Găștile de partid și de stat!

Desen de Gh. D. ConstantinescuCei din generația mea, adică a celor trecuți puțin peste 50 de ani – tineri însă la momentul 1989 – au trăit cu speranța că și în țara aceasta lucrurile se vor schimba și (re)așeza. În bine, evident. Condițiile de atunci erau excelente, iar situația economică relativ bună. Fără datorii externe, cu creanțe de încasat de peste 24 de miliarde de euro (la valoarea actuală a acestor creanțe) și cu o stare de entuziasm deosebit din partea populației, startul părea a fi unul foarte bun.

Nimeni nu se gândea atunci la ceea ce avea să vină: droguri, prostituție – inclusiv cea politică – trafic de armament, terorism, corupție la nivel înalt, etc. Riscurile democrației, desigur, ar putea spune cineva. Dar după 23 de ani de democrație livrată generos din afară, dar fără ”instrucțiuni de folosire” – așa cum am mai spus cândva – cu fiecare zi care trece constatăm că această ”schimbare în bine” devine de fapt o fata morgana. Privită de sus și ”pusă la colț” în mod constant de către UE – un Plan Valev ceva mai elaborat și cu mai mult ”ștaif”– dar și de alte organisme internaționale pentru fapte mai mult sau mai puțin discutabile și condamnabile, România nu are minime reacții de demnitate națională, așa cum ar fi fost firesc și de așteptat. Înainte de toate însă, România nu are acasă la ea o politică națională, un program de țară, un IDEAL de împlinit pe termen scurt, mediu și lung care să atragă cetățenii spre un deziderat comun, alături de guvernele care s-au succedat la conducere și care, într-un benefic spirit al continuității, seriozității și progresului, indiferent de culoarea lor politică, să-l urmeze măcar în linii mari.

De aceea, ca o consecință firească, încrederea populației în clasa politică românească, de la stânga la dreapta eșichierului politic (presupusa noastră elită) este deplorabilă. O clasă politică jenantă, măcinată de scandaluri mai mult sau mai puțin regizate, care se dă în stambă în mod lamentabil, cu diverse ocazii, și-și ”ridică poalele politice” în media aservită. Însă ceea ce este deosebit de grav, urmare a acestei stări de fapt, a scăzut foarte mult încrederea în capacitatea statului român de garant al apărării drepturilor cetățeanului. În acest sens, a se vedea mai ales cazurile cetățenilor de etnie română din județele Harghita și Covasna care se simt abandonați de acest stat și de politicienii care pretind că-i reprezintă. Relația dintre cetățean și stat și viceversa a ajuns în prezent să fie una de suspiciune reciprocă și nu de solidaritate așa cum ar fi fost firesc. Pentru cei care doresc să aprofundeze subiectul le recomand să citească ”Contractul social” de J.J.Rousseau, ”Spiritul legilor” de Montesquieu și în mod obligatoriu studiile lui Gaetano Mosca referitoare la legătura dintre elite (adică, cei care conduc teoretic statul) și mase (noi, cei mulți, dar nu și proști).

Când ai ajuns să ai circa un sfert de milion de analfabeți, dar – paradoxal! –  o puzderie de facultăți mai mult sau mai puțin acreditate care produc pe bandă rulantă șomeri cu diplome, un sistem de sănătate aproape de colaps, permanent dar inutil reformat, cu medici care pleacă cu miile din sistem, cu o cifră a șomajului de 23 % în rândurile tinerilor sub 25 de ani, cu o economie națională care agonizează și cu o datorie externă de peste 80 de miliarde de euro, cu un nivel al corupției care a atins ca o cangrenă aproape toate instituțiile statului, când ai ajuns să asiști pasiv și buimac la tăierea accelerată și neverosimilă a pădurilor din Carpați, la retrocedări făcute deseori aiurea și în disprețul elementar al dreptului, ce poți să mai aștepți bun din partea celor care guvernează de peste 23 de ani acest stat? Când bogățiile țării sunt date sau gajate străinilor (FMI, spre exemplu) în condiții total dezavantajoase pentru noi, când personaje precum Mark Gitenstein sau generalul Wesley Clark, dar și alții ca ei fac lobby – noi îi spunem trafic de influență – pentru diverse interese americane, ce poți oare să mai crezi? Mai suntem noi un stat suveran? În ce măsură? Cât de suveran și care este prețul suveranității noastre? Pot oare să ne răspundă guvernele care s-au succedat la putere cu ”binecuvântare” externă? Când rata natalității este într-o permanentă scădere (sub 200 000 de nașteri în 2011) când populația totală a României este și ea în scădere accentuată an de an și când tendințele de enclavizare sunt tot mai des și insistent clamate de extremiștii maghiari, poți oare să mai aștepți ceva bun din partea celor care te guvernează de peste 20 de ani, dar care nu găsesc soluții juste și sunt permanent dispuși la compromisuri posibile și chiar imposibile? Cum am ajuns oare aici? A fost incompetență sau rea voință din partea celor care ne-au condus și ne conduc? Sau poate amândouă la un loc? Mai există oare un viitor viabil și demn pentru această țară?

Eu, personal, nu mai cred că mai este posibil așa ceva, cu această clasă politică la putere. Orice om realist, decent și demn, neînregimentat politic, va înțelege că suntem într-un moment de mare cumpănă. Nu avem o clasă politică credibilă și, ceea ce este foarte grav, nu avem un lider politic carismatic, capabil să polarizeze interesul și încrederea cetățenilor. Prezența la urne din ultimii ani demonstrează cu prisosință acest lucru.

Supradimensionat ca număr de instituții, extrem de birocratizat și politizat, statul român, care se tot reformează de 23 de ani, a ajuns – culmea! – să fie prizonierul lui însuși prin instituțiile pe care le-a creat și recreat permanent. O imensă caracatiță care nici  nu mai știe câte brațe are, darămite să le mai și controleze. Guvernele au promovat politic în funcții de răspundere mulți oameni de o calitate profesională – dar și morală – îndoielnică. Atunci când n-au avut suficiente funcții pentru liota de servanți care trebuia mulțumită, au creat altele noi pentru a o putea ”căftăni” pe măsura aportului ei.

Condamnările pronunțate (sau în așteptare) în cazul unor miniștri sau foști miniștri sunt doar o (palidă) dovadă a veleitarismului care i-a caracterizat pe mulți dintre cei ce au condus cu dispreț diverse instituții, dar care, în fapt, au fost preocupați doar de propriile lor interese, precum și de cele ale partidului care i-a promovat. Cazurile Remeș, Ioan Mureșan, Olosz sau mai nou Fenechiu sunt, desigur, doar un aspect al gravelor probleme cu care se confruntă funcționalitatea și credibilitatea statului ca sistem. Românii au înțeles că de fapt funcționalitatea și credibilitatea statului este asigurată de guvernele care se succed la conducerea țării, or aici este problema.

Cine sunt cei care ne conduc? Reprezintă ei oare elita chiar dacă își mai adaugă în fața numelui un titlu mai mult sau mai puțin pompos de ”Doctor” sau de ”Colonel”, etc.? Ce-i face să aspire sau să li se atribuie calitatea de ”elite”? Au auzit ei oare de ”meritocrație”? Cohorte de indivizi, precar școlarizați, adevărate găști de partid și de stat, au ajuns să ocupe funcții importante în diverse instituții, atât la nivel central, cât și în teritoriu. Ce-i recomandă oare pe aceștia să ocupe acele funcții în afara fidelității lor politice, negociate, în multe cazuri (”Îți dau ca să-mi dai, îți fac ca să-mi faci…”)?

„Tătucul” Marx, pe care unii dintre noi l-au studiat în tinerețe căci n-au avut ce face – spre ”neșansa” noastră nu ne-am ales nici timpul, nici țara și nici familia în care să ne naștem-, spunea că, citez: ”acumulările cantitative duc la salturi calitative”, iar ”istoria tuturor societăților cunoscute reprezintă o istorie a luptei de clasă”. Bătrânul evreu avea viziune. El este studiat și astăzi – chiar dacă doar cu titlul informativ – în universitățile americane care se respectă.

Mai devreme sau mai târziu, sintetizând spusele lui Marx – căci vrând-nevrând trebuie să-i dăm dreptate – masele nemulțumite se vor revolta. Pentru cei care cunosc și puțină istorie este lesne de observat că ciclic se întâmplă așa ceva. Extrapolând în istorie un principiu din fizică, cazanele care se află sub presiune de prea mult timp ajung să dea în clocot la un moment dat. Chiar dacă din când în când cineva mai dă drumul la o supapă (supape) de siguranță pentru a atenua un posibil, dar previzibil și inevitabil efect. Evenimentele care se petrec de un timp încoace în spații geografice foarte apropiate – a se vedea cazul Bulgariei, spre exemplu – demonstrează acest lucru. România nu este un caz atipic. Cazanul este plin, doar că aici încă nu s-a aprins focul. Rămâne de văzut cine îl va aprinde și când anume. Consecințele ar putea fi imprevizibile pentru ceea ce înseamnă integritatea statului român. Nici chiar cele șapte instituții cu atribuții în domeniul siguranței naționale și ordinei publice – oare nu se calcă pe picioare de multe ce sunt? – nu vor mai putea face nimic.

Domnilor care pretindenți că ne reprezentați, treziți-vă până nu este prea târziu. Dacă mai aveți minime principii morale, un pic de conștiință românească și oarece respect pentru istoria neamului căruia îi aparțineți prin naștere, opriți marele jaf național din codrii țării, din solul și subsolul României, precum și evaziunea de la frontierele patriei. Este primul lucru pe care ar trebui să-l faceți pentru a câștiga măcar un minim respect din partea noastră. Și o șansă de a vă recredibiliza și reabilita cât de cât statutul pe care-l pretindeți. Altfel veți ieși pe ușa din dos a istoriei.

Un răspuns la Găștile de partid și de stat!

  1. Micu Vasile spune:

    Păcat că nu apucă să-l citească ,măcar vreo „mână” dintre cei cărora l-i se adresează cuprinsul articolului ! BINE SCRIS ,
    ADEVĂR GRĂIT !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*