Moştenitorii lui Ion Iliescu

Nişte jurnalişti au umblat zilele trecute în memoria colectivă a românilor fiindcă au descoperit că un fost torţionar din temniţele comuniste îşi trăieşte netulburat bătrâneţea, în liberate, cu o pensie de 6000 de lei lunar şi, în plus, îi mai pică şi câte ceva pe de lături din „munca în folosul societății”. Și mai aminteau aceiași jurnaliști spre ilustrarea nedreptei socoteli că Regele Mihai primește de la statul român o pensie de numai 1000 de lei, iar țăranii cooperatori trăiesc cu o pensie lunară de aproape 400 de lei.

Nu mai contează că pe torționar îl cheamă Enoiu sau Vișinescu sau cine mai știe cum (vai, Doamne, și câți nu sunt aceia care știu nu numai cum îi cheamă)! Contează în primul rând că memoria colectivă are ciudățeniile ei pe care le-au speculat în timp cei care au ştiut cum. Și asta știa foarte bine şi Ion Iliescu încă din timpul revoluției; o dovedesc apelurile lui la concordie, la stoparea vendetelor în timp ce îi mântuia de păcate pe foștii securiști și pe milițieni, iar absolvenților de la Stefan Gheorghiu le echivala studiile și îi păstra pe aproape, în gloata bivalentă a electoratului său, alături de naivii cu miopie politică, entuziasmati de libertatea care lipsea, nu care le trebuia. Condamnarea publică a comunismului avea să vină târziu, iar preşedintele care o exprima avea să fie huiduit în plin Parlament de foştii comunişti.

Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara nu a adus atingere foştilor nomenclaturişti, securiştilor şi turnătorilor, iar cei care îl susţineau la Bucureşti au fost etichetaţi ca golani de Ion Iliescu. Şi apoi memoria colectivă a românilor a diluat imaginea Regelui hăituit la el în ţară la ordinul lui Ion Iliescu, terfelirea imaginii lui Corneliu Coposu, a lui Ion Raţiu sau a lui Radu Câmpeanu pentru că nu „au mâncat salam cu soia” și au fost hăituiți și ei cu minerii lui Cozma. Dosarul mineriadelor, încredințat și el „cui trebuia”, l-a scos pe Ion Iliescu cu certificate de castitate, chiar dacă în văzul și auzul tuturor „le mulțumise ortacilor pentru reinstalarea ordinii.”  Lui Ceaușescu i se imputa sabotarea economiei naționale și era împușcat pentru înaltă trădare, dar pentru privatizările frauduloase de după 1990 nimeni nu a fost încă responsabilizat fiindcă nimeni nu se mai gândește la asta, iar faptele s-au prescris. Incercarea de a pune în acord salariile și pensile „nesimțite” cu cele decente era un act de jusiție socială care nu se prescrie însă și nici nu este tardiv.

Or, despre asta se vorbește în mod sistematic  în opoziție de aproape un an de când guvernul Ponta a decis restituirea către salariații bugetari a cotelor părți reținute de guvernul Boc sub constrângerile unei puternice crize economice care nu s-a încheiat, ba încă dă semne de adâncire. Altfel Ponta nu ar fi fost nevoit să acceseze un nou împrumut  extern și să adopte noi impozite și taxe, despre care se vorbește tot mai intens. Îndepărtarea în timp de momentul oportun al unei legi a lustrației a făcut ca necesitatea acesteia să se estompeze, dar nu este târziu însă pentru sancționarea adecvată a celor care în dosul concordiei iliesciene ascund păcate strigătoare la cer. Cine nu a citit câte ceva din Memorialul Durerii, din literatura postcomunistă a gulagurilor nu găsește decât de domeniul fabulației relatările vreunui bătrân care a făcut ani grei de Canal sau a trecut prin celulele penitenciarelor comuniste de la Pitești, Râmnicu-Sărat, Aiud, Gherla ori Sighet. Generația mea a ascultat în copilărie vorbele în șoaptă ale părinților și ale bunicilor și abia mai târziu a înțeles de ce, când se elibera din pușcărie vreo rudă, toți o ocoleau de parcă ar fi suferit de ciumă.

Generația mea a fost martora colectivizării forțate a agriculturii și a văzut cum țăranii erau hăituiți de mașina neagră cu care erau duși nu se știe unde și de acolo se întorceau colectiviști „de bună voie și nesiliți de nimeni”, dar cu ochii înlăcrimați și nu se mai puteau ridica din pat de durerea șalelor câte o săptămână. Torționarii acelora au fost răsplătiți de regimul Iliescu cu pensii de genul celor identificate recent de jurnaliști prea curioși cărora nu li s-a putut pune bonița tăcerii și ale căror conștiințe civice nu au putut fi cumpărate cu nimic. Problema rămâne acum cine se constituie în parte vătămată așa încât Justiția să facă ceea ce trebuia făcut mai demult, înainte de a nu se stinge în zădărnicie cei care au mai apucat adevărata libertate, libertatea de care aveam nevoie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*