebire de cultură, care are vocaţia spiritualului, individualului şi eternului.

*

Popoarele situate înspre periferia civilizaţiei actuale, precum poporul român, se pot debarasa de acest handicap, ba chiar pot ieşi în faţă, prin cultivarea şi aprofundarea tuturor componentelor care au dus la recunoaşterea conceptului de spiritualitate românească. Un rol major în acest sens poate – şi trebuie să-l joace! – şcoala românească, educaţia în întregul ei. Din păcate, învăţământul românesc în general, cel superior în special, se confruntă cu grave carenţe de ordin organizatoric şi metodologic, care lent dar sigur duc la ruina lui.

Astfel, lunga şi întortocheata reformă din învăţământul preuniversitar a sfârşit prin a-i nemulţumi atât pe dascăli, cât şi pe elevi: pe cei dintâi prin maniera salarizării şi prin stupizenia manualelor alternative, pe elevi prin calitatea îndoielnică a conţinutului manualelor şi prin teascul programei supraîncărcate. Cât priveşte învăţământul superior, apoi aici lucrurile dobândesc note mult mai dramatice. Prin înfiinţarea şi acreditarea a numeroase universităţi private, de fapt li s-a creat dascălilor universitari posibilitatea de a-şi rotunji binişor veniturile, iar doritorilor de titluri şi diplome universitare să-şi atingă relativ uşor acest deziderat, fie contra cost, fie prin relaţii, care, în ultima instanţă, se întreţin tot pe bani.

Necazul cel mare este că în acest mod nu numai că rezultă multe rebuturi cu ifose intelectuale, dar volens-nolens se ajunge la o veritabilă inflaţie de absolvenţi, mulţi dintre aceştia fără nici o şansă ca într-un termen rezonabil să-şi găsească o slujbă pe măsura specializării atestată prin diplomă. Dureros este faptul că locurile disponibile, la fel ca oportunităţile de viitor, în majoritatea lor le vor reveni celor care odată pentru totdeauna s-au specializat în sforării şi aranjamente. Ca să utilizez un termen din economie, starea aceasta de lucruri se cheamă a produce pe stoc! Şi unde, mă rog? În cel mai delicat şi mai important sector – sectorul creării de valoare cu capacitatea de-a se autovalorifica! Această situaţie anormală de lucruri din societatea românească postdecembristă se datorează următoarelor două cauze:

1.Aflarea în treabă la români: S-au înfiinţat universităţi după universităţi şi se scot valuri peste valuri de absolvenţi, pentru că ni se pare că aşa este democratic şi că, vezi Doamne, asta ar pretinde normele europene, bată-le vina! Dar la cheltuieli şi risipă cine ia aminte?!…

2.Lipsa unui plan de dezvoltare economico-socială, care să articuleze sectoarele economiei noastre aflate în necontenită metamorfoză şi disoluţie prin dinamica socio-profesională. În acest chip s-ar realiza o judicioasă corelaţie între nevoile socio-economice, pe categorii profesionale, şi numărul necesar de absolvenţi pentru acoperirea acestor nevoi. Altfel spus, s-ar realiza o economie netă mult mai consistentă dacă s-ar şcolariza doar necesarul de specialişti, decât prin încasările la buget de la universităţile particulare. Dar nu, şi la acest capitol românii au dorit să fie originali. Şi chiar au reuşit!… Sătui până peste cap de planurile comuniste, guvernanţii postdecembrşti au lăsat România să zburde nestingherită, fără a lua aminte la bătuta ei pe loc până la ameţeală…

*

Pentru a întregi tabloul dezastruos al părţii anterioare, este cât se poate de oportună o paralelă cu economia şi mentalitatea japoneză. Japonia este ţara despre care se spunea cu invidie prin anii ’80, că înregistrează o dezvoltare exponenţială. Sigur că pentru a avea o explicaţie cât de cât mulţumitoare vizavi de saltul uluitor făcut de japonezi prin Restauraţia Meiji, iar apoi prin celălalt salt, care a dus la scoaterea Japoniei din marasmul datorat înfrângerii catastrofale în cel de-al doilea război mondial, trebuie să avem în vedere un ansamblu de elemente specifice Orientului Îndepărtat. Mai mult, respectivele elemente sunt înlănţuite într-un ansamblu indestructibil prin acel ceva propriu arhipelagului nipon şi locuitorilor săi, şi în acest fel devin un tot unitar miraculos de eficient. Iată câteva piese din acest ansamblu năucitor de productiv: tradiţia cu coloana sa vertebrală numită pietatea filială, religia, fenomenala lor dăruire şi conştiinciozitate (când se angajeazã, japonezii se devoteazã intereselor companiei ca şi cum ar adera la o nouã familie!), proverbiala lor cinste, ordine, disciplină şi punctualitate etc.

În cartea sa Cu faţa spre secolul 21, reputatul autor Saburo Okita oferă explicaţii cu privire la dezvoltarea Japoniei în perioada postbelică. Elementul cheie, spune autorul, care a stat la temelia acestui incitant miracol este nici mai mult, nici mai puţin decât mult hulitul plan economic de pe plaiurile mioritice! În Japonia postbelică s-au derulat cu succes zece planuri economice! Iar punctul de vedere al autorului este mai presus de orice îndoială, întrucât prin anii ’60 deţinea funcţia de director general al Agenţiei de Planificare Economică şi răspundea totodată de Planul pentru dublarea venitului naţional.

România postdecembristă, cu economia sa distorsionată până la ferfeniţire, este la ora actuală mult sub potenţialul economic al Japoniei postbelice, unde economia era într-adevăr răvăşită de flagelul războiului, dar în acelaşi timp ea era perfect articulată în concepţia constructivă a specialiştilor şi în elanul debordant al întregii naţiuni. De peste două decenii, România se dă de ceasul morţii să revină la linia de plutire şi să înainteze în direcţia bună. Numai că în absenţa unei concepţii clare şi unitare, încarnată într-un plan economic care să unească toate sectoarele economiei şi să le stabilească paşii ce-i au de făcut în viitorul apropiat şi mai îndepărtat, refacerea şi progresul real al României rămâne doar un scop în sine, iar pătrunderea noastră în Uniunea Europeană un vis dureros destrămat de neîncrederea apusenilor în abnegaţia şi seriozitatea românilor… Enorma diferenţă dintre modelul românesc şi cel japonez ne este admirabil dezvăluită în parabola unui învăţat chinez din vechime, citat de Saburo Okita: “Dacă vei da un peşte unui om, el îl va mânca pe loc. Dar dacă îl vei învăţa să pescuiască, va mânca peşte tot restul vieţii lui.”

Românii în frunte cu toţi guvernanţii de care au avut parte, adepţi ai principiului ce-i în mână nu-i minciună, se zbat din răsputeri – şi cel mai adesea dau rateuri – să-şi procure peştele de azi, pe când japonezii se pregătesc la nivel naţional, printr-un vast program educaţional, să fie buni pescari; românii se dovedesc incapabili sã controleze prezentul, japonezii se erijează în stăpâni şi manevranţi ai viitorului.

Mai rămâne să fac câteva aprecieri în legătură cu calitatea mai mult decât discutabilă a învăţământului nostru superior. Dar, mă rog, de ce calitate poate fi vorba, când atâţia şi atâţia dascăli universitari nu se ridică nici măcar la înălţimea studenţilor înzestraţi? În atari condiţii, e limpede pentru oricine că studenţii supradotaţi (mai sunt şi din aceştia) nu pot să nu le râdă în faţă acelor dascăli contrafăcuţi peste noapte, care amarnic se mai chinuie să pară ceea ce harul în ruptul capului nu vrea să le recunoscă. Nu se poate vorbi de o relaţie constructivă între profesor şi student, nici măcar de un minim respect datorat rangului sau vârstei, atâta timp cât studenţii au încredinţarea că totul sau aproape totul se obţine pe căi dosnice ce nu necesită ştiinţă de carte, ci doar bani, tupeu, relaţii, ba chiar şantaj. Căci totul este de vânzare şi se transformă în obiect de negociere: note la examene, masterate, doctorate, avansări în învăţământul superior.

Universităţile devin faimoase prin profesorii care predau în ele. Dar câţi dintre numeroşii noştri profesori universitari de azi au întemeiat o adevărată şcoală, cu stilul său inconfundabil şi deopotrivă magnetizant, gen Nicolae Iorga, Nae Ionescu ori D.D.Roşca? Cu toţii sunt doar nişte bieţi profesori de filosofie, istorie ori matematică, ce-şi pendulează vanităţile între mediocritate şi submediocritate, nicidecum nişte faimoşi filosofi, istorici sau matematicieni. Faima unora dintre ei străpunge norii anonimatului deplin doar prin scandalurile legate fie de corupţie, fie de imoralitate.

Dar ca peste tot în frământata noastră societate avidă de bani, destrăbălare şi de…Uniunea Europeană, şi în învăţământul universitar marii rechini ştiu prea bine să evite fragilul năvod al salubrizării sociale. Pentru ei şi pentru cei asemeni lor, pasiunea de-a şti devine un concept vid, vrednic de-a fi luat în băşcălie, atâta timp cât ea nu se înhamă la treabă pentru împlinirea adevăratei lor pasiuni – aceea de-a avea titluri, bani, confort şi adulatori. Pe drept cuvânt în cazul acestor negustori din templul spiritului (dar unde-i biciul de mai an?) o crimă mai mică se acoperă degrabă prin alta mai mare (Scelere velandum est scelus).

Un răspuns la Ardoarea acumulării – între „model” și obsesie

  1. Pingback: Culturesti » Ardoarea acumulării – între „model” și obsesie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*