Norii care ne vor vindeca…

Azi, te văd… Ești înţeleptul care stă la pândă, un iluminatul prin neimplicare. Ca ploaia care, în loc să potolească setea pământului, şi-ar opri curgerea prin individuaţii de sine, la mijlocul distanţei dintre norul în care ea s-a frământat şi pajiştea spre care, de bună voie, se îndrepta…

S-ar opri, pesemne, înainte să scalde verdele curs din primul curcubeu. Și ar vedea cum fiecare nuanţă din acest verde ar plânge lacrimi incolore pe buzele celeilalte, dăruindu-şi viaţa, hrănindu-se reciproc.

Ar privi poate spre firele de sânge aproape uscate din viţa de vie a inimilor, doar ar observa ţipătul sfâşietor al ritualului de aducere al ploii, suficient cât să-şi fie suficientă. Coborârea, da!, coborârea în norul ce a frământat-o spre a fi hrană, viaţă îi va părea singurul traseu corect de urmat. De parcă Dumnezeu care s-a revărsat în tot ceea ce este, ar fi mai însetat. De parcă partea din Sine, menită să ude buzele altei părți care încă  mai poartă lupta aducerii aminte, ar păcătui dacă  și-ar îndeplini misiunea.

Dar, lasă… Vor fi alţi nori, alte ploi care pot vindeca printr-o îmbrăţişare… Şi se va culege strop cu strop, de deasupra a tot ceea ce, numai la distanţă de un sentiment de compasiune, ar fi putut să vindece. Puternică teamă şi lipsă de curaj într-un cer la care se închină pământul. Divin egoism născut într-un A Fi fără judecată, judecând totuşi pândind preţ de o semi-cădere, tot ceea ce ar fi putut fi. Iluminare prin neimplicare, nu există.

Va trebuie să cazi, tu, ploaie, pentru a fi mai mult decât verdele care îşi leagănă oricum frunzele sub formă de recunoştinţă, că pe jumătate, şi-a potolit setea, privindu-te.

Până atunci, îmi continui drumul…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*